• „Fii fericit când poţi şi suferă când trebuie” - J.W. Goethe

„Ce cauți tu, melcușor?”, despre „Toată lumina pe care nu o putem vedea”, de Anthony Doerr

„Ce cauți tu, melcușor?”, despre „Toată lumina pe care nu o putem vedea”, de Anthony Doerr

Mi-am dorit să citesc Toată lumina pe care nu o putem vedea, de Anthony Doerr înainte să știu despre ce e vorba în carte, doar pentru că a luat Premiul Pulitzer în 2015. Poate părea o judecată pripită, însă acest premiu se acordă, de obicei, pentru scriitură frumoasă, așa că este unul dintre favoritele mele. De asemenea, mi s-a părut o coincidență fericită faptul că anul trecut, tot înainte de Bookfest, citeam manuscrisul unui alt roman premiat cu Pulitzer (Sticletele, de Donna Tartt, Premiul Pulitzer 2014) și acum m-am regăsit făcând același lucru. Încet-încet, avem tot mai repede traduceri ale cărților importante de pe piața literară internațională, ceea ce e un lucru foarte bun. Și, dacă tot suntem la capitolul ăsta, aș vrea să spun de la început că Toată lumina pe care nu o putem vedea a avut parte de o traducere minunată, realizată de Iulia Gorzo.

Scrisă din perspectiva mai multor personaje, acțiunea romanului lui Anthony Doerr alternează și între mai multe planuri temporale: vara lui 1934, iunie 1940, ianuarie 1941, august 1944 și, apoi, două salturi mari, unul în 1974 și ultimul în zilele noastre, în 2014. Începută într-un mic orășel din Germania în prima perioadă a ascensiunii nazismului, cea mai mare parte a acțiunii se desfășoară în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și, mai ales, între 7 și 8 august 1944 (zile ce coicid cu începutul sfârșitului războiului în Europa, întrucât în perioada iunie-august 1944 a avut loc debardarea din Normandia). Principalele personaje sunt Werner Pfennig, un orfan neamț, pasionat de tehnologie și, mai ales, de radiouri, și Marie-Laure LeBlanc, o fetiță oarbă, pasionată de Jules Verne și istorie naturală. Cu destine diferite și despărțiți de câteva mii de kilometri, cele două personaje sunt unite prin firele invizibile ale undelor radio și, într-un final, se găsesc fără să se caute. Ceea ce ar putea părea scenariul unui „happy-end fericit” se transformă, însă, în ceva mult mai profund și mai complex pe care vă las să-l descoperiți.

 

„Marea nu e a tiranilor”

 

Deși titlul vorbește despre „toată lumina pe care nu o putem vedea” nu este o carte întunecată, ci una făcută din sclipiri și care seamănă nu cu lumina, ci cu marea. Exemplarul meu e plin de sublinieri ale nenumăratelor fragmente care, prin inefabilul exprimării, mi s-au părut mici bijuterii stilistice. Construit în capitole scurte și din aceste scânteieri poetice pe care le întâlnești la tot pasul, romanul este ca un tot organic din care nu poți scoate o părticică pentru a sugera întregul și nici măcar pentru a sublinia frumusețea acelei părticele.

Astăzi vreau să scriu despre mare. Are atâtea culori în ea! Argintiu în zori, verde la amiază, albastru închis seara. Uneori ai zice că e aproape roșie. Sau capătă culoarea monedelor vechi. În momentul ăsta, peste ea trec umbrele norilor și totul e presărat cu petice de soare. Șiruri albe de pescăruși trec peste ea ca niște mărgele.

Apropierea de mare e accentuată și de desele trimiteri la romanul lui Jules Verne, 20 000 de leghe sub mări, un roman care a transformat mulți cititori în nostalgici ai mării și, mai ales, ai călătoriilor pe mare. În Toată lumina pe care nu o putem vedea, căpitanul Nemo și submarinul său, Nautilus, se transformă în simboluri ale libertății și cunoașterii, ale acelui spirit iscoditor și dornic de aventură care reprezintă tot ce e mai frumos în om, partea luminoasă a hybris-ului.     

Marea șoptind într-o limbă care trece prin pietre, aer și cer. Ce zicea căpitanul Nemo? Marea nu e a tiranilor.

 

Plajele sunt închise de câteva luni, presărate cu mine și împrejmuite de sârmă ghimpată, dar aici, în fosta cușcă, unde nu o vede nimeni, Marie-Laure poate sta printre melcii ei și se poate visa în rolul ilustrului biolog marin Aronnax, oaspete de onoare și totodată prizonier la bordul fabuloasei mașinării a căpitanului Nemo, și asta din curiozitate, liber de națiuni și politică, navigând printre minunile caleidoscopice ale lumii. O, libertate!

 

Ce cauți tu, melcușor? Trăiești doar clipa asta de acum sau îți faci griji pentru viitorul tău, ca profesorul Aronnax?

Avânt, libertate, aventură, miracole insignifiante ale lumii vii, laitmotivul întregului roman este mesajul pe care bunicul lui Marie-Laure, fetița oarbă, l-a transmis în eter, pe calea abia descoperitelor unde radio: „Deschideți ochii și vedeți cu ei tot ce puteți înainte să se închidă pe vecie”. Ironie subtilă a autorului: personajul care vede cel mai bine din toată cartea este chiar fetița oarbă.

Copiii pe care-i întâlneşte o asaltează cu întrebări: Doare? Când dormi, închizi ochii? De unde ştii cât e ceasul?

Nu doare, explică ea. Şi nu e întuneric, oricum nu aşa cum şi-l închipuie ei. Totul e făcut din reţele, grile şi valuri de sunet şi textură. Ocoleşte Sala Mare, navigând printre scândurile scârţâitoare ale podelei. Aude propriile picioare tropăind în sus şi-n jos pe scările muzeului, ţipătul unui ţânc, geamătul unei bunici obosite care se aşază pe o bancă.

Culoare – încă un lucru la care oamenii nu se aşteaptă. În imaginaţia ei, în vise, totul e colorat. Clădirile muzeului sunt bej, cafenii, castanii. Oamenii de ştiinţă sunt lila, galben-lămâi şi maro- roşcăţiu. Coardele unui pian lenevesc în difuzorul radioului fără fir din ghereta paznicului, proiectând zone intense de negru şi nuanţe complicate de albastru pe coridorul ce duce spre camera cheilor. Clopotele bisericii lunecă pe lângă ferestre în arcuiri de bronz. Albinele sunt argintii. Porumbeii sunt roşcovani, arămii şi uneori aurii. Chiparoşii uriaşi pe lângă care trece cu tatăl ei, în plimbarea lor matinală, sunt nişte caleidoscoape sclipitoare, fiecare ac un poligon de lumină.

Nu are amintiri cu mama ei, dar şi-o imaginează albă, o strălucire mută. Tatăl ei radiază o mie de culori, opal, roşu-căpşună, ruginiu-închis, verde-crud; un miros de ulei şi metal, senzaţia de cheie potrivită în yală, zornăitul cheilor lui de pe inel în timp ce merge. E verde oliv când vorbeşte cu un director de secţie, o serie de portocaliuri tot mai intense când vorbeşte cu Mademoiselle Fleury de la sere, roşu viu când încearcă să gătească. Nuanţa safirului strălucitor seara, când se aşază la masa de lucru, fredonând în surdină în timp ce lucrează, cu vârful ţigării lucind într-un albastru iridiscent.

 

Structuri de profunzime

 

Dincolo de planurile temporale și spațiale diferite, se lasă ghicite în roman și anumite structuri de profunzime care țin de legături nebănuite între lucruri complet diferite, legături improbabile, dar care-și găsesc drumul dincolo de timp și de spațiu („Ce de labirinturi pe lumea asta!”). Spre deosebire de acțiunile care țin planuri temporale și spațiale enunțate (anii de dinaintea, din timpul și de după război, diferite orașe din Franța, Germania sau de pe frontul de est), aceste structuri de profunzime țin de timpuri și spații nedefinite, dar fundamentale.

– Aici e opera, spune Neumann Doi într-o noapte.

Faţada unei clădiri somptuoase, cu pilaştri şi creneluri, se conturează graţios. De-o parte şi de alta se înalţă aripi maiestuoase, care reuşesc cumva să pară masive şi în acelaşi timp uşoare. Werner are în acel moment revelaţia minunatei frivolităţi de a construi clădiri splendide, de a compune muzică, de a cânta, de a tipări cărţi imense, pline de păsări colorate, în faţa indiferenţei cataclismice, anihilatoare a lumii. Că închipuiţi mai sunt oamenii! De ce să te oboseşti să compui muzică, dacă tăcerea şi vântul sunt mai cuprinzătoare? De ce să aprinzi lămpi dacă întunericul, inevitabil, le va stinge? Dacă prizonierii ruşi sunt legaţi cu lanţuri de garduri, câte trei, patru, iar soldaţii germani le vâră grenade în buzunare şi fug?

Opere! Oraşe pe lună! Ridicol. Mai bine s-ar întinde cu toţii pe caldarâm şi i-ar aştepta pe băieţii care trec prin oraş trăgând după ei sănii pline de cadavre.

Tot de o structură de profunzime ține și împletirea între fascinația pentru tehnologia inventată de mintea umană (cum e cea pentru „miracolul” undelor radio, care uneau oamenii într-un mod cu totul nou – „Noaptea târziu, pe unde scurte – tărâmul hoinarilor și al visătorilor, al nebunilor și al predicatorilor fără noimă”), o tehnologie care a avansat cu pași repezi și mari („Aparatul radio: leagă un milion de urechi de o singură gură. Peste tot în Zollverein, vocea sacadată a Reichului crește din difuzoare ca un copac imperturbabil. Supușii se apleacă spre crengile lui de parc-ar fi buzele lui Dumnezeu. Iar când șoaptele lui Dumnezeu nu se mai aud, cu toții caută disperați pe cineva care poate îndrepta lucrurile.”) și, pe de altă parte, fascinația pentru lumea naturală, o lume ce a evoluat cu pași mici și înceți, o lume în care schimbările se petrec la nivel de milenii sau de mii de milenii, o lume în care trăim, dar pe care ne-am dezobișnuit s-o vedem.

Cu toţii venim pe lume ca o celulă unică, mai măruntă decât un fir de praf. Mult mai măruntă. Împărţiri. Înmulţiri. Adunări şi scăderi. Materia trece dintr-o mână în alta, atomii zboară încolo şi încoace, moleculele pivotează, proteinele se aglutinează, mitocondriile emit dictatele lor oxidative. La început, suntem un roi electric microscopic. Plămânii, creierul, inima. După patruzeci de săptămâni, şase trilioane de celule sunt strivite în menghina filierei genitale a mamelor noastre şi urlăm. Iar lumea vine peste noi.

 

La picioarele ei, melcii își văd de treaba lor: mestecă, scormonesc după hrană, dorm. Au în gură, știa de la Etienne, optzeci de rânduri de dinți, câte treizeci de dinți pe rând, două mii cinci sute de dinți de fiecare melc care râcâie, zgârie, hârșâie. Sus, deasupra meterezelor, pescărușii străbat un cer nesfârșit. Adevărul, în fața lui Dumnezeu? Cât durează pentru Dumnezeu aceste clipe insuportabile? O trilionime de secundă? Viața oricărei făpturi e în sine o scânteie efemeră într-un întuneric fără fund. Ăsta e adevărul, în fața lui Dumnezeu.

Pe lângă scriitura minunată (și, mai ales, acele sclipiri pe care le tot amintesc), mi s-a părut foarte bine realizată și construcția romanului. Deși aparent sare haotic dintr-un plan temporal într-altul, acțiunea este foarte legată, iar firul narativ nu se rupe niciodată. Istoria mare (și nu mă refer doar la evenimentele istorice „mari”, cele pe care le știm din manualele de istorie, cum ar fi invadarea Parisului sau debarcarea din Normandia, ci chiar la Istoria Mare, a lucrurilor care au existat cu mult înaintea noastră și care vor continua să existe și după ce noi vom reuși să ne autodistrugem) se împletește cu istoria mică, istoria amănuntelor și a oamenilor. Romanul reușește, pe de o parte, să-ți dea impresia că nici o viață nu e mai importantă decât alta, că lupta pentru supraviețuire nu e tot timpul o luptă între cei mai puternici, dar și că, într-un alt plan decât cel al războaielor inutile pe care oamenii le poartă unii cu alții, există lucruri mai importante, mai frumoase și complet străine de această lume egoistă și antropocentrică, o lume în care oamenii sunt doar o altă formă de viață pe lângă milioane de alte forme („Renaștem în iarbă. În flori. În cântece”).

Gândiţi-vă la un singur cărbune care arde în soba familiei voastre. Îl vedeţi, copii? Acea bucată de cărbune a fost odinioară o plantă verde, o ferigă sau o trestie care a trăit acum un milion sau poate două milioane de ani sau poate acum o sută de milioane de ani. Puteţi cuprinde cu mintea o sută de milioane de ani? În fiecare vară, până la sfârşitul vieţii acelei plante, frunzele ei s-au străduit să capteze cât mai multă lumină, transformând în interior energia soarelui. În scoarţă, crengi, pedunculi. Pentru că, aşa cum noi mâncăm mâncare, plantele mănâncă lumină. Dar apoi planta a murit şi a căzut, probabil, în apă, unde a putrezit şi a devenit turbă, iar turba a stat îngropată ani de-a rândul – eoni faţă de care o lună, un deceniu, ba chiar şi o viaţă întreagă de om sunt ca o respiraţie, ca şi cum ai pocni din degete. După o vreme, turba s-a uscat şi s-a pietrificat, cineva a dez gropat- o, cărbunarul v-a adus-o acasă şi poate aţi dus-o la sobă chiar voi, iar acea lumină de la soare – veche de o sută de milioane de ani – vă încălzeşte în seara asta casele…

 

Ce de labirinturi pe lumea asta. Crengile copacilor, filigranul frunzelor, matricea cristalelor, străzile pe care le reconstituia tatăl ei în machete. Labirinturi în bodulii cochiliilor de murex, în structura scoarței de platan, în oasele goale pe dinăuntru ale vulturilor. Dar tot mai complicat e creierul uman, ar spune Etienne, care ar putea fi cel mai complex obiect existent: un kilogram jilav înăuntrul căruia se rotesc universuri.

Toată lumina pe care nu o putem vedea face parte dintr-un proiect de colaboare pe care îl am cu Humanitas Fiction (editură care, apropo, împlinește anul ăsta 10 ani – mulți înainte!), așa că recomandarea mea o veți găsi, la propriu, în carte, mai exact, în semnul de carte din interior. Romanul lui Anthony Doerr este o carte pe care o recomand din toată inima și care sper să vă ofere și vouă câteva ore de lectură plăcută. Și nu uitați: „Deschideți ochii și vedeți cu ei tot ce puteți înainte să se închidă pe vecie”.

Toată lumina pe care nu o putem vedea, de Anthony Doerr, Ed. Humanitas Fiction, 2016, trad. Iulia Gorzo, col. „Raftul Denisei

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Obiecte mici, aproape insignifiante, despre „Poftă de ciocolată”, de Care Santos

Care Santos este, în primul rând, o mare povestitoare. În „Poftă de ciocolată” face un excurs prin viața a trei femei din epoci diferite, țesând laolaltă destine, intrigi, moravuri și gusturi.

O țesătură cu un desen extraordinar, despre „Medeea și copiii ei”, de Ludmila Ulițkaia

„Medeea și copiii ei”, este o minunată frescă de familie, un roman-mozaic ce se formează la întâlnirea a mai multe povești separate, dar întrețesute într-un mod intim, cu eroi pe care nu-ți vine să-i numești personaje, ci oameni, un roman ce-ți restabilește o încredere într-un anume rost al lucrurilor, un rost greu de găsit în lumea noastră grăbită și bătrână, alături de reînvierea unei anumite plăceri a privitului, a trăitului, a tihnitului.

Corespondența lui Geo Bogza cu Sașa Pană reunită în volum deschide lista bogată a aparițiilor editoriale ale toamnei în colecția Anansi

„Exasperarea creatoare: corespondență”, de Geo Bogza și Sașa Pană, a apărut în colecția „Anansi”, unde vor mai apărea toamna asta volume precum „Opera poetică”, de Cesar Vallejo, „Infinitul într-o trestie”, de Irene Vallejo, „Când nu mai înțelegem lumea”, de Benjamin Labatut, sau „Claudius Zeul”, de Robert Graves.

4 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. hn 03-06-2016 09:03

    Manuscrise primite de la autori (Doerr & Tartt)?

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 03-06-2016 12:00

    :))))) nici chiar așa :) nu, e vorba despre manuscrise primite de la editurile românești cu care colaborez. în ambele cazuri a fost vorba despre cărți pe care trebuia să le prezint la apariție și atunci era nevoie să citesc manuscrisul, nu puteam aștepta să apară cartea. la noi nu e o practică așa de des întâlnită, însă editurile străine obișnuiesc să trimită cartea în manuscris blogerilor și criticilor cu mult timp înainte să apară.

  3. hn 02-06-2016 18:21

    Ce inseamna "citeam manuscrisul unui alt roman"?

    Raspunde
  4. Laura Câlțea 03-06-2016 08:54

    Mă refeream că le-am citit pe ambele în manuscris, înainte să fie tipărite.