• „Să-ți cauți fericirea zilnic” - proverb din Egiptul antic

Adevărata fericire

Recolta de Jim Crace e un roman întunecat prin care înaintezi anevoie, care nu se oferă ușor înțelegerii cititorului, și pe care trebuie să-l „muncești” ca să-l pricepi. La fel cum pământul nu-și oferă roadele („recolta”), ci le dăruiește doar celor ce se luptă cu greutățile aratului, însămânțării, plivitului, culesului. Pentru a-și construi povestea, Jim Crace adoptă chiar o scriitură încărcată, bolovănoasă aproape, un stil în care se amestecă observațiile directe, brute, și fraze cu înflorituri neașteptate.

 

Când ies din vâlcea și mai am doar o sută de pași de făcut și vreo cincizeci de pumni de boabe, lumina începe să se stingă. Mă întorc să privesc, dincolo de coroana copacilor și de stejarul piramidal, orizontul întunecat pe care norii violeți și cenușii cresc și de adună. Ultimele urme de albastru clipesc strălucitoare ca niște ochi. Lumina care amai rămas abia dacă-și lasă urma pe câmp, deși în capătul împădurit al pământurilor noastre, razele sunt late ca niște săbii și îndeajuns de puternice ca să învăluie în strălucirea lor crengile dezgolite și palide ale fagilor, ghearele lacome ale frasinilor, foiala nervurilor înalte ale ulmilor. Pe urmă soarele își aruncă lumina de pe pământul comun pe câmp, de parcă ar căuta ceva. Nu vrea să plece. Prinde în razele lui câteva oale și acoperișuri, înainte să se ridice din nou și să-și arunce argintul în jurul norilor. Pentru câteva clipe, norii scâneiază de lumină. Câmpul nostru e negru. Deodată se luminează. După care ziua se sfârșește. Cineva i-a tăiat mucul lumânării sau l-a udat. Și gata.

Amurgul s-a adâncit acum. Dacă n-ar fi fost ploaia asta, aș fi crezut că merg prin navele întunecoase și boltite ale unei mari catedrale, acoperite de nori negri ca tăciunele. Ploaia nu are forță să dureze. Dar deocamdată se înstăpânește peste pământ. Norii prea se îngreunaseră înainte să ajungă deasupra satului. Aproape că îi aud oftând ușurați atunci când dau drumul poverii. Brazdele se umplu de apă ca râurile la potop. Norii vor să dea dintr-odată fiecărei semințe pe care-am plantat-o toată apa de care are nevoie. Pământul devine năclăios. Mi se lipește de picioare și mi le îngreunează la fiecare pas. E greu până să și mergi. Mă uit în zare, unde se termină câmpul, și fac cu mâna spre locul în care l-am văzut ultima oară pe soțul doamnei Beldam. Strig chiar, deși cuvintele mi le îneacă ploaia. Cred că bărbatul a plecat deja. S-o fi săturat, în ultimul timp, să stea afară și pe ploaie, și pe soare. Poate că s-a dus în vreuna dintre case sau s-a adăpostit în hambar. Pentru o clipă, mi-l închipui în brațele doamnei Beldam în pășune, printre uneltele de câmp, printre urzici, pe întuneric. Ea îl strânge în brațe, înfrigurându-se, lăsând ploaia să-i șiroiască pe piele.

O să mi se ierte, cred, că mă întreb dacă oi fi chiar singurul în după-amiaza asta care nu are pe nimeni care să îl strângă în brațe în ploaie. Ziua s-a sfârșit și lumina s-a stins. Rămân să umblu singur în această ultimă seară, fără ca cineva să-și prindă brațul ud până la piele de al meu. Nu-i nimeni care să-și ridice pălăria, așa cum cere cutuma, atunci când, din pricina umezelei și a plevei, strănut – binecuvântând fără să vreau aceste câmpuri. Dar aș minți dacă aș spune că sunt la fel de negru și de melancolic ca norii. Oricât de bizar ar părea, cred că sunt emoționat. Am termnat cu aratul. Am însămânțat pământul. Vremea îmi amintește că, bătut de ploaie sau de soare, pământul le rabdă pe toate, glia rămâne, țarina va dăinui în vecii vecilor. Mirosul ei e înțepător și iute. Asta e fericirea.

 

Mie, lumea lui Jim Crace din Recolta mi-a adus aminte de tablourile unui pictor francez, deopotrivă celebru și deopotrivă uitat, Jean-François Millet: aceeași comuniune adâncă cu pământul, aceeași sacralitate izvorâtă din gesturile simple care apropie oamenii de natură, aceeași înnobilare dată de noroiul de sub unghii.

Jean-François Millet, Culegătoarele de spice; Angelus. Rugăciune pe câmp; Semănătorul; Culegători odihnindu-se (surse foto: Wiki Art)

Am scris mai multe despre Recolta pe Bookahlic: Cine seamănă vânt, culege furtună.

Recolta, de Jim Crace, Ed. Allfa, 2015, trad. Iulian Curuia, colecția „Strada Ficțiunii”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu