• „Scopul omului e să prefacă materia în bucurie” - Nikos Kazantzakis

Nunta schilozilor

Cea mai bună parte a romanului lui Karen Maitland, Călătoria mincinoșilor, este tabloul vieții medievale. Nu mi-a plăcut foarte mult felul în care a construit suspansul și nici povestea, însă mi s-a părut foarte reușit ca roman istoric și de atmosferă. Episodul de mai jos despre nunta schilozilor, una dintre tradițiile insolite ale Evului Mediu mi s-a părut reprezentativ.

 

Auzisem de obiceiul nuntii schilozilor cu mulți ani în urmă. Unii spun că ar exista din timpurile precreștine. Se zice că dacă unești prin căsătorie doi schilozi în cimitir pe cheltuiala comunității, abați mânia divină și ocrotești satul de orice molimă și orice nenorocire i-ar da târcoale.

Ca vraja să aibă efect, toată lumea din sat trebuie să contribuie cu ceva la nuntă. /…/

Proaspeții însurăței stăteau sub un baldachin, îmbrăcați simplu în haine curate și trainice, dar împodobiți cu cununi de brebenei și înfășurați în ghirlande din spice, fructe și panglici, de parcă sătenii nu s-ar fi putut hotărî dacă era o nuntă sau o sărbătoare a recoltei. Verigheta era improvizată dintr-o fâșie de tablă, cupa iubirii era împrumutată, iar mireasa era desculță; multe cupluri tinere și-au început căsnicia cu mai puțin și au considerat că a fost cea mai minunată nuntă din lume, dar acelea erau îndrăgostite. Acesta nu.

Mirele nu avea, probabil, mai mult de douăzeci de ani, dar trupul îi era distrus de sus până jos pe o parte. Mâna stângă îi atârna din umăr ca un iepure mort și piciorul rămânea flasc în urma lui, astfel că se mișca într-o serie de salturi șovăitoare, sprijinindu-se într-o singură cârjă. Capul îi era supradimensionat, precum capul unui bebeluș uriaș, și, deși se străduia să vorbească, strâmbându-și gura în forme contorsionate, nu reușea să se facă înțeles. Părea uluit că toată lumea îi zâmbea și-i strângea mâna. Era probabil o schimbare buimăcitoare față de bobârnacele și înjurăturile pe care le primea de obicei. Își îndesa mâncarea în gură și dădea pe gât berea cât putea de repede, lăsând-o să-i curgă pe la colțurile gurii, de parcă n-ar mai fi primit în viața lui atâta mâncare și i-ar fi fost teamă că nici nu va mai primi.

Mireasa nu surâdea. Ședea nemișcată acolo unde fusese pusă, rotindu-și de colo-colo ochii orbi. Era greu să-i ghicești vârsta. Anii de foamete îi încrețiseră pielea și, deși se făcuseră vagi tentative de a i se pieptăna ce-i mai rămăsese din păr, nu putuseră fi ascunse bubele uscate și galbene de pe scalpul și fața ei. Încheieturile degetelor îi erau lucioase și umflate, iar degetele subțiri le ținea chircite în palmă, astfel încât ar fi fost imposibil să le separi. /…/

Pe când după-amiaza se vărsa, întunecându-se, în noapte, ploaia s-a mai domolit și au fost aprinse torțe și felinare. Mesele pe capre și băncile au fost date la o parte, ca să se facă loc pentru dans. /…/ Nu era ușor să dansezi în cimitir. Dansatorii se împiedicau de movile și se loveau de crucile de lemn sau pietrele de mormânt, dar deja toată lumea era atât de veselă datorită berii, cidrului și miedului pe gratis, că hohotea de râs ori de câte ori cineva cădea. În colțurile întunecate de sub zidurile cimitirului, unele cupluri făceau dragoste, chicotind și gemând, mișcându-se accelerat, pentru a se rostogoli în cele din urmă unul de pe altul și a adormi pe loc. copiii creau propriul lor haos. La fel ca părinții lor, se fugăreau nebunește, aruncau cu pietre în ghirlandele ce fluturau sau se aliau să tortureze vreun alt biet copil.

 

Karen Maitland, Călătoria mincinoşilor: un roman despre ciumă, Ed. Leda, 2010, trad. Luana Schidu, col. „Mister Leda”

„Ciumă și minciuni”, recenzie despre Călătoria mincinoșilor, de Karen Maitland 


0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu