• „Orice vocaţie începe prin a admira” - Michel Tournier

Moartea-Șahist: Final de partidă

După ce stai vreo șapte ani de zile să analizezi semnificațiile jocului de șah cu moartea pornind de la filmul A șaptea pecete al lui Ingmar Bergman e normal, probabil, să tresari de fiecare dată când găsești o referire la acest joc. Cu atât mai mult cu cât nu le găsești des. De fapt, le găsești destul de rar. Ai putea chiar să spui că nu le găsești aproape deloc. Dar, uneori, ești surprins să  găsești câte ceva și atunci lectura ta e îmbogățită cu amintirile pe care le-ai strâns timp de șapte ani (sau mai mulți? greu de zis…). Așa m-am simțit eu când am citit ultima pagină din romanul Ruxandrei Cesereanu, Un singur cer deasupra lor.

Nu pot să spun dacă ăsta e motivul pentru care mi s-a părut cel mai mișto final de roman de până acum sau chiar e cel mai mișto. Finalul nu e spoiler, nu dezvăluie nici un secret care să-ți răpească plăcerea lecturii. De fapt, partea cea mai interesantă la acest roman alcătuit din bucățele, e că fiecare poveste este scrisă într-un registru stilistic particular, cu un vocabular alcătuit special pentru fiecare personaj. Poți face un întreg curs de literatură pornind de la cartea asta de doar 200 și ceva de pagini.

Cineva mi-a povestit că moartea ia uneori înfățișarea unui maestru șahist, care umblă îmbrăcat în zdrențe prin aeroporturi și gări, îmbiind călătorii să joace șah. L-am zărit și eu, o singură dată în viața mea, într-o gară. Era îmbrăcat în niște bermude jegoase, cu tricou și șlapi, iar când se oprea în fața ta îți făcea semn să te măsori cu el, adică se lovea cu pumnul în piept. Nu insista dacă îl refuzai și nu aveai chef să joci măcar o partidă. Cât despre tabla de șah, era și ea veche și murdară, ba chiar soioasă. Nu avea câteva sute de ani, ci doar vreo câteva zeci, semn că maestrului i se furase, poate, tabla de șah cu oarecare vreme în urmă, silindu-l să-și cumpere una pe măsura vremurilor în care trăia. Ehei, dar asta este doar un fel de încheiere pentru ceea ce a fost până acum scris și rostit. Cred că e sfârșitul unei povești pe care am amânat-o de prea multă vreme și pe care m-am apucat, mai întâi să o scriu cu neliniște, până să pricep că povestea ori mai degrabă poveștile se găseau în mine, adunate de mulți ani, puse la macerat, ca strugurii  pentru coniac. Așa că m-am golit acum de ele, de povești, iar poveștile acestea au intrat în alții, care, și ei, de vor putea și de vor vrea, să le rostească mai departe.

Un singur cer deasupra lor, Ruxandra Cesereanu 


0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu