„Ce nu poate fi rostit”, de David Szalay (fragment)

Roman finalist la Booker Prize 2025. 

Un adolescent din Ungaria este exploatat sexual de o vecină, ajunge la închisoare după moartea soțului acesteia și sfârșește prin a emigra în Anglia, unde descoperă mai întâi dragostea, apoi bogăția, pentru ca în cele din urmă totul să se risipească...

„În multe privințe, István este stereotipul masculin — bine clădit fizic, impulsiv, abia dacă-și exprimă sentimentele (de altfel, în mare parte a romanului, abia dacă deschide gura — se numără, probabil, printre cele mai reticente personaje din literatură). Pe de altă parte însă, mizând pe o scriitură cât mai concisă, această carte tensionată, hipnotică și captivantă devine un portret uimitor de emoționant al vieții unui om.“ - Juriul Booker Prize 2025

Un roman despre sentimente și dorințe neîmplinite, despre sufletul tragic și însingurat al unui bărbat care încearcă să-și construiască o nouă viață.

„Foarte inteligent și rafinat.” - Zadie Smith

„David Szalay, un romancier deosebit de talentat, prezintă scene simple dintr-o viață solitară, de la sărăcie la bogăție... Ca și în cazul lui Hemingway, simplitatea lui Szalay e fertilă, te pune pe gânduri.“ - The New York Times Book Review

„Un portret sfâșietor și revelator al unui maghiar taciturn care încearcă în mod repetat să-și construiască o nouă viață după o adolescență traumatizantă... Captivant... O tragedie care îi va lăsa pe cititori cu gura căscată.“ - Publishers Weekly

„Hipnotic... Îl vedem pe István străbătând lumea ca un animal pe jumătate sălbatic, neputincios în fața instinctelor sale, teribil și ciudat de jalnic.“ - The Wall Street Journal

„Unul dintre puținii scriitori care par să se fi născut romancieri.“ – Los Angeles Review of Books

David Szalay (n. 1974) s-a născut în Canada, a crescut în Londra, iar acum locuiește în Viena. A studiat la Oxford University și a scris o serie de piese de teatru radiofonic pentru BBC. Primul său roman, London and the South-East, a fost recompensat cu Betty Trask Award și Geoffrey Faber Memorial Prize. După care a mai scris două romane, The Innocent (2009) și Spring (2011). A patra sa carte, All That Man Is, a câștigat Gordon Burn Prize și a fost nominalizată la Man Booker Prize 2016. Opera sa a fost tradusă în peste douăzeci de limbi.

Ce nu poate fi rostit, de David Szalay
(fragment)

*

Câteva zile mai târziu îl sună bărbatul. La început nu-și dă seama cine e la telefon. Se aude doar o voce care spune: 
— Alo, István? 
Spune că da. 
— Eu sunt amărâtul pe care l-ai salvat de la moarte acum câteva nopți, spune bărbatul. 
— A, da, zice István. 
Nu prea știe ce să mai spună. 

— Cum te simți? întreabă. 
— Mi-au zis că scap. 
— Bine. 
— Nu, chiar mă simt bine, spune bărbatul. Voiam să-ți mulțumesc. 
— Nicio problemă. 
E pe stradă. E mult zgomot, multă lume care umblă în toate direcțiile, așa încât aude cu greu ce-i spune bărbatul. 
— Scuză-mă, spune el. Poți să repeți? 
— Am vrea să te invităm la cină, spune bărbatul. 
— La cină? 
— Da. 
— Nu e nevoie, spune István, căruia începe să-i pară rău că a răspuns la telefon, deși era un număr necunoscut. 
Dar bărbatul e foarte insistent și până la urmă István acceptă invitația. 
Când bărbatul propune ziua de vineri, István îi spune că el lucrează vinerea. 
— Și sâmbăta lucrez, îi spune. 
S-a oprit din mers. E pe porțiunea pietonală din High Road, în față la Shoe Zone. 
— Duminică? spune el când bărbatul îl întreabă care zi i-ar conveni. Sau luni? 
Rămâne pe luni, la șapte. 
— Ești căsătorit? întreabă bărbatul. Sau ai o iubită? 
— Nu, spune István. 
— Atunci vino doar tu, spune bărbatul. 
Luni seara ia metroul spre centru. Adresa e la douăzeci de stații de Gants Hill. Merge cu metroul de aproape o oră.

Ajuns pe trotuarul din fața stației Holland Park, se uită la harta de buzunar. Nu se orientează prea bine, apoi o apucă pe niște străzi greșite, dar până la urmă găsește locul. E un bloc de apartamente imens, din cărămidă roșie. Ocupă toată strada. Practic e strada. Deasupra fiecărei intrări sunt gravate pe geam numerele apartamentelor de pe scara respectivă. O găsește pe cea care îi trebuie și apasă butonul soneriei, unul mic, de alamă. 
— Intră! spune o voce înainte să apuce să explice cine e, așa că înaintează pe holul tăcut de la intrare spre liftul de la capătul opus. 
Liftul urcă, lent și silențios. Are lambriuri de lemn și mochetă bleumarin, aceeași mochetă ca în hol. Mai are și o ușă exterioară de lemn lustruit pe care trebuie s-o deschizi singur când ajungi la etajul dorit. Durează câteva secunde până să se prindă de asta, apoi iese pe palier, unde sunt ușile câtorva apartamente, dintre care una e deschisă. 
Bărbatul, care stă în prag, are probabil la vreo șaizeci și ceva de ani. 
E îndesat și nu prea înalt, zâmbește și răspândește un miros puternic de parfum scump. 
— István, spune el. 
— Bună, zice István. 
— Mervyn, se prezintă bărbatul. 
István dă din cap. 
— Intră, spune bărbatul. Încă mai are urme galbene de vânătăi pe față. 
În hol îl întreabă pe István dacă poate să-i ia geaca. După ce se ocupă de asta, îl conduce mai departe în living, unde îl invită să ia loc. 
István se așază pe una dintre cele două canapele care sunt față în față în mijlocul camerei. 

E un televizor pornit, la care pare să fie golf. 
Bărbatul îl întreabă dacă vrea ceva de băut. 
— Da, mulțumesc, spune István. 
— Eu îmi iau un gin & tonic, zice bărbatul. E în regulă și pentru tine? 
— Da, mulțumesc, spune István din nou. 
— Bun, zice bărbatul și se întoarce spre un fel de măsuță cu băuturi. 
Se aude gheața zornăind în pahare, apoi un val de aplauze de la televizor când un jucător de golf reușește să facă ceva. 
— Te uiți la golf? întreabă bărbatul, cu spatele la el. 
— Nu, spune István. 
— Nu, repetă bărbatul. 
E ceva cu el, își spune István, ceva care nu prea se potrivește cu decorul — cu tablourile de pe pereți și etajerele pline de cărți și suprafețele lustruite cu fotografii înrămate și alte obiecte pe ele. 
Bărbatul se întoarce spre el cu băuturile în mână. 
— Fiecare cu ale lui, spune el, dându-i un pahar lui István. 
După ce i-l dă, ia o telecomandă și oprește sunetul televizorului. Apoi se așază pe canapeaua cealaltă. 
— Așa deci, zice el. Noroc. 
— Noroc, spune și István. 
Își gustă băuturile. E mult gin în ele. 
Chiar și așa, bărbatul îl întreabă pe István dacă e suficient de tare. 
István se mulțumește să dea din cap că da. 
— Nu văd ce rost are să faci un gin & tonic care abia dacă are gust de gin, spune bărbatul. 
— Normal.

Lui István îi fug ochii la televizor, care arată în continuare imagini mute. 
— Memorialul, spune bărbatul. 
— Cum? 
— The Memorial Tournament. Din America. La Muirfield. 
— Aha... 
— Știi cine e? întreabă bărbatul când televizorul amuțit arată un plan apropiat. 
— Tiger Woods, spune István. 
— Da. 
Acum se uită amândoi la ecran. 
— Fenomenal jucător, zice bărbatul. 
— Mda... spune István. 
Se uită la golf câteva minute, iar bărbatul îi spune lui István cine sunt jucătorii și care e situația, în timp ce István ia câte o gură din pahar și se preface interesat. 
— Și cu ce te ocupi? întreabă bărbatul brusc, pe neașteptate. 
— Cu ce mă ocup? 
Bărbatul confirmă dând din cap și duce paharul la gură. 
— Adică ce lucrez? 
— Da. 
— Un fel de... pază? spune István, fiindcă nu e prea sigur cum să spună. 
— A, da? 
— Ceva de genul ăsta. 
— În fond, nu mă mir, spune bărbatul. La cum ai intrat în acțiune, atât de curajos, acum câteva zile... Ai fost erou, nu alta. 
— Mă rog... 
— Serios. 
— Mulțumesc, spune István.

— Eu îți mulțumesc. 
Se lasă un moment de ușoară stânjeneală. 
— N-a fost mare lucru, spune István. 
— Deci cu ce te ocupi mai precis? întreabă bărbatul, lăsându-se pe spate și întinzând brațul liber, cel cu care nu ține paharul, pe spătarul canapelei. Ce fel de muncă? 
— Mai mult la ușă. 
— Așa. 
— Îți dai seama... 
— Da, îmi dau seama, spune bărbatul ca și cum chiar e un domeniu despre care are oarecare cunoștințe. 
— Da? 
— Sigur. Unde ai lucrat? 
— Acum sunt la un local din Soho, spune István. 
Bărbatul zâmbește. 
— Și cum e? 
— E în regulă. 
— Ce fel de local? 
— E... din astea... 
István nu e sigur cum să-l descrie. 
— Un bar de striptease? încearcă bărbatul. 
— Așa ceva. Din astea... Dans la bară... Mă rog... 
— Așa. 
— Dansuri private. 
— Aha. 
— Pe mine nu prea mă interesează, spune István. 
— Nu? 
Bărbatul pare interesat de informație, iar István regretă puțin ceea ce a spus, de teamă să nu facă o impresie greșită. 
— Nu prea mă pasionează. 
— În regulă.

— Nu că am o problemă cu asta. 
— Sigur, încuviințează bărbatul. 
— Dacă oamenilor le place... 
— Unora le place. 
— Normal. E în regulă, spune István. 
— Și la care bar? 
István spune numele localului. 
— A, da. 
— Îl știi? 
— Nu prea. 
— E în regulă, spune István din nou. 
— Dar am auzit de el, spune bărbatul. 
István mai ia o gură din pahar. 
Bărbatul îi spune că are o firmă de pază și protecție privată și că, dacă îl interesează, poate îi găsește de lucru acolo. 
— S-ar putea să fie mai interesant decât ce faci acum. 
— Da? 
— S-ar putea. 
István așteaptă să-i spună mai multe. 
Nu-i spune. 
Din inerție, încep să se uite din nou la golf, iar apoi, într-o pauză, când pe ecran apare suprafața încrețită de vânt a unui lac, bărbatul întreabă: 
— De unde ești, István? Zic bine István, da? 
— Da. 
— De unde ești? 
— Din Ungaria. 
— Și cum e acolo? 
István nu prea știe ce să spună. Nu e sigur ce fel de răspuns așteaptă omul. Spune ce spune de obicei când îl întreabă lumea — „E în regulă“.

— Te duci des pe acolo? 
— Uneori. 
— Să-ți vezi familia? 
— Mda... 
— Cred că ți e dor, spune bărbatul. 
— Mda... Uneori. 
— De când ești aici? 
— În Londra? 
— Da. 
— De doi ani, spune István. De vreo doi ani. 
— Și-ți place? 
— Da. 
De la celălalt capăt al holului se aude cum intră cineva în apartament — ușa de la intrare se deschide și se închide, apoi un zornăit de chei. 
— Soția mea, explică bărbatul. 
Cu un gest nervos care poate e involuntar, își netezește cu mâna părul ondulat mătăsos. Sau cel puțin palma curbată urmează linia craniului. Părul, care a fost evident brunet mai demult, dar acum e mai mult cenușiu argintiu, nu are nevoie să fie netezit. 
Soția apare un minut mai târziu, îmbrăcată ca și cum se întoarce de la o muncă de birou. 
— El e István, spune bărbatul. 
István se ridică să dea mâna cu ea. 
E o femeie înaltă, poate chiar puțin mai înaltă decât soțul ei cel destul de îndesat.

Ce nu poate fi rostit, de David Szalay, Editura Trei, 2025, trad. rom. Anca Bărbulescu, col. „Fiction Connection”