„Biblia lemnului otrăvit”, de Barbara Kingsolver (fragment)

AUTOAREA BESTSELLERULUI DEMON COPPERHEAD, Pulitzer Prize for Fiction 2023

Vândut în peste 4 milioane de exemplare, Biblia lemnului otrăvit este romanul care a consacrat-o pe Barbara Kingsolver drept una dintre cele mai profunde și îndrăznețe scriitoare moderne.

O epopee plină de suspans despre tragica destrămare și remarcabila reconstrucție a unei familii pe parcursul a trei decenii petrecute în Africa.

În 1959, Nathan Price, un evanghelist înflăcărat, își duce familia și misiunea în Congoul Belgian. Cu mult entuziasm, iau cu ei ceea ce cred că le va fi util, însă descoperă curând că pe pământul african totul — de la semințele de grădină până la Scriptură — se transformă în mod dezastruos. Istoria familiei, întunecată de pierderile suferite și de întrebări rămase fără răspuns, este relatată, pe rând, de soția și cele patru fiice ale sale. Împletite cu pasiune, poveștile lor devin o explorare fascinantă a riscului moral și a responsabilității personale.

„Kingsolver este o adevărată magiciană a cuvintelor.” – Time

„O epopee puternică... Cu o siguranță desăvârșită, Barbara Kingsolver țese firele spinoase ale religiei, politicii, rasei, păcatului și mântuirii într-o operă de o rară frumusețe.“ - Los Angeles Times Book Review

„Frumos scrisă... Tragedia domestică relatată de Kingsolver este mai mult decât o poveste bine spusă... Desfășurată în contextul sângeros al luptelor politice din Congo, care continuă până în ziua de azi, este și o poveste de actualitate.“ - People

„O poveste hawthorniană despre păcat și mântuire și «imperativul întunecat» al istoriei.” - The New York Times

„Plăcerea absolută pe care o oferă această carte este accentuată de perspicacitatea și compasiunea lui Kingsolver pentru Congo, pentru poporul său, pentru limba și tradițiile sale.“ - The Boston Globe

Barbara Kingsolver (n. 1955), scriitoare, eseistă și poetă americană, este autoarea a nouă bestsellere, printre care romanele Sub cerul liber, stăm în lumină, Flight Behavior și Prodigal Summer, precum și a unor volume de poezie, eseuri și nonficțiune. Împreună cu soțul și fiicele sale, a publicat influenta lucrare Animal, Vegetable, Miracle: A Year of Food Life. Cărțile ei au fost traduse în peste treizeci de limbi, au câștigat premii literare și au cucerit numeroși cititori din întreaga lume. Este membră a American Academy of Arts and Letters, iar în 2000 i s-a acordat National Humanities Medal, cea mai înaltă distincție americană pentru servicii aduse artei. Locuiește împreună cu soțul ei la o fermă din sudul munților Apalași. De aceeași autoare, la Editura Trei au mai fost publicate romanele Demon Copperhead (Pulitzer Prize for Fiction 2023) și Lacuna (Orange Prize for Fiction 2010).

Biblia lemnului otrăvit, de Barbara Kingsolver
(fragment)

Rachel Price 

Ei bine, aleluia și țin’te taaaare... Companie la cină. Și-ncă un burlac eligibil, fără trei neveste, fără niciuna, din câte știu. Anatole, învățătorul, are douăzeci și patru de ani, cu toate degetele la mâini și la picioare, ambii ochi, ambele picioare, ceea ce reprezintă ideea locală de bărbat de vis. Mă rog, bineînțeles, nu intră în categoria mea de culoare, dar chiar de-aș fi congoleză, mă tem că ar trebui să spun mulțumesc, dar nu, mulțumesc, Anatole. Are cicatrici pe toată fața. Nu sunt cicatrici din accidente, ci linii subțiri, mici, genul ăla pe care unii dintre cei de aici și le fac singuri anume, ca un fel de tatuaj. Încercam să nu mă holbez, dar ajungi să te întrebi: cum reușește cineva să-și facă toate tăieturile alea perfect aliniate? Și cu ce anume? Cu un tăietor de pizza, sau ce? Erau subțiri ca firul de păr și perfect drepte, un milion de crestături, pornind de la mijlocul nasului de o parte și de alta a feței, asemenea dungilor pe o fustă reiată neagră, croită în bie și cu tighelul la mijloc, de sus până jos. Nu e ceva ce vezi prea des aici, în satul nostru, dar Anatole nu este de aici. E congolez, desigur, dar are ochii altfel, ușor oblici, ca de pisică siameză, doar că mai intelectuali. Toți ne-am străduit din răsputeri să nu ne holbăm. Dar el ședea la masa noastră, cu tunsura îngrijită și o cămașă galbenă cu nasturi de sus până jos și croială obișnuită, și cu ochii lui căprui, inteligenți, clipind foarte normal când te asculta vorbind, dar apoi, toate acele cicatrici care te înfiorau. Îi dădeau un aer misterios, ai fi zis că-i un conspirator. Mă uitam pe furiș la el, peste platoul cu carne de antilopă și un piure de cartofi fad, ceea ce bănuiesc că indică măsura în care mă dezobișnuisem de specia masculină. 

Anatole vorbește franceză și engleză și administrează școala de unul singur. Șase dimineți pe săptămână, mici cete zgomotoase de băieți murdari de noroi, din satul nostru și din cel vecin, vin unele după altele ca să învețe. Doar băieții, și nici aceștia toți, pentru că majoritatea părinților nu sunt de acord cu studiul francezei ori a ceea ce e străin în general. Dar când cei puțini norocoși sosesc în fiecare dimineață, Anatole îi aliniază, de la cel mai scund la cel mai înalt. Dacă se întâmplă să vă aflați în satul nostru, afară, la ivirea zorilor, așa cum eu încerc să nu fiu, îi puteți vedea aliniindu-se. Fiecare băiat stă cu mâna pe umărul băiatului mai înalt din față, creând o pantă lungă de brațe. Leah i-a desenat. E clar că soră-mea e dereglată la cap. Și-a intitulat desenul „Planul înclinat al masculilor“. 

După ce-i aliniază, Anatole îi mărșăluiește până la biserică, unde urmează să se lupte, așa bănuiesc, cu aritmetica și conjugările în franceză și mai știu eu ce. Dar asta-i tot, să știți. Dacă nu și-au pierdut interesul înainte să împlinească doisprezece ani, la atât se reduce educația lor. E mai mult sau mai puțin ca o lege. Imaginați-vă: nicio școală nu mai este permisă după vârsta de doisprezece ani. (Pe mine nu m-ar deranja!) Doamna Underdown ne a spus că belgienii au avut întotdeauna politica de a-i descuraja pe băieții congolezi să-și dorească să-și continue școala. Ca și pe fete, cred că e de la sine înțeles, deoarece fetele de aici și din împrejurimi, păi, tot ce fac ele e să înceapă să-și nască propriii copii cam pe la zece ani, și tot nasc până când țâțele li se turtesc ca niște clătite. Nimeni nu se uită la diploma importantă mai presus de orice, ascultați-mă pe mine. Și totuși, Anatole vorbește franceză, engleză, kikongo și care-o fi fost limba pe care o fi învățat-o prima, și mai știe destul ca să fie învățătorul universal. Cred c-a fost ocupat ca o albinuță în timpul puținelor lui zile de școală. 

Anatole s-a născut undeva lângă Stanleyville, dar la o vârstă fragedă, odată cu moartea mamei sale, a fost trimis să muncească pe o plantație de arbori de cauciuc, lângă Coquilhatville, unde au apărut mai multe oportunități, și bune, și rele — așa s-a exprimat el când ne-a oferit autobiografia la cină. A petrecut ceva timp și la minele de diamante, undeva în sud, în Katanga, de unde zice că provin un sfert din diamantele lumii. Când vorbea de diamante, bineînțeles că m-am gândit la Marilyn Monroe, cu mănușile ei lungi și buzele făcute pungă, rostind: „Diamantele sunt cele mai bune prietene ale fetelor“. Prietena mea cea mai bună, Dee Dee Baker, și cu mine ne-am furișat de acasă pentru a le vedea pe M.M. și Brigitte Bardot la matineu (tata m-ar jupui de vie de ar ști), prin urmare, înțelegeți, știu și eu câte ceva despre diamante. Dar când mă uitam la încheieturile degetelor lui Anatole, zbârcite, maronii, și la palmele rozalii, și mi-am imaginat aceste mâini scoțând diamante din pământul congolez, m-am gândit, Iisuse, oare Marilyn Monroe are habar de unde vin prietenele ei cele mai bune? Doar imaginându-mi-o în rochia ei de satin și un miner congolez de diamante în același univers, chiar că-mi dădea fiori. Așa că nu m-am mai gândit la asta. 

În schimb, am cercetat cicatricile faciale ale lui Anatole. Evident, e un semn de înfrumusețare acolo de unde vine el, sau măcar în vreunul dintre locurile unde a stat. Prin părțile astea, oamenii par mulțumiți să accepte drept decorațiuni cicatricile cu care i-a cadorisit viața. Pe lângă asta, coafurile spectaculoase ale femeilor, despre care, știți ce?!, mai bine nici să nu-ncep să vorbesc. 

Dar Anatole nefiind din partea locului, este o explicație pentru faptul că n-are mamă, tată și paișpe sute de veri care să locuiască împreună cu el, așa cum se întâmplă cu toți ceilalți. Am auzit deja o parte a poveștii — că a rămas orfan. Familia Underdown l-a acceptat ca proiect, pentru că familia lui a fost ucisă în întregime într-un episod îngrozitor, la care lor le place să facă aluzie, dar nu dau amănunte. Când au locuit în partea asta de lume, auziseră despre Anatole de la alți misionari și l-au salvat din vestitele mine de diamant, l-au învățat să-l iubească pe Iisus, să scrie și să citească. Apoi l-au instalat ca învățător. Tata spune că e „singurul nostru aliat în toată povestea asta“, o vorbă ce mă lămurește buștean, dar, din câte se pare, zisa lui a fost un motiv suficient să-l invite la cină. Măcar aveam un motiv în plus de bucurie, pe lângă aceste minunate animale moarte pe care le-am primit și urmează să le mâncăm. Și i-a oferit mamei un motiv să se piardă cu firea. A declarat că, s-o tai și s-o spânzuri, n-ar ști ce mâncare prezentabilă să pregătească. A gătit niște carne de antilopă și a încercat să prăjească niște banane plantain, care s-au transformat, în tigaie, în ceva asemenea cleiului negru de oase. A încercat să compenseze eșecul din bucătărie punând față de masă albă și servind jalnicele banane negre pe platoul cu nu-mă-uita de care era atât de mândră — singurul ei obiect drăguț în toată mizeria asta îngrozitoare în care suntem obligați să trăim. Și trebuie să recunosc că a făcut toate eforturile să fie o gazdă fermecătoare. Mă rog, iar Anatole a copleșit-o cu complimente, semn că era ori un tânăr politicos, ori total scrântit. 

Banalitățile și complimentele au ținut atât de mult, încât mai aveam puțin și vărsam. Surorile mele căscau gura la fascinantul străin și îi 
sorbeau fiecare cuvințel în engleză, dar, în ceea ce mă privește, era exact ca la cinele de acasă, din Georgia, cu grupurile alea de fandosiți ai tatei care studiau Biblia. Doar că aici mâncarea era mai scârboasă. 

Și dintr-odată, lovitura sub centură. 

Anatole s a aplecat în față și a anunțat: 

— Șeful nostru, Tata Ndu, este îngrijorat de decăderea morală a satului său. 

La care tata a spus: 

— Chiar trebuie să fie, deoarece atât de puțini săteni merg la biserică... 

— Nu, domnule Reverend. Din pricină că atâția săteni merg la biserică. 

Ei bine, asta ne-a stupefiat pe toți preț de un moment special în timp. Dar tata s-a aplecat în față, gata să facă față provocării. Ori de câte ori vede că e rost de ceva gâlceavă, măi, măi, chiar că se ambalează. 

— Frate Anatole, nu văd cum biserica poate să însemne altceva decât bucurie pentru cei câțiva de aici care au ales creștinismul în locul ignoranței și al întunericului! 

Anatole a oftat. 

— Înțeleg, domnule Reverend, în ce dificultate te afli. Tata Ndu m-a rugat să explic. Preocuparea lui este pentru zeii și străbunii importanți ai acestui sat, care întotdeauna au fost venerați în anumite feluri tainice. Tata Ndu se teme că oamenii care merg la biserica ta își neglijează îndatoririle. 

— Își neglijează îndatoririle față de o idolatrie falsă, asta vrei să spui. 

Anatole iar a oftat. 

— S-ar putea să-ți vină greu să înțelegi. Cei din parohia ta sunt în majoritate ceea ce noi numim în kikongo lenzuka. Oameni care s-au făcut de rușine, sau au ghinion, sau ceva de genul ăsta. Tata Boanda, bunăoară. A avut un ghinion teribil cu nevestele lui. Prima nu poate avea copii, iar a doua are un făt care moare înainte să se nască și care se tot întoarce în pântecul ei iar și iar. Nimeni nu mai poate ajuta familia asta. Au fost foarte grijulii să-și venereze zeii personali acasă, aducând sacrificiile cerute în hrană și făcând tot ce impune datina. Și totuși, zeii lor i-au abandonat dintr-un motiv sau altul. Asta simt ei. Ghinionul lor n-are cum să se înrăutățească și mai mult, înțelegi? Prin urmare, sunt interesați să încerce să facă sacrificii pentru Iisus al tău. 

Tata arăta ca și când s-ar fi înecat cu un os. M-am întrebat: E vreun doctor în casă? Anatole a continuat să vorbească binedispus, aparent fără să-și dea seama că e pe cale să-l omoare pe tata cu un atac de cord.

— Tata Ndu e fericit ca tu să-i atragi pe ghinioniști, a zis el. Astfel, spiritele protectoare ale satului n-o să-i mai bage în seamă la fel de mult. Dar este îngrijorat că încerci să ademenești prea mulți dintre ceilalți ca să urmeze căi corupte. Se teme că va urma un dezastru dacă-i supărăm pe zei. 

— Corupte, ai zis. 

Tata a făcut o afirmație, nu a pus o întrebare, după ce se lămurise din ce parte bate vântul. 

— Da, Reverend Price. 

— Căi corupte. Tata Ndu crede că aducerea cuvântului creștin în fața acestor oameni îi mână spre căi corupte. 

— Acesta e modul cel mai bun de a traduce mesajul. De fapt, a zis că-i călăuzești pe săteni într-un puț unde s-ar putea să nu vadă soarele adevărat și să rămână captivi ca viermii pe un cadavru putrezit.

Biblia lemnului otrăvit, de Barbara Kingsolver, Editura Trei 2025, trad. rom. Irina Horea, col. „Fiction Connection”