Un roman despre prețul pe care îl plătești ca să scapi din iad — și despre ce mai rămâne din tine după asta.
Un cadavru pe Dunăre. Un oraș mic care știe să tacă. Și o poveste construită în straturi — o copilărie flămândă din anii 1940, o vară sufocantă din anii 1980, în care doi frați învață devreme că lumea nu iartă, și o Românie a anilor 2000, unde totul s-a schimbat și nimic nu s-a schimbat.
Lucian Cernat — omul care trage sforile orașului de la Dunăre — descoperă că trecutul știe să aștepte.
„Lucian Cernat este cel mai carismatic antierou al literaturii postdecembriste, un politician manipulativ, lipsit de scrupule, periculos de simpatic și îngrijorător de actual, un pumn de fier într-o mănușă de catifea ce controlează toate pârghiile puterii.
Trăind în lumea creată de el, unor personaje ca Nadia și Sebastian nu le rămâne decât să aleagă cât vor să vadă din realitate și cât de aproape vor să fie de Lucian. Deopotrivă social și psihologic, construit în jurul unor întrebări etice privind vinovăția și responsabilitatea, romanul ia cele mai întunecate fenomene ale perioadei de tranziție, le examinează în lumină și le organizează într-o poveste captivantă despre mecanismele corupției, pierderea inocenței și modurile în care trecutul supraviețuiește în prezent.“ - Cristina Chira
„Pădurea mirosea a pământ răscolit și a lemn ud. După ce au trecut de rândurile de mesteceni, poteca a devenit moale, simțea cum îi iese noroiul printre degete atunci când pășea. Nu mai fusese niciodată atât de adânc în pădure, dar nu îi era frică. Se ținea după ea privind în jur și ascultând foșnetele din tufișuri. La un moment dat, femeia s-a oprit și i-a făcut semn să tacă. Au stat nemișcați câteva momente, ascultând, până când, dintr-o încrengătură cu ierburi înalte, a țâșnit un mistreț. S-a oprit la câțiva metri de ei, fornăind. Au stat nemișcați, mama și fiul pe de o parte și mistrețul, de cealaltă, apoi animalul s-a întors și a luat-o la fugă în direcția opusă. Ea s-a întors la el și i-a zâmbit. Îi lipseau deja câțiva dinți, dar zâmbetul îi era luminos, un zâmbet de femeie tânără pe chipul îmbătrânit înainte de vreme. Trebuie că nu avea mai mult de douăzeci și ceva de ani atunci, dar era deja bătătorită de viață.“ - Ruxandra Burcescu
Ruxandra Burcescu a debutat ca romancieră cu Instabil (2022), roman nominalizat la Premiile Observator cultural, Premiile „Sofia Nădejde” și Le Premier Roman de Chambéry și distins cu Premiul de Debut al Agenției de Carte. În 2025, Instabil a apărut în traducere neerlandeză la Editura Pegasus Boek, în versiunea realizată de Charlotte van Rooden care a obținut Premiul 2025 pentru Cel Mai Talentat Traducător, acordat de Fundația Olandeză pentru Literatură. A publicat proză scurtă în antologiile Kiwi – Sosiri/Plecări, Kiwi – Trecuturi și Retroversiuni, iar povestirea Goldanii Gândului a fost adaptată pentru scenă de Radu Afrim, în spectacolul Antologia dispariției. A beneficiat de rezidențe literare oferite de Fundația Cărturești (2022) și de Fundația Jan Michalski din Elveția (2026).
Greu de pătruns în pădurea de mesteceni
de Ruxandra Burcescu
(fragment în avanpremieră)
IIÎi fusese greu să se hotărască cu ce să se îmbrace. Deși locuia la București de când terminase liceul, majoritatea hainelor ei erau la Giurgiu. Pe cât de strict fusese domnul Cernat în privința dorințelor de amenajare interioară ale soției sale, pe atât de generos fusese în ceea ce o privea pe Nadia. Încă din timpul liceului, fata făcea vizite săptămânale la București, luând magazinele la rând și întorcându-se cu nenumărate pungi din hârtie cartonată. Când șifonierul din camera ei devenise neîncăpător, domnul Cernat angajase o echipă de muncitori pentru a-i amenaja nepoatei un dressing în locul balconului. Un perete întreg al camerei era acoperit de rafturi cu pantofi colorați, sandale de vară și încălțări sport aproape nepurtate. Rochiile Nadiei erau aranjate frumos pe stendere elegante, iar bijuteriile, ordonate în casete din lemn sculptat. Un miros vag de pudră și liliac plutea în aer.
Deși un astfel de dressing ar fi fost visul multor femei, Nadia avea momente când îl ura. Cumpăra cu entuziasm tot ce îi plăcea, apoi ajungea acasă și lăsa pungile nedesfăcute cu săptămânile. Să le desfacă ar fi însemnat să le facă loc în dressing și ar fi dat peste haine uitate pe care nu le purtase niciodată. Asta o făcea să se simtă vinovată. Ura să scormonească printre ele și să vadă înșirate toate acele mici părăsiri.
De asemenea, uneori, multitudinea opțiunilor o împietrea și se trezea privind în gol, incapabilă să se hotărască ce își dorește. Putea să stea așa mai bine de o oră, iar pe măsură ce trecea timpul, îi era din ce în ce mai greu să aleagă.
A dat laoparte umerașele și a înșfăcat rochia albă cu dantelă la tiv — asta era: trebuia doar să nu se gândească. Dar rochia avea o pată pe piept. A lăsat-o să cadă și privirea i s-a oprit asupra hainei din blană de nutrie care fusese a Smarandei și pe care ea n-avusese inimă să o refuze când bunica i-o făcuse cadou. Inima a început să-i bată cu putere, iar degetele mâinilor i s-au încleștat ca niște gheare. Aerul parcă nu-i ajungea în plămâni, i se oprea în capul pieptului. A luat-o o transpirație rece și camera a început să se învârtească, transformând rochiile, sacourile și paltoanele colorate într-o pastă amorfă. Nadia s-a repezit la sertarul cu eșarfe și curele, l-a deșertat pe jos și s-a apucat să scotocească frenetic prin mormanul de materiale până a găsit-o — eșarfa ei cu flori de cireș. Și-a îngropat fața în ea și a inspirat adânc până când a simțit că bătăile inimii se calmează.
Era o după-amiază înnorată când plecase cu bunicii ei în plimbare până la mânăstirea Cozia. Soarele pâlpâia prin membrana norilor ca o molie care se străduiește să spargă peretele crisalidei. Mergeau pe podul pustiu când se pornise vântul. La început, îi plăcuse. Întotdeauna îi plăcea să stea în vânt și să se învârtească până amețea. Dar rafalele deveniseră din ce în ce mai puternice, iar trupul ei micuț era mult prea ușor. Se trezise împinsă din spate, departe de bunicii săi. Din urmă, auzise strigătul bunicului ei și atunci îi trecu prin minte că are nevoie de ajutorul ei. Că, dacă nu va reuși să ajungă la el, vântul îl va lua pe sus, ducându-l departe de ea, pentru totdeauna, pe un tărâm necunoscut. Se întorsese cu fața spre el, înfruntând vântul și pornise alergând. Îi cuprinsese picioarele cu brațele, hotărâtă să-l țină pe pământ, hotărâtă nu îi dea drumul nici dacă vântul i-ar fi luat pe sus pe amândoi. Și, pentru că încă plângea când au ajuns înapoi în stațiune, el i-a luat o eșarfă cu flori de cireș de la un chioșc ambulant și i-a spus că de acuma e domnișoară, pentru că doar domnișoarele poartă eșarfe, și nu se cade să mai plângă precum o fetiță. Amintirea asta avea întotdeauna darul să o calmeze, să-i aducă aminte că lumea era solidă și că unele lucruri erau de nestrămutat.
După ce s-a calmat, a ales o rochie simplă, neagră, și o pereche de sandale de vară cu toc mic pe care le-a asortat cu eșarfa prinsă în păr. Acum stătea alături de bunicul său și de alte oficialități ale orașului pe rândul de lângă scenă. Sala de festivități a Centrului Cultural Giurgiu era plină. Domnul Andreescu nu exagerase cu nimic când spusese că va veni tot orașul. Nadia își trecu privirea prin sală. Cei prezenți la eveniment păreau să se încadreze în doar două categorii — elevi de liceu și oameni mai mult sau mai puțin de vârsta bunicilor săi. Elevii erau toți strânși pe rândurile din spate și îi trecu prin minte că sigur li se promisese zece la română dacă participă la recital. Pe următoarele două rânduri, Nadia îi recunoscu pe câțiva dintre foștii săi profesori, iar în fața lor, câțiva prieteni ai bunicului său. În spatele ei cineva se foia pe scaun, dar, tocmai când întoarse capul, luminile din sală se stinseră, iar scena fu inundată de reflectoare. Urcase și ea pe scena asta de vreo câteva ori, deși nu ținuse neapărat să o facă.
Când era în clasa a opta avusese loc prima și singura ediție a evenimentului „Tinerele speranțe ale orașului Giurgiu“. Teoretic, orice elev care avea un talent putea participa la preselecția pentru eveniment. Practic, spectacolul devenise un prilej de concurență între profesorii școlilor giurgiuvene, fiecare dorindu-și să arate că școala sa are cel mai mult talent pe metru pătrat. Copiii netalentați erau descurajați să participe, iar aceia care știau să cânte sau să danseze erau momiți ori amenințați cu note ca să ia parte la eveniment. Olimpicii de la toate materiile aveau locul lor de onoare rezervat, chiar dacă nu era nevoie să performeze în vreun fel și tot ce trebuia să facă era să mulțumească pe scenă când primarul, pe vremea aceea domnul Cernat, le oferea câte o diplomă pentru merite deosebite.
Nadia nu era în corul școlii, nu participase la nicio olimpiadă, nu cânta la vreun instrument, iar dansul o interesa prea puțin. Nici nu-i trecuse prin minte să participe până când doamna Drăghici, directoarea școlii de la vremea respectivă, o chemase în biroul ei. Își aducea și acum aminte încăperea strâmtă și întunecată, cu fotoliile masive din piele și cutia cu fursecuri din care sperase că directoarea îi va oferi unul. Însă femeia avea altele pe cap și, în momentul când Nadia se așeză, intră direct în subiect și o întrebă de ce nu s-a înscris la preselecție. Fetei i se păru ciudată întrebarea. Preselecția avusese loc cu câteva zile în urmă, iar elevii se prezentaseră în număr mare. Din clasa ei participaseră vreo zece, dintre care doar un băiat fusese acceptat. Din câte știa, la nivelul întregii școli, participaseră peste o sută de elevi. Ridică din umeri și îi spuse directoarei că nu avea niciun talent special.
— Dar trebuie să fie ceva, drăguțo, nu fi modestă.
— Nu am voce, nu am cântat niciodată la vreun instrument și nici dans nu am făcut. Nu văd ce aș putea prezenta pe o scenă, răspunse fata.
— Uite care-i treaba, Nadia. Te-ai gândit cum o să fie pentru bunicul tău să vadă atâția elevi pe scenă și să-i premieze, în timp ce propria nepoată e în public? Nu vrei să fie mândru de tine?
Nu se gândise la asta. Tăcu, privind în continuare cutia cu fursecuri deasupra căreia bâzâia o muscă. Directoarea părea că se gândește. Într-un final, îi spuse:
— Să știi, draga mea, că toți suntem talentați. Unii mai mult, alții mai puțin, dar toți avem ceva de arătat. Doamna Irimescu îmi spune că te descurci excelent la engleză, așa e?
— Da, dar…
— Lasă-mă să termin. Bun, știi engleză, iar asta nu e ceva ce știe toată lumea. Presupun că îți place și poezia, nu? Atunci, continuă ea fără a mai aștepta răspuns, ăsta trebuie să fie talentul tău. Să poți recita pe scenă o poezie în engleză, cap-coadă, nu e puțin lucru. Te rog să discuți cu doamna Irimescu și să alegeți împreună o poezie.
— Dar preselecția a fost acum două zile.
— Nu-ți face tu griji pentru asta! Trebuie să avem un spectacol cât mai divers și nu e nimeni care să recite. Și, dacă te duceai la preselecție, tot intrai! Hai, să mă ții la curent. Ia un fursec înainte să pleci, te rog.
Până la urmă, alesese A Dream Within A Dream de Poe, în ciuda profei de engleză care își dorise ceva mai vesel. Nimănui nu i se păruse ciudat că Nadia avea un loc pe scenă, dar ea se simțise ca o impostoare și nici măcar aplauzele primite nu o convinseseră că locul ei era acolo. Până la urmă, cât de greu era să înveți o poezie și să o reciți, fie ea și în altă limbă?
— Stimați domni, doamne și dragi elevi, mă bucur nespus că ați venit în număr atât de mare la evenimentul nostru dedicat celei mai sfinte dintre arte — poezia. Pentru români, poezia e în fibra nației noastre care l-a dat lumii pe cel mai mare poet al său, Domnul nostru Eminescu. Căci, dragii mei, în lada de zestre a poporului român se regăsește cel mai dulce grai de pe pământ, dus în cel mai sublim punct al său de către acești martiri ai cuvântului, poeții noștri. Așa că vă rog să îmi permiteți să încep cu un laudatio pentru toți acei trubaduri care poartă neobosiți stindardul neamului nostru românesc.
Domnul Andreescu făcu o pauză, iar din sală se auziră câteva aplauze. În spatele Nadiei, cineva pufni, iar ea își înfrână dorința de a se întoarce. Pe scenă erau trei fotolii lucioase din piele galbenă. Cel din mijloc era liber, iar Nadia știa că acolo urma să se așeze Smaranda. În fotoliul din stânga stătea o femeie cu părul blond tuns la nivelul umerilor. Purta un sacou alb și avea agățată în piept o imensă floare roșie din material sintetic. În cel din dreapta, un bărbat decolorat asculta pătruns discursul domnului Andreescu. Ochii căzuți și cutele proeminente care îi desenau o paranteză în jurul gurii îl făceau să semene cu un Basset Hound bătrân.
— Îl am alături de mine în această seară pe domnul Ion Negoescu, critic de poezie și patron al artelor, care e totodată și președintele Fundației literar-istorice „Neagoe Basarab“ din orașul Giurgiu. Ne onorează cu prezența și doamna Gigica Vasile, vicepreședinte al Fundației „Neagoe Basarab“ și redactor-șef al revistei culturale giurgiuvene Din valurile vremii. Și, desigur, ni se va alătura și doamna Smaranda Cernat, poeta cetății noastre, pe care domniile voastre o cunoașteți deja. Înainte, însă, de a o invita pe doamna Cernat pe scenă, am să-i rog pe distinșii noștri oaspeți să ne adreseze câteva cuvinte. Un rând de aplauze, vă rog!
Femeia cu floare se ridică energic și zâmbi indulgent când luă microfonul în mână. Avea o voce subțire și rotunjea vocalele, făcând pauze după fiecare frază. Vorbi despre importanța culturii giurgiuvene în contextul culturii naționale, despre revista pe care o conducea și despre faptul că tinerele generații nu mai citesc. Își încheie discursul reamintind că revista Din valurile vremii are și o pagină dedicată elevilor de liceu, unde aceștia sunt bineveniți să contribuie, apoi îi dădu cuvântul celuilalt invitat.
Bâțâind din cap a Parkinson, domnul Ion Negoescu se ridică cu greu, își îndreptă spatele și începu să vorbească mult prea aproape de microfon, producând un fâșâit din care Nadia înțelese esența. Domnul Negoescu se trăgea dintr-o familie străveche ale cărei origini puteau fi analizate până la domnitorul Neagoe Basarab, de unde și numele său de familie, derivat, se pare, din prenumele domnitorului român. Misiunea Fundației „Neagoe Basarab“ era aceea de a dezgropa istoria familiei Negoescu și legăturile acesteia cu familiile de viță nobilă de pe teritoriul României, dar și de a-și lua locul de drept în fruntea promotorilor culturii autohtone, a cărei importanță mondială nu putea fi negată.
— Și, dragii mei, ca să închei precum spunea Sfântul Eminescu — trăiască nația!
În zgomotul de aplauze din sală, Nadia simți un parfum piperat și căldura respirației cuiva foarte aproape de urechea ei.
— Eu cred că mai bine și-ar căuta familia prin genealogia lui Droopy, îi șopti vocea din spate.
Greu de pătruns în pădurea de mesteceni de Ruxandra Burcescu, Ed. Trei, 2026, col. „Autori Români”
Scrie un comentariu