• „Oamenii cred cu plăcere ceea ce vor să creadă” - Iulius Caesar

Un mariaj artistic, despre „Constance”, de Franny Moyle

Un mariaj artistic, despre „Constance”, de Franny Moyle

Constance: Tragica și scandaloasa viață a doamnei Oscar Wilde este un volum biografic serios documentat care urmărește, pas cu pas, viața cuplului Constance-Oscar Wilde, oferind, în paralel, o imagine a societății londoneze din a doua jumătate a secolului XIX, o societate ce pendulează între rigiditatea principiilor victoriene și zorii unei noi mentalități. În atmosfera decadentă a acestui fin-du-siècle, femeile și bărbații deopotrivă luptă pentru noi libertăți.

 

Cealaltă jumătate

 

De câțiva ani încoace se poate remarca, în romane și în biografii deopotrivă, un efort de recuperare a femeilor care au stat în umbra marilor scriitori: de la Sofia Tolstaia (pe care Jay Parini o scoate din uitare în Ultima gară, iar Helen Mirren o readuce la viață printr-o interpretare de marcă în ecranizarea omonimă), la Hadley Richardson (vezi Soția din Paris) sau Zelda Fitzgerald (vezi Nancy Milford, Zelda). Franny Moyle completează această galerie de portrete feminine cu volumul său Constance: Tragica și scandaloasa viață a doamnei Oscar Wilde. Muze și inspiratoare, oaze de liniște și confort, sau, din contră, surse de oboseală și cicăleală, aceste femei se dovedesc a fi mai mult decât un accesoriu al unui soț celebru, având o individualitate puternică ce nu ține doar de a fi cealaltă jumătate a unui cuplu.  

Decadentism și dandysm, vicii și prejudecăți victoriene, feminism și homosexualitate, socialism și misticism, drepturi și obligații sociale, libertăți și interdicții… urmărind viața prea puțin cunoscută a lui Constance Wilde, Franny Moyle face o radiografie a societății britanice la finalul secolului XIX scoțând la iveală nu doar informații despre viața acesteia, ci și despre viața femeilor în epocă.

Biografia lui Constance este însoțită, evident, de una a celebrului său soț. Viețile lor sunt urmărite în paralel, de la istoria familiilor, până la odiosul scandal în care a fost implicat Oscar și care a dus la finalul căsniciei și, s-ar putea zice, al vieții lor. Deși este evidentă pe tot parcursul cărții, fascinația pe care autoarea o are pentru Constance, pentru personalitatea ei puternică și neconvențională, pentru tenacitatea și talentul său artistic, Franny Moyle se abține să-l judece și să-l condamne pe Oscar pentru turnura tristă pe care au luat-o viețile lor datorită neglijențelor sale și pasiunii distrugătoare pentru lordul Alfred Douglas.

Mi s-a părut că autoarea incriminează mai degrabă istoriografia care, de-a lungul timpului, i-a atribuit lui Oscar meritele artistice ale soției sale (cum ar fi designul pentru rochia de nuntă, amenajarea casei din Tite Street, punând sub semnul întrebării chiar și anumite idei care apar în scrierile soțului său). Ca și în cazul altor cupluri celebre de artiști e imposibil de măsurat acum aportul fiecăruia în opera celuilalt, însă e lăudabil acest efort recuperator al unei „istorii scrise la feminin”.  

(foto: Oscar Wilde împreună cu soția și fiul său Cyril, 1892)

 

„Femeile aparțin sexului decorativ”

 

Care era locul femeii în societatea victoriană în ultimul sfert al secolului XIX? Deși nu-și câștigaseră încă independența, tinerele de la 1880 aveau deja mai multe libertăți decât mamele și bunicile lor. Nu puteau obține o diplomă, dar puteau învăța în colegii de prestigiu. Încă nu se „inventaseră” meserii pentru femeile burgheze, dar începuseră singure să organizeze târguri și expoziții și, mai apoi, cluburi exclusiv pentru femei. În 1882, pentru prima oară, o lege nou adoptată admitea că o femeie măritată putea fi, din punct de vedere legal, o persoană. Victorii aparent mici, însă de o imensă importanță.

Aceste femei, din care destule mergeau pe bicicletă în împrejurimile Londrei, ultimul strigăt al modei, aveau mai multe așteptări de la bărbați decât mamele lor. Nu numai că puneau sub semnul întrebării dominația bărbaților în societate, dar se împotriveau și prejudecății cum că abaterile de la morală și înșelătoria ar fi acceptabile dacă erau săvârșite de bărbați, dar nu și dacă veneau din partea femeilor. Soții, credeau ele, trebuiau să adere la aceleași reguli morale ca și soțiile lor, iar căsătoriile să devină niște tranzacții transparente.

Constance Lloyd are un loc aparte printre aceste „femei noi” sau „emancipate” încă de dinainte să devină doamna Oscar Wilde. Interesată de spiritism și misticism, dar și de artă și meșteșuguri, Constance se descurcase la școală mult mai bine decât fratele său Otho, iar dorința de a avea o carieră proprie a fost constantă atât înainte, cât și după căsătorie. Unul dintre primele semne ale modernismului său a fost vestimentația pe care a ales s-o poarte. Autodeclarată „prerafaelită”, Constance era adepta hainelor comode și largi pe care le purtau femeile senzuale, de o frumusețe ambiguă și periculoasă, din tablourile lui Dante Gabriel Rossetti sau Edward Burne-Jones. Unul din lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult în acest volum a fost tocmai această legătură pe care a făcut-o Franny Moyle între estetica prerafaelită și nașterea unei noi identități feminine prin adoptarea unei noi vestimentații.

După căsătorie, cu acordul și sprijinul soțului său, Constance a continuat și mai asiduu să susțină necesitatea adoptării unor veșminte feminine mai confortabile, mai igienice și mai puțin periculoase, ajungând să poarte, la un moment dat, chiar și scandaloasa fustă-pantalon. De acum înainte societatea londoneză și presa urmăreau cu atenție nu doar toaletele lui Oscar (care, de altfel, începuse să adopte un stil tot mai simplist), ci și pe cele ale soției lui. Rochiile și pălăriile purtate de doamna Wilde erau descrise cu lux de amănunte în ziare și reviste.

În prima parte a mariajului lor ar părea că, într-adevăr, Constance aparține „sexului decorativ” de care vorbește lordul Henry în Portretul lui Dorian Gray. Însă aceasta este o falsă impresie. În realitate, biografa scoate la suprafață, din scrisori și mărturii ale contemporanilor, o personalitate cu voce proprie, nu o reflecție a strălucitorului Oscar. Oricum, în curând interesele lor încep să fie tot mai diferite. Constance, deși se ocupă în continuare de casă și de copii, începe și ea să scrie, articole în diferite reviste, dar și cărți pentru copii, se afiliază grupurilor de „femei liberale”, preocupările ei mergând de la schimbări în vestimentația feminină, la igienă și sănătate, politică sau ezoterism.

(foto: Dante Gabriel Rossetti, Astarte Syriaca, 1877)

 

„Viața e un lucru groaznic”

 

Bărbații se însoară pentru că sunt obosiți, femeile pentru că sunt curioase și ambii sunt dezamăgiți”, spune lordul Henry Wotton, în Portretul lui Dorian Gray. De ce s-a căsătorit Oscar Wilde suntem tentați să ne întrebăm în lumina tuturor lucrurilor pe care le știm acum despre preferințele lui sexuale? Din iubire, răspunde Franny Moyle.

Era la fel de îndrăgostit de ea pe cât era şi ea de el, lucru dezvăluit de Oscar în scrisoarea către prietena lui, Lillie Langtry. „O să mă însor cu o fată frumoasă pe nume Constance Llyod. … o Artemiză serioasă, zveltă, cu ochi violeți, cu bogate bucle de păr des, castaniu, care îi făcea capul ca o floare să se plece ca acela al unei flori, și cu mâini minunate, ivorii, care știu să scoată din pian o muzică atât de dulce, încât până și păsările se opresc din cântat ca s-o asculte. O să ne căsătorim în aprilie. Sper din toată inima că vei fi și tu prezentă. Sunt atât de nerăbdător s-o cunoști și s-o placi. Mă ocup serios de prelegerile mele și devin bogat, deși e groaznic să stau atâta departe de ea.

În jaful organizat care a devenit vânzarea bunurilor lui Oscar Wilde pentru plătirea datoriilor după proces, scrisorile dintre el și Constance s-au pierdut definitiv, așa că relația celor doi a fost realizată de biografă din fărâme și răsfrângeri. E inevitabil să nu ne întrebăm dacă aceste scrisori nu ne-ar fi oferit și o altă imagine a cuplului Constance-Oscar. Însă efortul documentar depus de autoare și solida cercetare pe care a realizat-o te lasă cu certitudinea exhaustivității. Aceasta cu atât mai mult cu cât scriitura lui Franny Moyle dă impresia unui stil sobru și impersonal. Sunt foarte rare ocaziile când devine subiectivă și își manifestă în mod clar preferințele și opiniile, în general preferând să lase faptele să vorbească de la sine. O astfel de ocazie o găsim spre final când autoarea riscă o viziune personală asupra iubirii dintre Constance și Oscar:

Qui patitur vincit – Cine rabdă învinge – fusese, într-adevăr, sloganul ales de Constance ca membră a Zorilor Aurii și a rămas, ulterior, mottoul ei. Oscar înfățișase mereu în poveștile lui sfâșietoare cazuri de sacrificiu. În Prințul fericit spunea povestea păsării care își dă inima statuii Prințului și, după ce îndeplinește toate dorințele Prințului din dragoste pentru el, moare la picioarele lui. În Privighetoarea și trandafirul, Oscar imaginează o privighetoare care sângerează până moare, ca să-i dea unui tânăr un trandafir roșu pentru iubita sa, iar sacrificiul ei din dragoste rămâne neobservat.

Dacă, stând în cafeneaua lui de la Paris, în 1898, ar fi privit lucrurile din perspectiva cuvenită, Oscar și-ar fi dat seama că temele pe care le alesese pentru poveștile lui fuseseră acelea după care Constance își trăise viața. Cufundat în consecințele faptului că îngăduise propriei sale vieți să devină o operă de ficțiune, Oscar n-a putut vedea că soția lui devenise un poem de dragoste și de statornicie: aceasta e, probabil, adevărata tragedie din inima acestei povești.

(foto: Edward Burne-Jones, Merlin vrăjit, 1872-1877)

Începută sub auspiciile unui mariaj artistic (sau estetic), în care, pentru o vreme amândoi și-au găsit împlinirea, în timp relația dintre Constance și Oscar a cunoscut mai multe metamorfoze. În mod evident o căsnicie liber consimțită de ambele părți, confortul vieții domestice a devenit, destul de curând, plictisitor pentru Oscar, iar Constance a trebuit să se obișnuiască cu plecările și absențele lui. Cu toate acestea, era un soț atent și un tată care-și iubea cei doi fii, iar aventurile lui homosexuale nu-i tulburau, inițial, cu nimic viața de familie. Oscar avea grijă să fie discret, îndeplinindu-și, în același timp, rolul de cap de familie. Totul s-a schimbat odată cu apariția în peisaj a lordului Alfred Douglas. Franny Moyle îl condamnă fățiș pe Bosie pentru toate nenorocirile care se vor abate asupra căsniciei și vieților lor.

La 28 septembrie Constance era pe drumul de întoarcere spre Londra, dar dezamăgită că Oscar nu venise s-o întâmpine la gară, o curtoazie pe care i-o acordase întotdeauna în trecut. Mai târziu, Bosie Douglas avea să nege cu tărie că relația lui cu Oscar provocase deteriorarea căsniciei cuplului Wilde. Admitea că relațiile celor doi deveniseră „vădit încordate”, notând că Oscar era acum „lipsit de răbdare” cu Constance „și uneori o ofensa, și-l irita, și arăta că îl irita, atitudinea de ușoară dezaprobare pe care o adopta adesea față de el”. Cu o îngrozitoare îngustime de vederi totuși, Bosie avea să susțină că „a pretinde că asta a avut de-a face cu mine este pur și simplu necinstit și neadevărat”.

Fără nici o îndoială, căsnicia lui Oscar și a lui Constance a atins limita de jos în timpul acelei veri din 1893. Și, indiferent de incapacitatea lui de a-și asuma răspunderea, fără îndoială că Bosie a fost în mare măsură cauza. Totuși, tristul adevăr este că și Constance a dat o mână de ajutor la înrăutățirea lucrurilor, îngăduind adâncirea prăpastiei dintre ea și soțul ei. Absența ei aproape neîntreruptă din Tite Street într-o perioadă când toată lumea din jur putea vedea că Oscar se expunea unei primejdii foarte reale este greu de explicat, poate numai în termenii fugii ei de o situație cu care nu dorea să se confrunte cu adevărat.

(foto: Jean Deville, Școala lui Platon, 1898)

Până atunci o susținătoare necondiționată a soțului său (Franny Moyle se întreabă chiar cât de multe știa Constance despre preferințele sale homosexuale, însă la această întrebare e foarte greu de răspuns), în momentul în care e clar că Oscar va pierde procesul care-i fusese intentat pentru moravuri indecente, ea nu se mai gândește decât la cum să-și protejeze copii și să le asigure stabilitatea financiară. Nu e clar dacă nu a știut despre aventurile lui Oscar sau, pur și simplu, a preferat să ignore o situație pe care nu știa cum s-o gestioneze. Din nou, dispariția scrisorilor face dificilă înțelegerea relației dintre cei doi.

Detenția lui Oscar și auto-exilul lui Constance, sărăcia cu care se luptă ambii la finalul vieții, certurile iscate de neînțelegerile între prietenii care voiau să-i protejeze pe fiecare de abuzurile celuilalt, boala lui Constance, revenirea lui Oscar la Bosie după ieșirea din închisoare, moartea subită și de neînțeles a lui Constance urmată, la doi ani, de moartea soțului său, totul te lasă un gust amar la final, un gust amar accentuat și de cele câteva cuvinte cu care autoarea a ales să încheie volumul. Aparținând lui Oscar, acestea i-au fost trimise prietenului său Robbie Ross, pe 25 februarie 1899, cu câteva luni înainte de propriul său deces, după ce a vizitat mormântul lui Constance:

„A fost foarte dureros să-i văd numele scrijelit pe o piatră de mormânt – numele ales de ea, al meu nefiind menționat, bineînțeles –, doar Constance Mary, fiica lui Horace Lloyd QC. I-am dus niște flori. Am fost profund emoționat – și, totodată, am avut un sentiment de zădărnicie a oricărui regret. Nimic n-ar fi putut fi altfel și viața e un lucru groaznic.”

Constance: Tragica și scandaloasa viață a doamnei Oscar Wilde, Franny Moyle, Ed. Humanitas, 2014, trad. Cristina Jinga, col. „Convorbiri. Corespondență. Portrete”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Cucerirea socială a Pământului”, de Edward O. Wilson

O carte foarte bine documentată și foarte frumos scrisă despre condiția umană, despre evoluția omului, despre contradicțiile inerente ființei umane. O carte care te pune serios pe gânduri și te face să reconsideri tot ce credeai că știi despre istoria omului. Cuvintele lui Edward O. Wilson sunt atât pline de tristețe, dar și de încurajare și, cel mai important, lasă deschis drumul către o umanitate mai bună.

În ziua aceea n-am mai citit...

Un fragment din romanul lui John Williams, „Stoner”, m-a dus cu gândul la unul dintre cele mai frumoase fragmente din „Divina Comedie” a lui Dante: povestea de iubire dintre Francesca da Rimini și cumnatul său, Paolo Malatesta.

„Alice în Țara Minunilor”, de Lewis Carroll – interpretări vizuale

Una dintre cele mai populare cărți pentru copii, Alice în Țara Minunilor este genul de carte pe care o poți descoperi și redescoperi la orice vârstă, iar în ultima vreme pe piața de carte românească au apărut mai multe cărți ilustrate pornind de la povestea lui Lewis Carroll.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Barbalata Mirela 17-05-2016 13:56

    O carte ce merita citita :). Mersi de recomandare

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 18-05-2016 09:24

    Cu plăcere! Chiar merită citită, sper să-ți placă :)