„Dansează când îți vine să plângi” de Camelia Cavadia (fragment)

„Dansează cînd îți vine să plângi e una dintre acele cărți care mi-a adus lacrimi în ochi de la primele pagini. E o carte despre prietenie ca formă de salvare, agapè în forma cea mai pură: conexiune genuină, nefiltrată, neîmpiedicată, legături care dăinuie o viață pentru că se încarnează pe grijă și iubire împărtășite. Și mai este o carte despre doliu, așa cum doliul ar trebui purtat.“ - Petronela Rotar, scriitoare

„Asemenea unuia dintre personajele acestei cărți, cred că dintre toate relațiile care se nasc între oameni, prietenia este cea mai valoroasă. Să ai prieteni cu care să râzi cu poftă și să plângi fără rușine, în fața cărora să-ți poți dezgoli sufletul și să-l arăți așa cum este, prieteni care să se bucure sincer de fiecare izbândă a ta — mi se pare un noroc extraordinar. Este totodată un dar prețios, de care trebuie să ai grijă și pe care să-l onorezi. Eu am avut acest noroc și, iată, împărtășesc aici cu tine miracolul prieteniei.“ - Camelia Cavadia

Camelia Cavadia este licențiată în filosofie și jurnalism și are un background de 22 de ani în televiziune (Pro TV și Antena1), iar din 2017 este cofondatoare a Agenției de Comunicare Fabrica de PR. A debutat în literatură în 2015, la Editura Trei, cu volumul Vina, desemnat apoi cel mai bun roman de debut la Festival du Premier Roman de la Chambéry. În 2016 a apărut cel de-al doilea roman al său, Măștile fricii, tradus în 2024 în limba spaniolă (Las mascaras del miedo), în 2026 limba sârbă și aflat în traducere în limba macedoneană. În 2018 i-a apărut romanul Purgatoriul îngerilor, despre care scriitorul Radu Vancu a spus ca este „documentul emoționant al unei lumi a copiilor disparuți”, și care se află în curs de apariție în limba spaniolă. În 2022, Camelia Cavadia a publicat Sufletul lumii, primul sau volum de povestiri adevărate dintr-o lume fantastică.

Dansează când îți vine să plângi de Camelia Cavadia
(fragment în avanpremieră)

Ani mai târziu, când Iulia l-a ales pe el în detrimentul meu, m-am simțit trădată, dar am continuat să cred că la un moment dat îi va fi dor de mângâierea mea pe creștet. Atât de tare am crezut, încât o vreme nu m-am gândit decât la asta, obsesiv, așa cum se trezesc bețivii în fiecare dimineață cu gândul la prima gură de alcool. A fost o perioadă în care am simțit nevoia să acționez, să spun, să mă revolt, să închid acest capitol, să trântesc cu putere o ușă, să mă întorc la viața mea de dinainte, când aveam visuri, planuri, însă între ceea ce voiam să fac și starea în care mă aflam erau atâtea feluri în care puteam rata. Atâtea feluri în care puteam da înapoi, întorcându-mă la inerția în care mă ferecasem. Căci pe drum pierdusem până și puterea de a mă certa, sugrumând dorința, aprigă cândva, de a mă salva. Tot ceea ce făceam gira o tăcere rotundă, substanțială, consistentă, a consimțirii.

În timp, Bogdan a învins. Ceva din felul lui de-a fi mă dresase. Devenisem supusă, cu voia și participarea mea. În fiecare zi dădeam girul unei complicități bolnave. Mă obișnuisem să mă certe, să țipe la mine, să mă pună la punct, să mă descalifice, să mă desconsidere, să mă terorizeze, să mă folosească, să mă exploateze, să mă manipuleze, SĂ MĂ DEȚINĂ. Pierdeam zi după zi din comoditatea vechiului meu eu, îmbrăcând cu fiecare clipă în care înaintam prin această căsnicie cleioasă o haină tot mai austeră, sumbră și reținută. Moliciunea catifelată a identității mele altădată atât de familiare se înăsprea, acoperindu-mă de asperități greu de recu¬noscut. Înăuntrul meu nu mai era niciun sunet, doar o liniște greu de penetrat, care făcea ca totul să pară gol, de nelocuit.

Fiecare zi mai ștergea ceva din mine, transformându-mă în ceva amorf, ca o pânză spălăcită pe care o puteai mototoli oricum. O puteai călca în picioare, apoi o puteai netezi, întinde, frânge, după pofta inimii. Fără nici cea mai mică rezistență.

Nu m-am mai gândit de zeci de ani la perioada aceea, m-am străduit atât de mult să o uit și mă mir să văd că e încă acolo. Amintirile nu mai dor, stau încremenite ca niște obiecte de mobilier învelite cu cearșafuri protectoare. Simpla lor ridicare le face să prindă viață, doar că între noi s-a așezat distanța și acum parcă le-aș privi printr-un văl. Refuz să le dau putere și încerc să-mi mut gândurile mai departe. Am corpul plin de cicatrici care nu se simt decât dacă treci cu degetul peste piele, peste carne, peste suflet. A sosit vremea să le uit de tot.

— Ce perioadă grea a fost aia pentru tine, a șoptit Ralu pentru a mă scoate de-acolo.

— Dacă nu ar fi intervenit Ileana atunci, probabil că aș fi încheiat curând socotelile cu viața. Ea m-a salvat.

— Pe amândouă ne-a salvat. Pe amândouă ne-a salvat la timp.

— Fără ea… n-am mai fi fost niciuna.

 

Și pentru că problemele mele erau atât de mari și evidente, iar sărăcia Ralucăi atât de strigătoare la cer, niciuna dintre noi nu a observat apatia Ilenei.

— Nu pot să-mi iert că n-am văzut, n-am observat că și Ileana avea problemele ei, a rostit Ralu ceea ce de fapt și eu gândeam.

— Am fost prea preocupate de noi ca să mai avem ochi și pentru ea.

— Sau poate felul ei de a simula puterea ne-a indus în eroare.

— Oricum ar fi fost, trebuia să vedem.

— Cred că amândouă am văzut, dar nu știu de ce nu ne-am alarmat.

— Așa e, m-am întrebat deseori de ce.

— Poate pentru că Ileana a știut mereu cum să pară puternică, ca și când n-ar fi avut deloc probleme.

— Poate că nu voia să fie abandonată din nou.

— Dar noi tocmai asta făceam, o abandonam în fiecare zi, afundându-ne tot mai mult în viețile noastre mizerabile, fără să mai vedem nimic din jur.

— Dorindu-ne poate să credem că măcar una dintre noi e foarte bine.

— Sau doar adâncindu-ne într-un egoism dictat de micimea noastră.

— Nu te duce într-acolo, mă roagă Ralu. Chiar dacă am greșit, n-am făcut-o cu bună-știință.

— Și totuși… nu știu cum de ne-a putut ierta.

— Spunea că n-are ce să ierte.

— Și noi o credeam… Voiam s-o credem.

De cele mai multe ori, imediat ce ne vedeam, eu și Ralu vărsam tot amarul pe care-l adunaserăm peste timp. Vorbeam mult, amestecat, știind că e singurul loc unde puteam deversa toate mizeriile vieților noastre. Ai mei nu știau nimic despre ororile pe care ajunsesem să le trăiesc — tăcusem poate și de teamă de a nu-i da prilejul mamei să-mi spună Ți-am zis eu. Iar Ralu ne considera singurele ființe cărora le putea povesti despre lipsurile și foamea pe care o îndura de ani întregi. Nici eu nu stăteam grozav cu banii, dar nu mă puteam compara cu ea, care suferea deseori la propriu de foame. Și nu era vorba doar de lipsa mâncării, ci de toată acea degradare care ștergea stima de sine și aducea dezumanizarea. Uneori, Ralu mai primea câțiva bănuți de la Ileana, dar întotdeauna ținea să-i dea înapoi, ceea ce făcea lucrurile și mai complicate. Cu toate micile ei cârpeli, Ralu o ducea foarte rău cu banii. Totul în casă se degrada, se strica, iar bunicii aveau nevoie de tot mai multe medicamente. Pensiile lor erau mizerabile și nici salariul de profesoară al Ralucăi nu era cu mult mai mare.

În familia Ralucăi erau zile întregi în care se mânca doar pâine cu ceai. Uneori, Ralu stătea în fața vitrinelor pline cu de toate, precum Fetița cu chibriturile, înghițind în sec și imaginându-și că atunci când va avea bani, primul lucru pe care-l va cumpăra va fi mâncare. Multă mâncare.

Toți fuseserăm săraci pe vremea dictatorului și toți suferiserăm într-un fel sau altul de foame în acea perioadă. Dar după Revoluție, când dinspre vitrine rânjeau de peste tot bucăți care mai de care mai rozalii și mai îmbietoare de carne, iar mezelurile te amețeau pur și simplu cu mirosurile lor, era de neimaginat să nu-ți permiți măcar puțin. Ciolan, afumătură, mușchi sau bunătăți care mai de care mai apetisante îi provocau Ralucăi adevărate inundații salivare și tot felul de sentimente contradictorii.

Neavând nici bani de transport câteodată, Ralu mergea la serviciu mai mult pe jos, căci nu se încumeta să meargă fără bilet, de frica vreunei amenzi ce i-ar fi îndatorat familia și mai mult. Era suplinitoare — profesoară de română și rusă la o școală de cartier, iar hainele ei erau mult mai ponosite decât ale oricărui alt profesor. Se rușina cu ele, dar nu se îndura să dea banii pe ținute. Erau altele de plătit.

— Într-un an, când efectiv nu aveam din ce să încropim o masă de Crăciun, ne-am trezit că ne bate la ușă un vecin cu o sacoșă mare cu de toate: un sfert de porc, cârnați, tobă, șorici, își amintește Ralu. Noi, care nu mai văzuserăm ciozvârtă de carne în oalele noastre de foarte multă vreme, am rămas încremeniți, cu ochii holbați. Bunica a vrut mai întâi s-o refuze și chiar a bâiguit ceva, dar imediat a dres-o din mers, după scâncetele mele dezaprobatoare. „Dar dacă vă prisosesc, primim și spunem bogdaproste“, a zis ea cu toată demnitatea de care era în stare și cu ochii strălucind de recunoștință vie. A fost cel mai bogat Crăciun din copilăria mea, iar sfertul ăla de porc, în loc să scadă, parcă sporea. Am făcut cu bucatele alea și Revelionul și am avut ce pune pe masă până la primul meu salariu din ianuarie, pe care altfel l-am fi așteptat cu urechile lungite de foame.

— Doamne, ce sărăcie ai mai tras și tu!

— Am tras, dar am învățat multe din perioada aia. Când n-ai ce mânca, sunt alte lucruri care contează. Sărăcia te îndepărtează de cele lumești, dar te apropie de lucrurile cu adevărat importante.

— N-am înțeles multă vreme cât de săraci erați.

— Nu era ceva despre care să vreau să vorbesc. Până la urmă, ce era de zis?

— Despre problemele tale știam cât de cât, dar le avea și Ileana pe-ale ei.

— Nici nu ni se păreau cu adevărat probleme. Trebuiau să fie tragice, îngrozitoare, să înfioare carnea pe tine, să le poți arăta cu degetul.

— Îți amintești reacțiile noastre când ne-a vorbit despre temerile ei?

— Cum aș putea să uit? Am rămas proaste.

Când am întrebat-o „Tu cum ești, Ileana?“ ne așteptam să turuie despre serviciu, casă, copil și să ne învăluie în poveștile domestice ale vieții ei tihnite. Probabil și pentru că după asta tânjeam eu și Ralu: scene banale, firești, repetitive. „Ești fericită?“ am insistat noi, convinse că răspunsul nu putea fi decât unul singur, de aceea ni-l doream spus cu voce tare, doar așa căpăta concretețe. Și devenea posibil, ceva la care am putea visa și noi.

— Sunt, în felul meu, a răspuns Ileana cu moderație. Sunt bine. Fericirea e ceva colosal, ceva pe care trebuie să-l chemi și să-l aștepți în viața ta. Iar eu n-am făcut nici una, nici alta. În plus, nu țin neapărat să fiu fericită.

— Ce tot spui acolo? Adică nu ești fericită?

— Sunt. Dacă liniștea și armonia pot fi considerate fericire, atunci sunt.

— Nu-nțeleg, ce-ți lipsește? am insistat noi.

— Fetelor…

— Ai un soț bun care te iubește, ai un copil sănătos, ai liniște. Dacă asta nu e fericire, atunci ce e? Ce-ți lipsește?

Mai târziu mi-am dat seama că simplificasem și redusesem realitatea la ceva atât de primar. Pe vremuri, când femeile îndrăzneau să se plângă de bărbații lor, se găsea mereu cineva care să întrebe: „Te bate?“ — nu. „Umblă cu altele?“ — nu. „Le are cu băutura?“ — nu. „Atunci ce ai? Ți s-a urât cu binele?“ Așa am fost și noi atunci.

— Nu-mi lipsește nimic. Și-atunci?

— Luci te iubește ca pe ochii din cap.

— Da, dar eu mă simt amputată emoțional și nu știu să arăt ce simt. Sau o fac, dar nu în felul în care ar merita Luci.

— Nu înțeleg.

— Tu n-ai cum să-nțelegi, Simona! Tu știi să dăruiești, să te dăruiești. Eu sunt incapabilă să fac asta. Mi-e greu să-mi arăt sentimentele.

— Nu e adevărat! Eu simt că mă iubești. Simt asta cu toată ființa mea!

— Și eu.

— Cred că sunteți singurele. Cu voi mi-e ușor să fiu eu. Sunt fericită în felul meu. Nu în cel în care am ales să fiu, ci în cel în care pot să fiu. Fericirea e doar un cuvânt supraevaluat, dacă mă întrebați pe mine. La urma urmei, de ce vrem cu toții să fim fericiți? De ce alergăm după fericire, ca și când ar fi scopul suprem al vieții?

— Dar ăsta ESTE scopul suprem. Dacă nu fericire, atunci ce să ne dorim?

— Orice altceva. Cu cât ne dorim mai mult să fim fericiți, cu atât mai tare ne împotmolim în propriile așteptări, de parcă această dorință ar atrage exact contrariul. Nu trebuie să faci din ea un scop în sine. Iubirea, ca și fericirea, sunt doar ornamente. Împodobești bradul și-l faci să strălucească, îi pui globuri colorate, beteală, fundițe, ghirlande, ceva care să-ți ia ochii, să-ți aducă instant o bucurie ostentativă. Când de fapt bradul însuși e esența, cel pe care se sprijină toate aceste podoabe care nu și-ar mai găsi locul în lipsa lui.

Dansează când îți vine să plângi de Camelia Cavadia, Ed. Trei, 2026, Col. „Autori Români”