• „Să-ți cauți fericirea zilnic” - proverb din Egiptul antic

Corpuri de femei, priviri de bărbați, despre „Ultimul nud”, de Ellis Avery

Corpuri de femei, priviri de bărbați, despre „Ultimul nud”, de Ellis Avery

Ca și Soția din Paris de Paula McLain, și Ultimul nud încearcă să recupereze perioada dintre cele două războaie, „anii nebuni” când Primul Război era încă Marele Război și când nimeni nu credea că ceva la fel de îngrozitor s-ar mai putea petrece. Haute couture și artă modernă, Channel și Picasso, Bois de Boulogne și Shakespeare & Co., fantomele războiului și petreceri extravagante, prostituție mascată și iubiri clandestine, toate se amestecă în Parisul lui Ellis Avery.

 

Parisul lesbienelor

Subiectul principal al romanului este reprezentat de iubirea dintre pictorița Tamara de Lempicka și modelul și muza sa, Rafaela Fano. Ceea ce începe ca o simplă afacere pentru amândouă (o modalitate ușoară de a face rost de bani pentru Rafaela, o sursă de inspirație pentru cele mai bune tablouri ale sale pentru Tamara), se transformă într-o iubire pasională, dar inegală (ca mai toate iubirile, probabil). În timp ce Rafaela se abandonează total, descoperind în legătura ei cu Tamara singurul prilej de a fi ea însuși și de a putea iubi sincer, excentrica pictoriță își păstrează mintea limpede, atentă tot timpul să facă cele mai bune alegeri pentru viitorul său. Deși modernistă în viziunea artistică, Tamara rămâne tributară mai degrabă valorilor burgheze care au format-o. Traumele copilăriei o împiedică să fie dispusă să riște confortul unei căsnicii convenabile pentru o relație nonconformistă, iar conturile bogate ale unui soț i se par mai sigure decât independența dată de posibilitatea de a se susține financiar din munca sa. 

Deși mai puțin încrezătoare în forțele proprii, Rafaela e mai curajoasă decât Tamara și chiar mai modernă. Refuzând o căsătorie aranjată de familie, alege viața pe cont propriu, chiar dacă pentru asta înseamnă că trebuie să facă sex pentru bani. Pentru ea, Tamara este prima femeie, dar și persoană, cu care face dragoste din plăcere („Făcusem sex ca să obțin ce voiam, să mă împac, să fiu o fată bună. În esență, nu mă culcasem cu nimeni pentru că-mi doream asta”). Toate experiențele de până atunci cu bărbații fuseseră din obligație, din nevoie, fără urmă de plăcere și implicau, mai mereu, o oarecare doză de dezgust.

De fapt, în tot romanul, portretele făcute bărbaților nu sunt deloc măgulitoare. Meschini, obsedați sexual, plini de fetișuri, mincinoși, libidinoși, profitori, comportamentul lor face ca singura împlinire să fie de găsit doar în iubirea dintre femei. Singurul bărbat care scapă acestei stigmatizări este Anson Hall, însă dintr-un motiv care nu ține de personalitatea lui, ci de un accident: rănile războiului l-au făcut impotent. Cu astfel de bărbați, nu e de mirare că Parisul pare plin de lesbiene: „Auzind de un alt cuplu feminin, simțeam că mi se întretaie respirația. Anson avea dreptate; Parisul era plin de ele”.

E destul de mare diferența între felul în care este descris sexul cu femei și sexul cu bărbați în roman. Având în vedere că, în prima parte, avem parte de versiunea Rafaelei, o fată tânără debordând de senzualitate, care era văzută de bărbați doar ca un obiect sexual, pare întrucâtva justificată această imagine grotescă a bărbaților. Însă, pe cât de indigeste sunt scenele în care Rafaela rememorează intimitatea în compania bărbaților, pe atât de romantice și de voalate sunt cele pe care le petrece în compania Tamarei. Poate că nu ar fi atât de evidentă această „condamnare” în masă a bărbaților dacă n-ar mai fi fost și un amănunt care mi-a atras atenția și pe care, sincer, nu prea l-am înțeles, al personajului Anson Hall.

Jurnalist și scriitor ratat, Anson e un personaj înconjurat de nenumărate necunoscute. Fost soldat în Primul Război Mondial, acum încearcă să se întrețină din munca la ziar (și dintr-un fel de spionaj clandestin pentru un patron misterios), întrucât nu a avut mare succes ca scriitor. În timpul ăsta așteaptă să treacă perioada de un an pe care prima sa soție i-a cerut-o răgaz, ca să se poată căsători cu cea pentru care a părăsit-o. Cărțile sale nu prea s-au vândut, iar, după ce soția sa i-a uitat în tren valiza cu toate manuscrisele, a hotărât că nici nu mai are rost să încerce. Povestea lui Anson Hall din Ultimul nud este, de fapt, istoria lui Ernest Hemingway din Soția din Paris. Însă un fel de Hemingway în răspăr, pentru că Ellis Avery a ținut să mai adauge un detaliu căruia nu i-am găsit rostul: l-a făcut impotent. N-am înțeles de ce a simțit nevoia să-l emasculeze tocmai pe Hemingway, un tip cunoscut pentru aventurile sale. O fi un fel de pedeapsă? O ranchiună personală? Greu de zis…

 

Corpuri de femei, priviri de bărbați

Dincolo de implicațiile culturale și de referințele la boema artistică a Parisului anilor '20, personal am găsit mai interesantă povestea care se spunea în subsidiar: aceea a tinerelor femei frumoase care încercau din răsputeri să-și câștige independența într-o lume încă prea tributară valorilor tradiționale. În lipsa unei căsătorii sau a sprijinului unei familii înstărite, singura opțiune la îndemână pentru acestea pare a fi o formă mascată de prostituție: fetele erau „agățate” în restaurante, la locul de muncă, la plimbare, și plătite pentru compania lor (la fel ca balerinele din Dansatoarea lui Degas de Kathryn Wagner). Poleiala sub care sunt îmbrăcate aceste epoci în filme, în tablouri sau în literatură nu lasă să se vadă mizeria în care aceste tinere trăiau și mizeriile zilnice pe care trebuiau să le suporte. Nu spun că asta se petrecea pentru prima (sau ultima) oară în istorie. Doar că, mai mult decât tema lesbianismului, a non-conformismului sau a artei moderne, mie, în romanul ăsta, mi s-a părut mult mai interesantă această temă a independenței feminine, a „problemei” corpului femeii.

Pentru că întreg traseul Rafaelei, începe de la „problema” corpului său. Realizând că fiica sa e deja matură, iar corpul ei atrage privirile bărbaților (și, în special, a tatălui său vitreg), mama Rafaelei decide să-i facă bagajele și să o trimită la rudele sale din Italia pentru a se căsători cu un bărbat pe care nu l-a văzut niciodată. Doar că, ajunsă în Europa, Rafaela decide că, dacă tot e folosită ca un fel de marfă, o să decidă singură cui se va vinde. Nu găsește nici o plăcere în asta, dar găsește un fel de independență. Și mai găsește ceva: o mulțime de fete ca ea, fete lipsite de sprijinul financiar al unei familii înstărite, lipsite de perspectiva unei căsnicii care să le asigure traiul (sau care nu-și doresc o astfel de închisoare casnică) și care încearcă, fiecare cum poate, să supraviețuiască într-o lume în care femeile sunt privite (de fapt, corpurile lor, mai degrabă) și bărbații privesc. Până când, într-o zi, întâlnește o femeie de a cărei privire se poate îndrăgosti.

La rândul ei, Tamara o privește pe Rafaela tot ca un bărbat: o cântărește, o analizează, zăbovește cu privirea asupra ei, o ia în stăpânire… Se poate spune că, într-un fel, și ea se folosește de corpul Rafaelei și chiar într-un dublu sens: unul artistic și unul personal. În timp ce bărbații aveau nevoie de corpul ei doar pentru satisfacerea propriilor nevoi sexuale, Tamara are nevoie de el și pentru propria împlinire ca pictoriță. În această perspectivă, cui aparține corpul Rafaelei? Ei însăși sau privitorului? (Genul ăsta de discuție despre corp și privire îmi aduce aminte de o frază a lui Margaret Atwood din Mireasa hoțomană: „Ești o femeie în care un bărbat privește o femeie”).

Ca impresie generală, Ultimul nud mi s-a părut un roman destul de inegal ca discurs narativ. Nu știu dacă de vină este admirația scriitoarei pentru cultura niponă, însă mi s-a părut că a adoptat, în mod intenționat, un stil voalat și aluziv, pentru a-și construi romanul mai mult din tușe și imagini neterminate, decât din descrieri. Este, însă, foarte interesantă schimbarea de perspectivă din partea a doua. Aici stilul aluziv e mai reușit, tușele mai puternice și cartea pare că-și mai revine. Însă imaginea Tamarei ca o bătrânică ce merge cu tubul de oxigen după ea și care le face zile fripte tuturor dă o notă și mai tristă întregii povești.

Tematic, romanul poate fi apropiat atât de Dansatoarea lui Degas de Kathryn Wagner (tema iubirii dintre artist și muza lui, dezamăgirea în iubire, ambiția care ucide iubirea), cât și de Soția din Paris a Paulei McLain. Anumite personaje, teme, idei circulă de la unul la altul și toate au ca fundal Parisul. Dintre toate, însă, cel mai închegat și mai bine scris, mie mi s-a părut a fi Soția din Paris

Ultimul nud, Ellis Avery, Ed. Humanitas Fiction, 2014, trad. Roxana Dascălu, col. „Raftul Denisei” 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

O maestră a romanului de atmosferă: fragment din „Casa de lângă lac” de Kate Morton

Ultimul volum al lui Kate Morton, „Casa de lângă lac”, revelează trăsătura cea mai definitoare a scriiturii acesteia: Kate Morton este o maestră a romanului de atmosferă.

„Casanova. Sonata inimilor frânte”, de Matteo Strukul (fragment)

Fragment din romanul „Casanova”, de Matteo Strukul, care a primit Premiul Emilio Salgari în 2018.

Viața ascunsă în fotografii pierdute, despre „Miss Peregrine”, de Ransom Riggs

Romanul lui Ransom Riggs este o combinație reușită de Young Adult, fantasy și american gotic surprinzător de la prima la ultima pagină. Atât subiectul cât și scriitura sunt interesante și te prind, însă combinația pe care a făcut-o Riggs între poveste și fotografii vechi mi s-a părut genială.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu