• „Există în oameni mai multe lucruri de admirat decât de dispreţuit” - Albert Camus

Un roman genial, despre „Sticletele”, de Donna Tartt

Un roman genial, despre „Sticletele”, de Donna Tartt

Mie mi-a plăcut Donna Tartt de la primul roman pe care l-am citit, Istoria secretă; mi-a plăcut și mai mult la al doilea, Micul prieten, deși mi-a cam dat coșmaruri; și mi s-a părut genială la al treilea, Sticletele. Nu aș putea spune că mi-a plăcut unul mai mult decât restul pentru că mi-au plăcut toate, deși fiecare într-un mod diferit. Cu toate astea, ultimul, Sticletele, mi s-a părut mai puțin întunecat decât precedentele. Există o anumită eliberare în Sticletele, un fel de catharsis, ce se simte foarte profund.

Dacă Istoria secretă și Micul prieten erau ca o coborâre în infern (catabasis, descensus ad inferos), Sticletele e o eliberare (catharsis, întrucât eliberarea e chiar prin artă). Însă trebuie să simți întunericul profund din Istoria secretă și Micul prieten ca să înțelegi ce mare eliberare aduce Sticletele. Toate trei sunt bildungsromane, romane de formare ce au în centru evoluția câte unui tânăr, însă, spre deosebire de primele două, în ultimul avem ocazia de a vedea cum adolescentul se maturizează și învață să trăiască alături de toate temerile, vinovățiile și secretele întunecate ce i-au marcat existența. Theo, protagonistul din Sticletele, ajunge să se maturizeze, să își accepte demonii interiori și să își asume responsabilitatea pentru faptele sale, reușind, în final, să iasă la liman.

Un roman foarte puternic, complex, profund, Sticletele este o meditație asupra condiției umane, asupra instabilității lumii contemporane (cum putem trăi în nesiguranța tot mai accentuată a lumii moderne? e mai bine să trăim ignorând-o sau acceptând-o ca atare?), asupra artei și a puterii ei de a transfigura lumea, asupra imaginii (se remarcă o diferență esențială între bogăția de semnificații a imaginilor vechi față de futilitatea imaginilor contemporane), asupra trecerii timpului, asupra convențiilor (nu există delimitări clare între bine și rău, între normal și anormal, toate sunt doar granițe artificiale menite să facă lumea mai ușor de înțeles sau, poate, mai ușor de controlat, și să limiteze complexitatea și haosul inerente firii umane).

Meditație asupra lumii, Sticletele e și un thriller foarte bun (ultimele 200 de pagini sunt abia suportabile datorită suspansului, simțeam că nu mai pot să respir în timp ce dădeam paginile tot mai repede), dar și o invitație la a privi lumea deschis, fără idei preconcepute, atenți la detalii, deshiși la nuanțe, nu la granițe și limitări. Atât slăbiciunile, cât și frumusețea caracterului uman, sunt prezentate dintr-o perspectivă deschisă, fără judecăți morale. Drogurile, alcoolismul, jocurile de noroc, afacerile ilegale, depresia, nebunia, homosexualitatea, toate sunt umane, toate sunt normale și trebuie să învățăm să le acceptăm.

Mi-a mai plăcut faptul că romanul are un ritm foarte bine construit. În general, ritmul în literatură e ca muzica în film: cea mai bună muzică de film e cea pe care nu o „auzi”. Așa e și cu ritmul în narațiune: un ritm nepotrivit, prea static sau prea alert e imediat simțit de cititor și devine incomod. Când scrie, Donna Tartt pare că nu se grăbește, ci pur și simplu zăbovește în clipa prezentă, o simte, o trăiește, o descrie, o face vie, iar cititorul o trăiește alături de ea și de personaje. Este un ritm particular al construcției narative care te face să simți trecerea timpului parcă în același timp cu personajele. Sticletele e o carte mare la propriu, dar și la figurat, însă e nevoie să fie așa. E nevoie să te „chinui” cu cele peste o mie de pagini, să-ți exersezi nerăbdarea de a ști ce va urma, de a sări peste pagini, e nevoie să suferi, să tremuri, să aștepți, să speri odată cu personajul, pentru a te elibera odată cu el.

Având ca pretext o capodoperă a picturii flamande, romanul este, cum spuneam, și o meditație asupra imaginii: în lumea noastră sufocată de imagini, cât de mult ne mai emoționează ele, cât ne mai comunică, cât le mai privim? Într-o civilizație a imaginii, precum este cea contemporană, în care oamenii sunt asaltați în fiecare clipă de imagini de tot felul, este foarte dificil ca imaginea să mai semnifice, să ne mai comunice ceva. Însă, cu totul altfel, stăteau lucrurile acum, să zicem, 500 de ani, în vremea când Carel Fabritius a pictat Sticletele său. Aparent o pictură banală, o lectură atentă poate descoperi semnificații surprinzătoare în acea mică pasăre galbenă. Lucrul și mai interesant este, însă, că, după jumătate de mileniu, o asemenea pictură poate încă să ne vorbească, în timp ce trecem nepăsători pe lângă sutele și miile de imagini contemporane. Care e lucrul fundamental diferit între aceste tipuri de imagini: raportarea noastră la ele sau intenția autorului? Probabil că o combinație între cele două. Oricum, pe parcursul lecturii, eu am simțit foarte acut felul în care un astfel de obiect vechi și încărcat de semnificație se poate transforma într-un punct de siguranță în mijlocul haosului și instabilității lumii contemporane.

 

Într-o lume a producției de masă și a unei tot mai accelerate uzuri morale a obiectelor, Sticletele este un manifest ce invită la aprecierea și valorizarea obiectelor ce ne înconjoară, obiecte ce ne aparțin, ne definesc, obiecte pe care stă în puterea noastră să le investim cu semnificație (orice obiect are posibilitatea de a deveni mai mult decât este atunci când îi este asociată o istorie de familie, o amintire, o păstrare și o îngrijire adecvate). Pentru cunoscători și pasionați, obiectele pot vorbi, pot transmite semnificații și sentimente. E minunat modul în care anumite personaje (Hobbie și Theo, mai ales) se raportează la artă și la obiectele frumoase, la frumusețea prezentă în detalii, în mobile vechi sau în imagini demult uitate, precum și conștientizarea subtilă a faptului că, în ciuda nesiguranței lumii și a pericolelor de tot felul, există anumite lucruri frumoase, deși fragile, care reușesc să supraviețuiască. Te face să conștientizezi cât de grea, de haotică, de lipsită de sens e viața, și cât de frumoasă deopotrivă.

E o lume întreagă în romanul ăsta: o lume cu moarte la tot pasul, cu frică, cu soare și cu zăpadă, cu apusuri și despărțiri, cu personaje minunate și personaje detestabile, o lume care, pentru un timp, devine a ta și din care, la final, simți că ai făcut parte. S-au spus multe despre Sticletele, a fost și lăudat și criticat, ceea ce era de așteptat, de altfel, pentru că orice lectură este o experiență subiectivă. Mie mi-a plăcut așa de mult atât pentru că eram obișnuită cu stilul Donnei Tartt, cât și datorită combinației dintre o scriitură foarte bună (mai toate cărțile care iau Premiul Pulitzer sunt foarte bine scrise), o poveste foarte bine construită și artă. În timp ce citeam, și mult timp după aceea, am simțit un chef nebun să deschid toate albumele de artă din bibliotecă și să vizitez toate expozițiile din oraș. E posibil ca toate referințele astea să pară puțin cam artificiale pentru alți cititori, însă pe mine m-au fascinat. La asta a contribuit, în mod sigur, și faptul că, începând din facultate, am studiat în paralel literatura și arta, iar Sticletele le-a combinat în mod magistral pe amândouă.

Donna Tartt scrie rar și încet (sunt cam 10 ani între romane, iar manuscrisele ei sunt scrise de mână, cu stiloul), dar scrie mult și scrie bine. Ediția în limba română are parte de o traducere foarte bună și îngrijită, Justina Bandol, traducătoarea, adăugând și numeroase note de subsol pentru a ajuta cititorul. Singurul inconvenient al acestei ediții este, din punctul meu de vedere, formatul. Cartea este foarte mare (are cam 700 de pagini în original și 1100 în română), iar formatul cartonat de 11x18 este destul de incomod pentru lectură. Cred că ar fi fost mai potrivit să rămână în forma în care fusese anunțat inițial, în colecția „Premium” care are un format de 13x20. Poate părea un moft, dar știm cu toții că asemenea detalii contează pentru cititori (din fericire, cartea a apărut și în format digital). În rest, mă bucur sincer că am avut parte așa de repede de traducerea romanului în română.

Cei care mă urmăresc pe Facebook știu deja că am lăudat de nenumărate ori Sticletele, încă de dinainte de a fi publicat. În general, mi-e teamă să laud excesiv o carte pentru că mi-e teamă să nu-i fac mai mult rău. Mie mi s-a întâmplat de câteva ori să nu mai apreciez cum trebuie o carte pentru că apucasem să o văd foarte mult și des lăudată, ceea ce mi-a creat din start așteptări foarte mari. Sper să nu fi făcut și eu același lucru cu Sticletele și sper vă facă plăcere s-o citiți. Noi l-am discutat la ediția cu numărul 7 a Clubului de lectură Litera și, din fericire pentru mine, a fost consens general: toată lumea a fost cucerită de romanul Donnei Tartt. Nu tuturor le plăcuseră aceleași lucruri, unele aspecte au fost lăudate, altele criticate, dar, cum spuneam, orice lectură e subiectivă, așa că e normal să se întâmple așa. Și, până la urmă, în asta constă frumusețea fiecărui club de carte.

De obicei, în recenzii dau și câteva citate din cartea despre carte vorbesc, mi se pare că așa e mai ușor de înțeles pentru cititor atât cartea, cât și stilul scriitorului. De data asta, însă, mi-a fost absolut imposibil să fac o selecție. Sunt prea multe pasaje subliniate, prea multe care încă mă emoționează, încât nu cred că m-aș putea abține să nu fac o recenzie kilometrică. Poate o să reușesc la un moment dat să fac o selecție cu fragmente care mi-au plăcut în mod deosebit. Deocamdată, am postat pe blog două fragmente, unul care, la vremea respectivă, era în avanpremieră și unul care mi-a plăcut mie foarte mult, intitulat Veriga lipsă dintre Rembrandt și Vermeer.

 

Pentru o privire comparativă, am făcut și o mică selecție cu recenzii apărute pe alte bloguri: Bookaholic, Filosofiatis, Colț Firesc de Refugiu, Lecturile Emei, Diana Țara Mea InventatăBookish Style. De asemenea, foarte multe articole au apărut în presa internațională: The Guardian, Literary Review; Huffington Post Books; Washington Times; The Independent; NPR Books; The Paris Review; Observer; Kirkus Reviews; The New York Times; The New York Times. Sunday Book Review; Vanity Fair.   

(sursă foto)

Sticletele, de Donna Tartt, Ed. Litera, 2015, trad. Justina Bandol, col. „Clasici Contemporani”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Joie de Vivre, Salon du The

În etern fascinantul cartier Cotroceni, am descoperit o ceainărie micuță și intimă unde am băut cel mai bun ceai de fructe: Joie de Vivre, Salon du The.

Hollywood, mașina de fabricat vise, fragmente din „Frumoasele ruine”, de Jess Walter

Jess Walter demască subtil în „Frumoasele ruine” întreaga „conspirație” de la Hollywood, felul subtil în care, în ultimii 50 de ani, industria filmului a devenit noua religie mondială. Întrețesută printre povești de viață, iubiri și amintiri efemere, această perspectivă asupra cinematografiei poate da naștere unor discuții interesante.

„Vanessa și sora ei”, de Priya Parmar (fragment în avanpremieră)

Spectaculos şi plin de detalii ce reuşesc să reînvie un interval-cheie din istoria literaturii secolului XX, romanul „Vanessa şi sora ei” spune povestea relaţiei tumultuoase a pictoriţei Vanessa Bell cu sora sa, faimoasa scriitoare Virginia Woolf.

3 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Ciocoiu 04-05-2019 23:58

    Fraza in care se face referire la un obiectt vechi si plin de semnificatii se poate transforma intr un punct de echilbru in lumea noastra actuala este adevarata pentru o categorie restransa; ma bucur ca fac parte din aceasta categorie.Acum cand scriu ma uit la o cutie veche de carton in care se ambalau ilustratele cu orasul Sibiu si care are pe margine latrala anul 1897.Nu sunt fan a retelelor de socializare si e prima data cand scriu ceva.

    Raspunde
  2. Ema 23-07-2015 21:12

    Wow, foarte mișto recenzia! Nu mi-am dat seama când am ajuns la finalul ei, deși, când m-am apucat s-o citesc, mi s-a părut cam lungă (eu vorbesc...). :D Se simte cât de mult ți-a plăcut romanul și ai argumentat foarte bine - m-ai fi convins și pe mine să-l citesc (zic asta pentru că, dacă n-ar fi fost clubul de carte, nu m-aș fi apucat de ea în veci). :))Mi-a plăcut tare mult paragraful despre ritmul în literatură și observația ta că Tartt te face să simți trecerea timpului în același timp cu personajele - e adevărat, deși pe mine m-a pierdut uneori din cauza asta. Însă, într-adevăr, lectura e o experiență subiectivă. Și poate chiar a contat că ai citit și celelalte cărți ale Donnei Tartt.

    Raspunde
  3. Laura Câlțea 24-07-2015 08:42

    Păi, carte lungă, recenzie lungă, nu? :) Mă bucur că ți-a plăcut, mulțumesc mult pentru apreciere și impresii. Experiența clubului de carte a fost foarte amuzantă: după ce toată lumea s-a plâns de cât e de mare cartea, apoi nu se mai puteau dezlipi de ea :))) Eu chiar cred că Donna Tartt e o scriitoare mare și mă aștept să avem surprize frumoase din partea ei și de acum înainte. Din fericire pentru noi, scrie rar, așa că, odată la câțiva ani putem să le „luptăm” și cu o cărămidă de-a ei :) P.S. Pune mâna și citește „Frații Karamazov” și nu te mai teme de cărți mari :P :D