„Pandemia ne făcuse prizonieri în propria casă și noi ne uitam neîncetat la tot ce apărea și dispărea pe ecranul telefoanelor. Nu ai cum să nu te gândești la povestea peșterii din Republica lui Platon. Am început atunci să recitesc Republica. După ce am terminat, mi-am dorit să mă întâlnesc cu cineva care nu a citit-o și să i-o povestesc. Dar erau încă restricții. Nu-mi rămâne, mi-am zis, decât să o povestesc în scris.”
Cătălin Partenie
Cătălin Partenie predă filosofie la Facultatea de Științe Politice a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București. A studiat filosofia la universitățile din București, Oxford, Heidelberg și Glasgow. Colaborator al Stanford Encyclopedia of Philosophy și The Bloomsbury Handbook of Plato, a editat mai multe volume, printre care: Plato. Selected Myths (Oxford World’s Classics) și Plato's Myths (Cambridge University Press). Primul său roman, Vizuina de Aur, pe care l-a scris în limba engleză, a luat două premii și a fost tradus în română, spaniolă, portugheza braziliană și germană.
Androginul. Despre suflet și cetate, de Cătălin Partenie
(fragment)
3— Am să-ți arăt, pe mobil, un desen. Iată-l. A apărut într-o carte despre mari oameni din Padova publicată în 1630. Desenul reproduce reversul unei medalii. Un om dublu și cuvintele Philosophia duce regredimur. „Conduși de filosofie, ne întoarcem.“ Asta cred că și-a dorit Platon, să ne lăsăm, împreună, conduși de filosofie.
— Reversul unei medalii?
— Da. Pe fața ei era chipul unui profesor de filosofie și medicină de la Universitatea din Padova. În fine. Desenul ne înfățișează de fapt un androgin, o creatură ce apare în Banchetul lui Platon.
— Facem ce facem și tot la Platon ne întoarcem. Nu l-am citit, dar am auzit de Banchetul lui Platon și m-am întrebat de ce se numește așa. Este despre iubire, nu?
— Banchetul — Symposion, în greacă — a fost probabil scris înaintea Republicii și este despre Eros. În casa lui Agathon, în Atena, are loc un symposion. Acest cuvânt vine dintr-un verb care înseamnă „a bea împreună“. Ieri, Agathon a obținut o victorie ca autor de tragedii și, pentru a și sărbători victoria, a invitat, azi, mai mulți prieteni la el acasă. Au mâncat și acum sunt gata pentru simpozion. Grecii beau mai ales după masă, nu în timpul mesei, ca francezii. În fine. Unul dintre invitați, Pausanias, spune că el, după cât de mult a băut cu o seară înainte, ar prefera să bea mai puțin azi. Cu toții sunt de acord, mai ales că mulți dintre cei prezenți azi au băut și ei destul de mult ieri.
— Avem așadar și în Banchetul un „ieri“ și un „azi“.
— Da. Dar Banchetul începe cu o mise en scène în care există un „azi“ și un „alaltăieri“. Banchetul este povestit de un apropiat al lui Socrate, Apolodor. El le povestește unor prieteni de ai lui — nu știm cine sunt — ce s-a discutat la întâlnirea din casa lui Agathon. Acea întâlnire a avut loc demult. Apolodor n-a fost de față, era copil pe atunci. Dar știe ce s-a discutat acolo de la cineva care a fost de față. Și ce întâmplare! Alaltăieri, le spune Apolodor prietenilor lui, am plecat de acasă, din Faleron, spre Atena. Și, cum urcam eu spre Atena, un prieten de al meu, Glaucon, mă vede de departe și mă strigă să-l aștept. Mă opresc și Glaucon mă roagă să-i povestesc discuția din casa lui Agathon. Glaucon mergea și el la Atena, așa că i-am povestit-o pe drum. Și azi am să v-o povestesc și vouă, cu vorbele mele. Și apoi adaugă: de fiecare dată când vine vorba de filosofie, fie că povestesc, fie că ascult ce povestesc alții, simt o mare bucurie. În schimb, când se vorbește despre ce-i interesează pe oamenii bogați, mă apucă plictiseala și mi se face milă de cei care poartă asemenea discuții. Apolodor era copil când a avut loc întâlnirea din casa lui Agathon și, îți vine să spui, tot copil a rămas.
— Discuția din Banchetul a avut loc demult, cea din Republica, ieri. În Banchetul ne întoarcem mai mult în trecut.
— Da, dar și în Banchetul, și în Republica trecutul devine prezent.
— Acest Glaucon din Banchetul este fratele lui Platon?
— Greu de spus. Unii comentatori cred că el este. Dar nu numai acest nume, Glaucon, trimite la Republica. Gândește-te: Faleron, unde e casa lui Apolodor, e un port, nu departe de Atena. În Banchetul, povestitorul pleacă așadar de acasă, dintr-un port, și urcă spre Atena. În Republica, Socrate pleacă de acasă, din Atena, și coboară în Pireu, adică într-un port. În Banchetul, povestitorul pleacă din lumea noastră, a tuturor, și urcă. Iar în Republica, coboară printre noi.
— Dacă ar fi același personaj, am putea spune că Banchetul și Republica ne spun, împreună, povestea peșterii. Mai întâi urcă dintr-un port, apoi coboară într-un port.
— Într-un fel, povestitorul e același — e Platon.
— Bănuiesc că toate astea îți scapă dacă citești repede. Să ne întoarcem însă la discuția din casa lui Agathon. Toți sunt de acord ca azi să bea mai puțin. Și apoi?
— Apoi, un alt oaspete, Eriximah, le propune ca fiecare să țină un discurs pentru cinstirea lui Eros. În total, sunt șapte discursuri. Unul e al lui Aristofan, autorul de comedii, care începe prin a spune că se teme. Nu că îi va face să râdă, ci că se va face el de râs. După care spune că oamenii nu știu cât de mare e puterea lui Eros. Dintre toți zeii, el ne iubește cel mai mult pe noi, oamenii, și el ne poate lecui de bolile de care am fi atât de bucuroși să scăpăm. Dacă am ști, i-am ridica cele mai mari temple. Dar nu știm.
— Din nou, parcă ar fi o piesă de teatru. O piesă în care un autor de comedii ne spune ceva tragic: Eros ne ar putea lecui de boli, dar noi nu știm. Te-ai fi așteptat ca aceste cuvinte să fie rostite de gazdă, de autorul de tragedii.
— Și asta nu e tot. Povestea pe care le-o spune apoi Aristofan e, și ea, tragică. E un mit, unul inventat de Platon. Așa-numitul mit al androginului. Androgin e alcătuit din două cuvinte, care înseamnă „bărbat“ și „femeie“. La început, fiecare om era o creatură formată fie din două femei, fie din doi bărbați, fie dintr-o femeie și un bărbat, această creatură din urmă fiind numită „androgin“. Fiecare dintre cele trei creaturi avea patru mâini, patru picioare, un cap cu două fețe, patru urechi. Mergea, alerga, și când alerga se folosea de toate cele patru picioare și patru mâini, ca un acrobat.
— Ca în desenul pe care mi l-ai arătat.
— Da. Cu precizarea că în desen este un androgin. În fine. Toate acele creaturi duble erau puternice și foarte mândre. Și într o bună zi au vrut să urce la zei și să-i înfrunte. Și atunci Zeus a decis să le taie pe toate în două. După ce le-a tăiat, i-a spus lui Apollon să le răsucească fața și să le vindece rănile. Dar pe urmă fiecare jumătate nu voia decât să se reunească cu jumătatea de care fusese despărțită. Când o jumătate murea, cealaltă căuta să se unească cu o alta, rămasă și ea singură. Cu o femeie, dacă jumătatea care murise fusese femeie, cu un bărbat, dacă fusese bărbat. Fiecare dintre noi, spune Aristofan, este ca o jumătate ce își dorește să se reunească cu jumătatea de care a fost despărțită și Eros este chiar această dorință care ne conduce spre natura noastră cea dintâi, când am fost un întreg. Iubirea ne poate aduce fericire și ne poate vindeca rănile. Ea este cea mai mare speranță a noastră pentru viitor și ei ar trebui să-i închinăm imnurile noastre. Altfel, e posibil ca Zeus să ne mai taie o dată și atunci vom merge cu toții într-un picior. Așa se încheie discursul lui Aristofan. Nu luați ce am zis ca pe o comedie, le spune el, și nimeni nu râde.
— Ce frumos!
— În text, Aristofan spune că Eros e dorința care ne poartă către ceea ce ne este propriu, to oikeion. Oikeion — care înseamnă „domestic“, „propriu“, „familiar“ — provine din oikos, „casă“ sau „adăpost“. Și oikos apare și în cuvântul pe care Socrate îl folosește în Republica pentru a numi dreptatea: oikeiopragia, „a face ce îți este propriu“. Ceea ce te face să te gândești: oare Eros, purtându ne către ceea ce ne este propriu, adică către natura noastră cea dintâi, când am fost un întreg, nu ne conduce și către dreptate? Poate că atunci eram uniți, precum natura, și, astfel fiind, eram și drepți.
— Dacă-i așa, ce ne spune Platon în Banchetul e foarte poetic.
— Doar că, potrivit lui Platon, nu poetic ar trebui să locuiască omul, ci filosofic. Deși, pentru Platon, filosofia e într-o anumită măsură ea însăși poetică, căci anumite lucruri pot fi doar imaginate, nu demonstrate. Poate că asta ne spun și toate miturile din dialogurile lui.
Androginul. Despre suflet și cetate, de Cătălin Partenie, Ed. Trei, 2025, col. „FilosoFII AGORA”
Scrie un comentariu