Scriitoare laureată cu Prix de la langue française pentru întreaga sa operă. Prix Femina (2025). Prix Renaudot des Lycéens (2025). Prix Goncourt des Lycéens (2025).
„Un text puternic și magistral despre dominație și femicid.” Le Parisien
„O carte violentă, splendidă, necesară.” Elle
Cu noaptea în inimă împletește poveștile a trei femei victime ale violenței partenerilor lor. Două dintre ele au murit. A treia a scăpat și a scris această carte, jumătate povestire autobiografică, jumătate anchetă, descriind mecanismele controlului și scoțând în evidență lipsa de reacție a instituțiilor statului. Pendulând mereu între forță și umilință, Nathacha Appanah analizează enigma insuportabilă a femicidului conjugal, atunci când noaptea întunecată ia locul iubirii.
„Frumoasă, tragică și de multe ori insuportabilă.” Le devoir
„Într-o poveste profund personală, Nathacha Appanah ne oferă o reflecție dureroasă asupra violenței împotriva femeilor.” Livres Hebdo
„Ritmul este alert, scriitura aduce la suprafață sentimentul de indignare. Este proza unei mari romanciere în slujba unei cauze a vremurilor noastre.” Lire Magazine
„O carte zdrobitoare, de o forță literară impresionantă.” L’obs
„O mărturie rară și convingătoare.” HuffPost
Nathacha Appanah s-a născut în 1973 în Mauritius, într-o familie de origine indiană. După ce a studiat jurnalismul în Franța, și-a început cariera în presa scrisă în Mauritius, apoi s-a mutat în Franța, unde a colaborat cu diverse publicații media precum Géo Magazine, Air France Magazine, France Culture. A debutat în 2003, cu romanul Les Rochers de Poudre d’Or, urmat de Blue Bay Palace, La Noce d’Anna, Le Dernier Frère, Tropique de la violence. Romanele sale au câștigat mai multe premii literare și au fost traduse în numeroase limbi.
Cu noaptea în inimă va fi lansată la București în prezența autoarei. Evenimente și sesiuni de autografe: joi, 8 octombrie, ora 19:00, Humanitas de la Cișmigiu și vineri, 9 octombrie, ora 19:00, Librăria Kyralina.
Cu noaptea în inimă de Nathacha Appanah
(fragment în avanpremieră)
1
Deseori, în ultimii ani, pentru a-i convinge pe oameni să accepte să stea de vorbă cu mine, a trebuit să-mi explic intențiile. Avocaților, familiei lui Chahinez și familiei Emmei, oamenilor care le cunoșteau, câtorva prieteni care m-au cunoscut când locuiam cu HC. Trebuie să fiu clară, concisă, sensibilă. Nu le pot spune același lucru mamei Emmei și avocatelor lui MB (care, apropo, au refuzat să-mi acorde un interviu; poate nu am spus ce voiau să audă, poate au simțit că eram părtinitoare, poate nu m-am exprimat suficient de limpede în privința intențiilor mele).
Mi se strânge stomacul de teamă când trebuie să fac asta: să explic ce intenționez să fac. Intenție literală, intenție metaforică, intenție literară, intenție care mă depășește.
De ce sunt ucise soțiile sau fostele soții? De ce unii bărbați nu suportă să fie părăsiți? Să fii ucisă de persoana care pretinde că te iubește. Legătura dintre Emma, Chahinez și mine. Violența în cuplu. Escaladarea acestei violențe. Plasele care ne întemnițează, care se strâng în jurul nostru. Linia fină dintre iubire, dependență și dominare. Fuga pentru a scăpa de bărbat. Frica ultimelor clipe. Frica pe care femeile o au de bărbați. Frica de tatăl ei, frica de soțul ei, de fratele ei, de unchiul ei, de vărul ei, de bărbatul pe care îl întâlnește pe stradă. Să fie redusă la nimic, la tăcere, în ciuda educației ei, a studiilor ei, a cuvintelor ei și a ambiției ei de emancipare. Să devină o pradă. Să nu se odihnească în pace. Dreptatea, reparația, contururile fantomelor. Să înțeleagă exact cum au fost acele ultime clipe.
Am descoperit, datorită cercetărilor efectuate de Jacquelyn Campbell, specialistă în violență domestică în Statele Unite, că în 60% din cazurile de omor conjugal, victimele au fost strangulate la un moment dat. Am descoperit că focul este adesea folosit pentru a „termina“ o treabă.
Vizitez în mod regulat site-ul feminicides.fr, care ține evidența femicidelor comise de parteneri sau foști parteneri din 2016, în Franța metropolitană și teritoriile sale de peste mări. Când intru pe acest site, cad într-un abis dureros de nume, chipuri și moduri de a muri. Mi-ar lua o viață întreagă să scriu despre fiecare dintre ele, să le știu pe dinafară numele și prenumele, speranțele și visurile. Sunt sute și ne privesc.
Mă bâlbâi. Mă îndoiesc. Bâjbâi înainte. Urmăresc fire. Studiez documente ore în șir până mă dor ochii, caut fără să știu ce caut, scriu ca și cum aș umple un gol, scriu ca și cum aș crea o legătură.
2Ce a însemnat acea noapte pentru Emma, nimeni nu va ști vreodată exact. Nici gustul și promisiunile pe care le aducea acea noapte de vară, care s-a lăsat peste căsuța din comuna S. de pe insula Mauritius sau felul în care i-a învăluit, în căldura și inocența ei, pe toți cinci, pe Emma, pe soțul ei și pe cei trei copii ai lor. Masa în familie, dușurile, spălatul pe dinți și culcarea celor trei băieți. Cuvintele schimbate, lucrurile spuse și lucrurile nespuse. Afară, ochii câinilor se aprind, stelele strălucesc în grupuri pe cer, natura își camuflează culorile.
În ce moment s a schimbat acea noapte pentru Emma, nimeni nu va ști vreodată cu exactitate. Este imposibil să reconstitui cum s-a luptat, cum a fugit în acea noapte, ultimele ei gânduri, ultimele cuvinte, frica, furia și imensa ei durere.
Ar trebui să putem scrie despre acea noapte din decembrie 2000 la fel de precis ca și cum am examina-o la microscop. Să o extragem delicat din trecut, să o așezăm pe o lamă, să o stabilizăm cu o lamelă și să o plasăm sub o lentilă puternică și implacabilă. Atunci nu ar exista nicio zonă de umbră, nicio omisiune, nicio neglijență.
Ar trebui să putem scrie despre acea noapte din decembrie 2000 la fel de precis ca și cum am diseca o secvență de film, scenă după scenă, mișcare după mișcare, gest după gest. Am vedea atunci expresiile de pe fețe și posturile corpurilor, furia, hotărârea, surpriza, implorarea, cruzimea, frica, indiferența, viața care pleacă, moartea care împietrește.
Ar trebui să putem scrie despre acea noapte din decembrie 2000 cu aceeași atenție ca și cum ai asculta o bandă sonoră. Ar fi cuvintele exacte, propozițiile întregi, intonațiile, inflexiunile, modulațiile. Ar fi toate sunetele acelei nopți și mai ales acestea, de neimaginat, de nesuportat: mașina care lovește corpul, roțile care trec peste corp și liniștea neagră.
Însă, după mai bine de două decenii, acest fragment de noapte seamănă cu o mostră compromisă de timp, tăcere și vocile celor vii, o serie de imagini mucegăite fiindcă au stat prea mult timp în întuneric, o transmisiune bruiată.
3
Această noapte conține mai multe nopți, dar și tot atâtea adevăruri.
Prima este ca o știre. Într-o duminică din decembrie 2000, în zori, trupul unei femei de treizeci de ani este descoperit într-un șanț. Când polițiștii de la cea mai apropiată secție ajung la fața locului, deduc, pe baza poziției corpului și a rănilor, că victima a fost lovită violent de un vehicul. Ancheta se desfășoară rapid. Femeia este identificată. Vehiculul — un sedan mare — este găsit la atelierul auto local, unde nimeni altul decât soțul victimei l-a lăsat chiar de dimineață. Poliția îl reține pe acest bărbat, RD, peste puțin timp, iar acesta mărturisește mai târziu, în aceeași zi. Își suspecta soția de infidelitate și, într-un acces de furie, a decis să o omoare. A urmărit-o cu mașina în zori, când aceasta făcea jogging, și a lovit-o. Ea se numea Emma.
Acest fapt divers ocupă prima pagină a ziarelor câteva zile, dar, în ciuda tuturor ingredientelor care ar fi putut da amploarea unui subiect de senzație, de care publicul mauritian e adesea extrem de avid, dispare rapid. Pe o insulă atât de mică, unde crimele sunt rare, unde secretele nu sunt niciodată păstrate mult timp și unde jurnaliștii sunt bine informați, acest lucru este demn de remarcat. Familia este discretă, nu vorbește cu jurnaliștii, nu împărtășește nicio fotografie personală, iar cei trei copii ai cuplului sunt puși la adăpost.
Personalitatea soțului nu este explorată, faptul că și-ar fi ucis soția cu o mașină aparținând ministerului unde lucra ca șofer nu este menționat niciodată. În articole, Emma există doar prin moartea ei oribilă — doborâtă și zdrobită de soț, abandonată într-un șanț. Reputația îi este pătată de ceea ce se presupune că a dus la moartea sa — aventura cu un alt bărbat.
A doua noapte este versiunea care apare destul de repede odată ce stratul superficial al știrii senzaționale este zgâriat. Este o poveste și mai marcată de perspectiva celui viu, a soțului. Este un amestec eterogen de elemente care l-au determinat pe un bărbat să-și ucidă soția: dragostea neîmpărtășită, adulterul, gelozia, epuizarea, lipsa de discernământ, o clipă de nebunie, fatalitate implacabilă, soarta, cum le place oamenilor să spună pe această insulă. Este versiunea care pătează cel mai puțin imaginea criminalului. Este cea care introduce argumentul inversării, transferând o parte din responsabilitatea pentru crimă asupra femeii care este victima ei. Este versiunea care portretizează un bărbat înnebunit de femeia pe care o iubește, este „crima pasională”. Această poveste este cea care, mai bine de două decenii mai târziu, încă îi face pe membrii familiei Emmei să rămână în umbră, temându se de scandal, și motivul pentru care Emma este practic ștearsă din amintirile lor, din memoria familiei.
Această versiune povestește că încă o ceartă a izbucnit sâmbătă seara, după ce copiii erau deja în pat. Cuplul avea probleme de câteva luni. RD o acuză pe Emma că îl înșală, că iubește alt bărbat, că vrea să-l părăsească și că nu ascunde acest lucru. Nimeni nu știe ce i-a spus Emma în noaptea aceea, nimeni nu știe exact ce înseamnă „ceartă”, dacă a împins-o, dacă a lovit-o, dacă și cum s-a apărat ea. În noaptea aceea, RD a decis să o omoare pe femeia cu care s-a căsătorit cu doisprezece ani în urmă și cu care are trei copii.
În sfârșit, Emma se duce la culcare, fără să bănuiască nimic. Ca în fiecare duminică, se trezește în zori pentru a alerga. Este singură, urmând același traseu de luni întregi, spre muntele Corps de Garde. RD așteaptă câteva minute, apoi se urcă în mașina lui, o limuzină frumoasă care transportă de obicei miniștri și înalți funcționari, și o urmărește. Pe un deal mai încolo, accelerează, își lovește soția frontal și trece peste ea. Apoi se întoarce acasă și așteaptă calm dimineața pentru a-și duce mașina la un atelier auto. Niște oameni ieșiți la plimbare descoperă trupul neînsuflețit al Emmei într-un șanț și alertează poliția. Anchetatorii îl arestează pe RD spre sfârșitul dimineții, după ce găsesc mașina avariată la atelierul auto. Nu opune rezistență și mărturisește în aceeași zi. Regretă ceea ce a făcut, vorbind despre firea capricioasă a Emmei și despre o formă de hărțuire morală care l-ar fi împins la limita răbdării. La procesul în fața Curții cu Juri, RD va spune că soția lui i-a făcut viața un iad. Se prezintă ca o victimă.
În această versiune, Emma moare de trei ori.
Prima dată, sub roțile mașinii soțului ei.
A doua oară, moare din cauza dispariției aproape instantanee pe care o suferă. Nimeni nu o apără, copiii ei sunt prea mici, iar familia rămâne tăcută, copleșită de șoc, durere și, trebuie spus, rușine. Este o moarte scandaloasă, o sursă de dezordine, un motiv de bârfă și nu este pe placul acestei familii tradiționale, educate și discrete. Emma pe care toată lumea o admira, tânăra frumoasă cu râs cristalin și voce angelică, bucătăreasa excepțională, tânăra mamă jucăușă și tandră, această Emma există acum doar în interiorul inimilor lor. În exterior, rămâne doar femeia capricioasă și oarecum tiranică portretizată în ziare și de RD. El devine, așadar, acest soț victimizat, acest biet om învins de furie, care își regretă acțiunile și acum își jelește soția.
Emma moare a treia oară în ziua înmormântării. În ziua aceea, prin nu se știe ce mașinațiuni, din nu se știe ce ignoranță, din nu se știe ce act de supunere, prin nu se știe ce inversare sinistră a faptelor și a responsabilităților, ucigașul ei obține permisiunea de a părăsi arestul și, încătușat, asistă la ridicarea corpului Emmei.
Mi-aș dori să scriu aici că el a fost acoperit de insulte și scuipat, mi-aș dori să descriu cum a trebuit să fugă de pietrele azvârlite în el și că, după aceea, nu a mai rămas nicio piatră pe stradă, nici cea mai mică pietricică. Mi-aș dori să redau huiduielile la adresa lui și să le fac să răsune iar și iar. Dar nu, RD a privit cortegiul funerar părăsind casa, a rămas în picioare și viu. A fost cruțat în lumina implacabilă a zilei.
Cu noaptea în inimă de Nathacha Appanah, Ed. Trei, 2026, trad. rom. Mădălina Ghiu, col. „Fiction Connection”
Scrie un comentariu