• „Quand on n’aime pas trop, on n’aime assez” - Bussy-Rabutin

Lumea de ieri și revolta modernilor

Există o evidentă prăpastie între lumea de dinainte (lumea veche) și cea de acum (lumea nouă), o prăpastie ce a început odată cu Primul Război Mondial și s-a lărgit încontinuu, până a devenit de netrecut, după cel de-Al Doilea Război Mondial. Iar ăsta e un lucru pe care nu l-am aflat din cărțile de istorie, ci care mi s-a cristalizat treptat în minte prin lectura romanelor și a memoriilor (țin minte că una dintre cărțile în care am simțit foarte puternic diferența asta a fost Lumea de ieri: Amintirile unui european, de Stefan Zweig).

În Să nu plângi de Lydie Salvayre, roman în care autoarea pune laolaltă amintirile mamei sale despre începutul Războiului Civil din Spania în vara lui 1936 și felul diferit în care aceste evenimente au fost consemnate de „Istorie” (începând cu reportajele lui Georges Bernanos din Marile cimitire sub lună), în acest roman, așadar, am găsit un scurt fragment care ilustrează foarte bine diferența asta de mentalitate, de viață, de raportare la lume. Și mai interesant este faptul că scriitoarea surprinde chiar procesul de trecere de la una la alta, când metamorfoza nu era încă completă, dar era fără cale de întoarcere deja.

O altă perspectivă asupra acestei lumi și a tranziției către „lumea nouă” am mai găsit-o într-un fragment din romanul Neînțelegerea, al unei alte autoare franceze, Irène Némirovsky, pe care l-am intitutlat Sfârșitul unei lumi.

 

José și Juan s-au împrietenit la Lerima, unde, de la vârsta de paisprezece ani, lucrează în fiecare vară ca zilieri, muncind cot la cot cu adulții. Acolo, pe imensa proprietate a lui don Tenorio, au descoperit ideile libertare și au luat parte, cu o fervoare de nedescris, la formarea unei comune agricole.

Amândoi au optsprezece ani.

Amândoi s-au născut într-un sat în care lucrurile se petrec la nesfârșit aidoma, bogații în huzur, săracii sub povară; un sat autarhic și închis, în care autoritatea bătrânilor e la fel de intangibilă precum averea Burgoșilor, în care soarta fiecăruia îi este ca scrisă în frunte încă de la naștere și unde nimic nu vine niciodată să aducă un pic de speranță, un pic de avânt, o boare de viață.

Amândoi au crescut într-un loc rupt de lume, străbătut doar de măgari melancolici și de singurele două autovehicule din sat: camioneta delabrată a tatălui lui Juan, care merge să vândă legume la oraș, și Hispano-Suiza lui don Jaime; o văgăună pierdută, în care nici televiziunea, nici tractorul, nici motocicleta nu și-au făcut încă apariția, care nu are nici măcar un oficiu poștal, unde cel mai apropiat doctor se află la treizeci de kilometri și unde arsurile sunt vindecate cu ceva bolboroseli, iar toate celelalte afecțiuni, cu ulei de ricin sau bicarbonat de sodiu.

Amândoi au muncit într-o lume înceată, înceată, înceată ca pasul de catâr, o lume în care măslinele sunt culese cu mâna, în care plugul este pus în mișcare prin forța brațelor, unde ulciorul se umple de la fântână.

Amândoi s-au lovit de autoritatea taților lor, severi prin tradiție, adepți, prin tradiție, ai educației filiale bazate pe lovituri de curea, convinși, prin tradiție, că lucrurile trebuie să rămână pentru totdeauna așa cum sunt, și închiși, prin tradiție, dialogului tată-fiu, cuvintele paterne operând după logica implacabilă a lui „așa e cum spun eu, și nu altfel”, unica pe care o știu și pe care o consideră corectă.

La Lerima, amândoi descoperă dintr-o dată teorii care se opun vehement acestei viziuni de neclintit, pe care o credeau singura ce se poate concepe.

Învață că lucrurile se pot răsturna, că pot fi înfrânte, aruncate în arr. Că poți refuza discursurile tradiționale, fără ca lumea să se prăbușească. Că li se poate spune nu pedanților, prețioșilor, aroganților, tiranilor, slugarnicilor și plângăcioșilor. Că se poate mătura, futu-i se poate mătura totul, se poate mătura toată această mizerie pe care o detestă.

Și întreaga lor forță vitală firească este atrasă de acest val furtunos care dă de pământ cu toate și face ca aspirațiile să și se însuflețească.

Se lasă purtați de acest val.

Visează la acte de răzvrătire, la grandioase dovezi de insolență, la lucruri mărețe și necunoscute, care se vor desfășura și dincolo de viețilr lor și care vor marca Istoria. Cred într-o revoluție completă a spiritelor și a inimilor.

Cred în această minune.

Spun că de-acum știu încotro să-și îndrepte curajul.

Spun că nu vor mai admite să-și lase dorințele la ușa propriei ființe, como un paragas en un pasillo [ca pe o umbrelă în holul de la intrare]. Că taților lor ar trebui să le intre bine în cap lucrul ăsta! Gata cu frcile și cu renunțările!

¡QUEREMOS VIVIR!

 

Să nu plângi, de Lydie Salvayre, Ed. Humanitas Fiction, 2015, trad. Doru Mareș, col. „Raftul Denisei”

 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu