• „He cometido el peor pecado que uno puede cometer… no he sido feliz” - Jorge Luis Borges

„Să nu plângi”, de Lydie Salvayre (fragment în avanpremieră)

„Să nu plângi”, de Lydie Salvayre (fragment în avanpremieră)

Nume de rezonanţă al literaturii franceze actuale, Lydie Salvayre a primit pentru romanele sale mai multe premii importante, culminând în 2014 cu Premiul Goncourt pentru Să nu plângi. Opera sa este tradusă în peste douăzeci de limbi.

Lydie Salvayre, fiica a doi refugiați din Spania sfâșiata de Războiul Civil, spune în Să nu plângi povestea adevărată a familiei sale, așa cum o deapănă, la nouăzeci de ani, cu o voce ireverențioasă, Montse, nonconformista mamă a autoarei, contrapunctând-o cu mărturiile lui Georges Bernanos, care asistă în acele zile, în Palma de Mallorca, la teroarea fratricidă.

Nonagenara Montserrat, împuținată de vârstă și de boală, rememorează, într-o savuroasă și lipsită de pudibonderii franceză amestecată cu spaniolă, cele mai fericite și tragice clipe ale vieții ei, toate din vara anului 1936, când Spania era scindată între mișcările politice divergente, între ideal și crimă. La cincisprezece ani, Montse, o fată dintr-un cătun catalan, ajunge în Barcelona revoluționară, unde descoperă dragostea și libertatea. Însă euforia începuturilor este întunecată violent de tăvălugul războiului. În Palma de Mallorca, teritoriu franchist, Georges Bernanos consemnează în Marile cimitire sub lună, pamflet publicat în 1938, regresia semenilor săi la stadiul de animalitate și de acceptare a ororii, sub patronajul unei Biserici care și-a trădat menirea.

 

Cea mai frumoasă carte a lui Lydie Salvayre.” (La Quinzaine littéraire)

 

Unicitatea acestui roman, care prezintă vara anarhistă a anului 1936 de la Barcelona ca pe un moment de maximă intensitate, o constituie amestecul de universal și de particular. Universalul este tot ce s-a spus, tot ce s-a ascuns sub tăcere și tot ce s-a pus la cale la Berlin, la Moscova, la Paris și în cele două Rome, cea a papilor și cea a lui Mussolini, pe când spaniolii se omorau între ei; particularul este povestea mamei lui Lydie Salvayre, așa cum i-a povestit-o în amurgul vieții ei.” (Le Figaro)

 

Lydie Salvayre surprinde lenta infiltrare a urii în inima idealurilor care au însuflețit momentele de început ale Războiului Civil din Spania.” (Livres Hebdo)

 

O capodoperă.” (Page des libraires)

 

Din zgomotul și furia primelor zile ale Războiului Civil din Spania se ridică doua voci. Una revoltată, a lui Georges Bernanos, care, deși monarhist și catolic, denunță crimele comise în numele idealului naționalist. Cealaltă, nostalgică, este a mamei autoarei, care evoca insurecția libertară cu care a debutat conflictul.“ (Madame Figaro)

 

Lydie Salvayre, pe numele de fată Lydie Arjona, s-a născut la Autainville, în 1948, dintr-un tată andaluz și o mamă catalană stabiliți în Franța de la sfârșitul Războiului Civil. Copil fiind, într-o comunitate de spanioli de lângă Toulouse, a deprins limba franceză prin intermediul școlii și al literaturii. După încheierea studiilor filologice la Université de Toulouse, se înscrie în 1969 la Medicină, iar după absolvire se specializează în psihiatrie, profesând ani buni la Marsilia. La sfârșitul anilor ’70 începe să scrie, iar primele ei texte apar în reviste literare în anii ’80. În 1983 Lydie Salvayre se stabilește la Paris, unde continuă să profeseze, dar și să scrie, publicând în ritm constant. În 1990, romanul ei de debut, La déclaration, primește Prix Hermès. Este urmat de La médaille (1993), La puissance des mouches (1995), La compagnie des spectres (1997), care a obținut Prix Novembre și a fost declarat de revista Lire „Cea mai bună carte a anului“, La conférence de Cintegabelle (1999), Les belles âmes (2000), Passage à l’ennemie (2003), La méthode Mila (2005), Portrait de l’écrivain en animal doméstique (2007), BW (2009), distins cu Prix François Billetdoux, Hymne (2011) și Să nu plângi (Pas pleurer, 2014), pentru care autoarea a fost recompensată cu Premiul Goncourt.

 

Să nu plângi, de Lydie Salvayre (fragment în avanpremieră)

 

În dimineaţa asta o ascult pe mama povestindu-mi un episod despre care n-am citit în nici o carte de istorie şi care redă deodată unul dintre cele mai puternice atribute ale acelei perioade. O ascult pe mama şi mă întreb încă o dată, căci, de când a început să-mi povestească extraordinara ei vară, îmi vine în minte aceeaşi întrebare: ce i-a rămas din acele vremuri, de neconceput astăzi, în care bărbaţii puneau pe foc teancuri de bancnote pentru a-şi arăta dispreţul faţă de banul care te împinge să-ţi pierzi minţile? Doar amintirile, sau ceva mai mult de-atât? Visurile de-atunci să i se fi năruit? Să i se fi sedimentat undeva în adâncurile fiinţei, ca acele particule care se lasă la fundul paharului? Sau poate focul, încă neastâmpărat, îi încălzeşte şi acum bătrâna ei inimă, aşa cum sper cu ardoare? Ceea ce ştiu sigur însă este că, de câţiva ani, mama îşi bate joc cât poate de puţinii bani de care dispune şi îi împarte în stânga şi-n dreapta, risipă pe care medicul o pune pe seama afecţiunii de care suferă, la fel ca tulburările de memorie ori frecventele, ca să nu spun neîncetatele, derapaje de limbaj.

Îmi place să cred că medicul se înşală şi că licăreşte încă în sufletul ei o scânteie, jăratecul încă arzând al acelui august 1936 în care banilor li s-au dat foc aşa cum dai foc gunoiului.

 

În timp ce Montse e căzută în admiraţie, uimită de frumuseţea lumii, José care a hotărât să-şi ia câteva zile de vacanţă înainte de a semna foaia de angajament, îşi petrece timpul lenevind pe terasele cafenelelor şi discutând cu cei de-o seamă despre revoluţia care va schimba complet faţa universului.

Încetul cu încetul, e cuprins de îngrijorare. În spatele discursurilor nu poate să nu observe propovăduirile propagandei revoluţionare, aceleaşi care se găsesc pe toate zidurile din oraş şi care nu diferă cu nimic de catehismul lui don Miguel, parohul din copilărie, un catehism simplist, scolastic, fals-optimist, făcându-i pe adolescenţii visători să înghită umilinţe cu ajutorul unor fraze bombastice: Inimile curajoase să facă zid împotriva ciumei fasciste. Marşul triumfător al luptătorilor care de bunăvoie răspândesc în cele patru zări sămânţa unei noi generaţii de muncitori care să slujească Idealului… Un mare bluf cu bună ştiinţă neinteligibil.

Îşi dă seama că, la fel ca toţi ceilalţi, şi el reia continuu, până la a-şi pierde suflul, aceste clişee la modă şi aceste declamaţii vibrante, care se poartă acum cu mândrie în loc de cravată. Constatarea îl tulbură profund.

Însă ceea ce îl tulbură şi mai tare e senzaţia pe care nu are curajul s-o destăinuie nimănui, pe care abia de are curajul să o recunoască faţă de sine însuşi, că angajarea în acele miliţii va fi în van.

Niciodată nu a fost stăpânit de o asemenea dorinţă de a se dărui şi niciodată nu s-a simţit atât de inutil şi atât de deprimant de convins că priceperea, forţa şi curajul unui ţăran ca el nu vor folosi la nimic acestui război, ci doar îl vor duce la o moarte sigură. Numai că el vrea să trăiască, futu-i, vrea să trăiască. Vrea să simtă şi de-acum încolo aroma cafelei de dimineaţă. Să privească şi de acum înainte cerul, femeile, fântânile, măslinii altivos, măgarii cenuşii din satul natal şi blândeţea lor resemnată. Şi nu înţelege de ce aceşti tineri, pe care îi vede plecând la război, cu pieptul înainte şi fundul cambrat, spanioleşte, merg cu o asemenea ardoare să fie masacraţi.

În numai câteva zile şi-a putut da seama că aceia care, în aşteptarea armelor care nu voi veni niciodată, s-au apucat să încropească acest război habar nu au de nimic, că sunt zdrobitor de incompetenţi în arta militară, incapabili, de pildă, să citească o hartă de stat-major, nepricepuţi la a face o strategie, şi, în consecinţă, nepregătiţi să îşi disciplineze trupele şi să acţioneze. I-a auzit consumându-şi energia, prin cafenele, în ironii la adresa milităriei, bătându-şi joc de şnururi, şireţele, medalii, epoleţi, mustăţi şi alte flecuşteţe cu care se împopoţonează subofiţerii, având oroare de tot ceea ce, direct sau indirect, le aminteşte mirosul de picioare murdare din cazarmă.

José nu-şi poate reprima gândul că acest dispreţ amuzat faţă de efectele militare, că această încredere prostească în morală şi în bun-simţ riscă să ducă la pieire miile de tineri plecaţi în cântec de fanfară pentru binele suprem al Patriei. José nu-şi poate reprima gândul că morala şi bunul lor simţ riscă să fie întâmpinate cu focuri de Mauser K98, iar idealismul conducătorului lor primit cu gloanţe de mitralieră, insensibile, după cât se pare, la predicile umaniste. Aceşti tineri don quijote, care pleacă la luptă în nişte bieţi papuci de pânză şi în nişte amărâte de haine din bumbac, habar nu au ce înseamnă războiul, nebunia orbească, abjecţia, sălbăticia atroce ale acestuia. Neavând pic de experienţă, fluturându-şi înfierbântaţi puşcoacele pe care nu ştiu să le folosească, neştiind nici măcar cum să sprijine patul puştii de umăr pentru a trage, cum să ia linia de ochire prin cătare, să introducă gloanţele în încărcător, ducând la centură grenade artizanale care le pot exploda în plină figură la cea mai mică mişcare greşită, aceşti tineri voluntari de abia optsprezece ani merg la moarte sigură în faţa unei armate călite într-ale războiului şi puternice, aşa cum este cea a naţionaliştilor.

Odată ajunşi pe front, prost hrăniţi, prost înarmaţi, buimaci de somn, rebegiţi de frig şi într-o asemenea stare de oboseală încât moartea în masă, pe care, în alte circumstanţe, ar fi considerat-o abominabilă, li se pare acum mai suportabilă, lipsiţi de forţa de a pune cap la cap două idei, ocupaţi doar cu supravieţuirea şi să lupte fără a pune întrebări, făcând gesturi automate, fără a mai avea conştiinţa răului şi a binelui şi în absenţa oricărui sentiment, îşi vor descărca armele, la comandă, asupra altor tineri, cu alură marţială de data aceasta, în uniforme impecabile şi bocanci impecabili, dar la fel de îndoctrinaţi în exces de propaganda din tabăra lor, care, în mod mincinos, le ridică în slăvi lupta şi jurământul depus, în schimbul unei medalii postume sau, cel mai adesea, pentru nimic altceva decât recunoştinţa eternă a patriei, ce vorbeşti.

Fiind băiat de la ţară, deprins să biruiască pământul uscat, neroditor, cu fierul plugului, José ştie foarte bine că spiritul nu poate învinge materia, mai ales dacă aceasta ia forma unei puşti-mitralieră MG34, că nu se poate lupta cu ajutorul a trei pietre şi un ideal, chiar dacă sublim, împotriva unei armate extrem de bine antrenate, care are în dotare tunuri, tancuri, bombardiere, blindate, piese de artilerie şi alte unelte de înaltă specializare în lichidarea aproapelui.

Cât despre străinii care vin să întregească armata republicană, devenită simbolul luptei împotriva fascismului, îi vede proţăpindu-se în faţa fotografilor, împăunându-şi armele săltate deasupra capului sau ridicând în aer pumnul revoltei, îi vede prăjindu-se la soare pe terasele cafenelelor, îmbătându-se cu vorbe mari şi cu emoţiile înălţătoare, sau făcând capul mare acelor guapas, murmurându-le piropos la modă în ţările lor. Şi-şi spune, cu inima strânsă, că prezenţa lor e fără îndoială mai degrabă simbolică decât utilă (brusc îşi aminteşte că trebuie să stea cu ochii pe soră-sa, că primul venit dintre aceşti fuduli ar putea seduce şi lăsa borţoasă o fată, la modul cel mai concret).

José simte cum îl cuprinde o puternică stare de dezorientare. Cu toate acestea, mai speră, în acel moment, că e posibil să se ocupe în acelaşi timp şi de revoluţie, şi de război. Dar uşor-uşor speranţa începe să i se năruiască.

El, care a visat nebuneşte să fie entuziastul unei revolte care va da peste cap pentru totdeauna Istoria, se întreabă acum ce naiba caută acolo, privind cum trec camioanele încărcate cu carne de tun, auzindu-i pe agenţii ruşi cu arme cu lunetă cum îi previn pe străini asupra veninoaselor comploturi urzite de anarhişti şi îndurând prin cafenele interminabilele dispute dintre anarhişti şi comunişti, fiecare chinuindu-se să convingă că vinovaţii sunt cei din tabăra adversă, fiecare captiv al unei certitudini orbitoare pentru unul, mincinoasă pentru celălalt, disputele de dugheană pe care le cunoştea de-acasă, din satul natal, repetându-se aici în mod identic.

Însă poate că mai mult decât perplexitatea în faţa şanselor de victorie ale armatei republicane îl frământă gândul că l-a lăsat pe tatăl lui să se ocupe singur de muncile câmpului. Şi în acelaşi mod în care, în iulie, a simţit o dorinţă de nestăvilit de a pleca de-acasă, îl încearcă acum aceeaşi dorinţă de a se întoarce la părinţii de care îl leagă nişte fire despre care n-ar şti să spună din ce sunt făcute.

 

Să nu plângi, de Lydie Salvayre, Ed. Humanitas Fiction, 2015, trad. Doru Mareș, col. „Raftul Denisei” 



Articole asemănătoare

Pe marginea abisului – „Cimitirul animalelor” de Stephen King

Există vreun om în stare să reziste tentației de-a se juca de-a Dumnezeu? Mai ales dacă la mijloc e viața cuiva drag? Cine ar rezista tentației de a aduce înapoi din lumea morților o persoană iubită, dacă ar ști că are la dispoziție mijloacele de a o face? Și ce poate fi mai rău decât moartea cuiva drag? Doar mortul însuși.

Concurs: câștigă patru cărți de Marguerite Yourcenar apărute la Humanitas Fiction [încheiat]

Vă invit să o descoperiți și voi pe această mare scriitoare participând la un concurs la care aveți ocazia de a câștiga cele patru volume din seria de autor Marguerite Yourcenar apărute în colecția „Raftul Denisei” și oferite de Humanitas Fiction.

„Memoriile unui motan călător”, de Hiro Arikawa (fragment)

Romanul „Memoriile unui motan călător”, de Hiro Arikawa este bestseller în Japonia și în alte peste 30 de țări și a fost vândut în peste 1 000 000 de exemplare.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu