„Magellan. Omul şi fapta sa”, de Stefan Zweig (fragment în avanpremieră)

La Editura Polirom a apărut biografia unuia dintre cei mai cunoscuți exploratori, Magellan. Omul și fapta sa, de Stefan Zweig. 

În 1518, Magellan îl convinge pe regele Spaniei, Carol Quintul, să întreprindă un proiect nebunesc: „Există o strîmtoare între Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific. O ştiu. Cunosc locul unde se află. Daţi‑mi o flotă şi vă voi arăta calea de trecere, pornind de la răsărit spre apus, pentru a ocoli întreg Pămîntul”. În anul următor va porni în ultima sa călătorie, intrînd în legendă şi în panteonul marilor nume care au lărgit limitele cunoaşterii pentru întreaga umanitate. Un formidabil roman de aventuri în care Magellan dovedeşte că „o idee, dacă e purtată de aripile geniului, dacă e dusă mereu şi hotărît înainte de o pasiune, se vădeşte la urmă mai puternică decît toate elementele naturii, că un singur om, cu scurta şi trecătoarea sa viaţă, poate transforma într‑o realitate şi într‑un adevăr nepieritor ceea ce fusese numai o dorinţă, numai un vis pentru sute de generaţii”.

„O reconstituire magistrală, extrem de interesantă, în primul rînd, pentru relatarea uneia dintre cele mai mari realizări din istoria omenirii şi, în al doilea rînd, pentru portretul viu al unei figuri tragice, Magellan, singuratic şi neînţeles, care în final nici nu ajunge să-şi primească răsplata ca recunoaştere a faptei măreţe şi curajoase pe care a gîndit-o şi a împlinit-o. O lectură fascinantă şi instructivă prin minuţiozitatea cu care sînt descrise greutăţile întîlnite şi înfruntate, de la primul pînă la ultimul pas. O carte ce va dăinui.” (Kirkus Reviews)

„Impresionant şi încîntător. Aceste adjective nu sînt doar nişte laude superficiale. Zweig poate fi deosebit de atractiv acum pentru că nu a fost un creator de idei măreţe, ci mai degrabă un bun povestitor şi un observator pasionat şi atent al obiceiurilor, slăbiciunilor, patimilor şi greşelilor.” (The New York Times)

„Stefan Zweig a preţuit imperfecţiunile banale şi aspiraţiile zadarnice ale bărbaţilor şi femeilor pe care îi analiza cu atîta afecţiune şi înţelegere.” (The Times Literary Supplement)

Născut în familia unui industriaş înstărit, Stefan Zweig (1881-1942) îşi face studiile la Berlin şi Viena. Călătoreşte mult încă din tinereţe (în Statele Unite, Franţa, Anglia, India), o cunoaşte pe prima sa soţie, Friederike von Winternitz, şi se stabileşte la Salzburg. Este foarte popular în cercurile artistice din întreaga Europă şi este prieten, printre alţii, cu Arthur Schnitzler, Sigmund Freud şi Richard Strauss. În 1930 este deja unul dintre cei mai traduşi scriitori austrieci în viaţă, iar povestirile şi biografiile lui devin bestselleruri aproape imediat după apariţie. Opera sa ajunge să fie tradusă în peste treizeci de limbi. Odată cu venirea la putere a lui Adolf Hitler, Zweig părăseşte Austria, stabilindu-se temporar în diverse locuri: Londra, Bath, New York şi, mai tîrziu, Rio şi Petrópolis, în Brazilia. A scris proză (Frica, Scrisoare de la o necunoscută, Nerăbdarea inimii, Jucătorul de şah – apărute la Editura Polirom –, Amoc, Simţuri rătăcite, Suflete zbuciumate, Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei), biografii (Maria Antoaneta, Maria Stuart, Triumful şi destinul tragic al lui Erasm din Rotterdam) şi memorialistică (Lumea de ieri).

Magellan. Omul şi fapta sa, de Stefan Zweig (fragment în avanpremieră)

Minunat lucru e totdeauna cînd, în cursul istoriei, geniul unui om se uneşte cu geniul momentului, cînd un singur om are viziunea clară a profundei năzuinţe creatoare a epocii sale şi o înţelege cu adevărat. Una dintre ţările Europei nu şi‑a putut împlini pînă acum partea sa la misiunea europeană: e Portugalia, care s‑a străduit în lupte eroice îndelungate să se sustragă stăpînirii maurilor. Acum nsă, după ce şi‑a cucerit definitiv victoria şi independenţa, energia unui popor tînăr şi pasionat stagnează cu desăvîrşire, ca un cîmp lăsat în părăginire. Prin hotarele ei de pe uscat, Portugalia se învecinează în întregime cu pania, sprijinindu‑se parcă de ea – o naţiune prietenă, soră; astfel, mica şi săraca ţară se poate întinde numai prin negoţ înspre mare. Dar situaţia geografică a Portugaliei

este în mod fatal – sau aşa pare la început – mai defavorabilă decît a tuturor naţiunilor europene care îşi susţin existenţa prin navigaţie. Căci Oceanul Atlantic, care îşi aruncă dinspre apus valurile asupra coastelor portugheze este considerat, după geografia ptolemaică (unica autoritate a Evului Mediu), o nesfîrşită pustietate de apă, cu neputinţă de străbătut. După hărţile planetare ptolemaice,

calea spre sud de‑a lungul coastelor africane nu părea nici ea mai accesibilă; se credea că nu se poate ocoli cu corabia deşertul acesta nisipos, căci această ţară inospitalieră şi chiar de nelocuit s‑ar întinde pînă la pol şi ar fi unită cu terra australis, nelăsînd astfel nici o trecătoare spre Orient. După cele susţinute de vechea geografie, Portugalia ar avea, dintre toate naţiunile maritime ale Europei, poziţia cea mai rea ce se poate închipui, pentru că e situată în afara Mediteranei, singura mare navigabilă în acele vremuri.

Gîndul statornic, de o viaţă întreagă, al fiului unui prinţ portughez va fi de acum înainte acela de a face posibilă această pretinsă imposibilitate şi de a cuteza să încerce dacă nu cumva – potrivit cuvîntului biblic – cei din urmă ar putea să devină totuşi cei dintîi. Ce‑ar fi dacă s‑ar dovedi că Ptolemeu, acest geographus maximus, acest papă al geografiei, s‑a înşelat? Ce‑ar fi dacă oceanul acesta, ale cărui valuri uriaşe aruncă uneori pe ţărmurile Portugaliei lemne străine, ciudate prin aspectul şi însuşirile lor (şi care trebuie să fi crescut totuşi pe undeva), nu e nicidecum nemărginit, ci duce spre pămînturi noi şi necunoscute? Ce‑ar fi dacă s‑ar dovedi că Africa poate fi locuită şi dincolo de tropice şi că grecul acela preaînţelept ar fi spus doar o minciună grosolană, afirmînd că

acest continent necercetat nu poate fi ocolit pe mare şi că nici un drum nu duce dincolo, spre Oceanul Indian? Atunci Portugalia, tocmai pentru că e situată la extrema limită apuseană a Europei, ar fi adevărata trambulină spre toate descoperirile: ea ar avea calea cea mai scurtă din toate, spre India. Ea n‑ar fi respinsă de ocean, ci, mai mult ca orice altă ţară a Europei, ar fi chemată să se consacre navigaţiei. Visul acesta, dorinţa aceasta de a ridica mica şi slaba Portugalie la rangul de primă putere maritimă şi de a schimba Oceanul Atlantic – considerat pînă acum o barieră de netrecut – într‑o cale deschisă tuturora, fusese in nuce gîndul care l‑a obsedat toată viaţa pe iffante‑le Enrique pe care istoria îl numeşte pe drept şi pe nedrept Henric Navigatorul. Pe nedrept: căci, cu excepţia unei scurte expediţii războinice la Ceuta, Enrique nu s‑a urcat niciodată pe o corabie; nu există nici o carte, nici un tratat nautic, nici o hartă făcută de mîna lui. Dar istoria trebuie să‑i recunoască totuşi pe bună dreptate numele acesta, căci el şi‑a consacrat viaţa şi averea numai navigaţiei şi navigatorilor. Remarcîndu‑se de timpuriu în războiul cu maurii, la asediul Ceutei (1412), fiind totodată unul din cei mai bogaţi oameni ai ţării, acest vlăstar al unui suveran portughez şi nepot al unui rege englez putea să‑şi exercite ambiţia în cele mai strălucite situaţii; toate curţile îl invită, Anglia îi oferă o comandă supremă. Însă acest ciudat visător îşi alege, ca formă a vieţii sale, singurătatea creatoare. El se retrage la Capul Sagres, sacrul promontoriu al celor din vechime. De acolo pregăteşte prin aceasta, timp de aproape cincizeci de ani, navigaţia spre India şi marea ofensivă contra fascinantei mare incognitum.

Ce i‑a dat oare acestui singuratic şi temerar visător curajul de a‑şi susţine (împotriva celor mai înalte autorităţi cosmografice, împotriva lui Ptolemeu şi a imitatorilor care se foloseau de cuvintele şi hărţile sale) convingerea că Africa nu este un continent contopit la sud cu polul îngheţat, ci poate fi ocolită cu corăbiile şi că ea este adevărata cale maritimă spre India? Această ultimă taină cu greu va putea fi dezvăluită. Dar niciodată n‑a amuţit cu desăvîrşire zvonul înregistrat de Herodot şi de Strabon că, în zilele întunecate ale faraonilor, o flotă feniciană ar fi pornit odată de‑a lungul Mării Roşii spre sud şi că după doi ani s‑ar fi înapoiat pe neaşteptate acasă, venind dinspre apus, după ce a trecut printre coloanele lui Hercule (strîmtoarea Gibraltar). Poate că iffante‑le ar fi aflat prin maurii care făceau negoţ de sclavi că dincolo de Libya deserta, de Sahara nisipoasă se întinde o „ţară a bogăţiei”, o bilat ghana. Şi într‑adevăr, pe o hartă pe care un cosmograf arab a executat‑o pe la 1150 pentru Roger al II‑lea, regele normanzilor, Guineea de azi e indicată cît se poate de exact sub numele acesta: bilat ghana. Se poate deci presupune că Enrique, folosindu‑se cu dibăcie de un serviciu de emisari şi cercetători, era mai bine informat asupra formei reale a Africii decît geografii de catedră care jurau numai pe codicele lui Ptolemeu şi care au respins pe urmă şi rapoartele lui Marco Polo şi ale lui Ibn Battuta ca fiind pline de minciuni gogonate. Dar adevărata

însemnătate morală a lui Enrique rezidă în faptul că, odată cu măreţia ţelului, el a recunoscut şi marile dificultăţi ale realizării şi că a înţeles, cu o nobilă resemnare, că nu‑şi va vedea niciodată visul împlinit, deoarece pentru pregătirea unei întreprinderi atît de uriaşe era nevoie chiar mai mult decît de o întreagă viaţă de om. Căci cum putea îndrăzni cineva să călătorească atunci pe mare, din

Portugalia spre India, fără cunoştinţe maritime şi fără corăbii care să înfrunte valurile? În vremea aceea, cînd Enrique se punea pe lucru, cunoştinţele geografice şi nautice ale Europei erau neînchipuit de primitive. În secolele de cumplită pustiire care au urmat prăbuşirii Imperiului Roman, Evul Mediu a uitat aproape tot ce‑au aflat grecii, fenicienii, romanii în călătoriile lor cutezătoare. Pentru secolele acelea de constrîngere de sine şi de limitare a spaţiului, era de necrezut povestirea fantastică că Alexandru ar fi răzbit de mult la hotarele Afganistanului şi ar fi înaintat adînc, spre sud, pînă în India. Pierdute sînt hărţile excelente, atlasele romanilor; ruinate sînt şoselele lor militare, ale căror pietre de hotar erau înfipte pînă departe, în Britania şi Bitinia; nici urmă n‑a mai rămas din serviciul lor de informaţie, politic şi geografic, care servea de model tuturora; oamenii s‑au dezvăţat să călătorească. Plăcerea de a întreprinde expediţii, de a descoperi

colţuri noi ale lumii a scăzut cu totul – şi jalnică a devenit la urmă arta navigaţiei. Fără nici un ţel depărtat şi îndrăzneţ, fără busole potrivite şi fără hărţi precise, micile nave se furişează fricoase de‑a lungul coastelor, din port în port, avînd mereu grija furtunilor sau a piraţilor deopotrivă de primejdioşi. Cu o cosmografie atît de înapoiată şi cu nişte corăbii atît de jalnice, era încă prea devreme să se ajungă la stăpînirea oceanelor şi la cucerirea împărăţiilor îndepărtate. Trebuiau mai întîi truda şi sacrificiul unei întregi generaţii, pentru a se recîştiga ceea ce s‑a pierdut în secole de indiferenţă. Şi Enrique – în aceasta constă măreţia sa – era hotărît să‑şi jertfească viaţa pentru fapta viitoare. (...)

Norocoasa ispravă a lui Columb trezeşte la început o nemărginită uimire în ţările Europei. Pe urmă însă se dezlănţuie o goană frenetică după aventuri şi descoperiri, pe care n‑o cunoscuse niciodată lumea noastră veche: întotdeauna succesul oamenilor cutezători stîrneşte energiile, stimulînd zelul şi bravura unei întregi generaţii. Toţi nemulţumiţii din Europa care nu se împacă cu situaţia lor socială, fiecare om care se simte desconsiderat şi care nu are răbdare să mai aştepte, fiii mai tineri, mezinii familiei, ofiţerii în rezervă, bastarzii marilor seniori şi indivizii obscuri căutaţi de Justiţie – toţi vor să plece spre Lumea Nouă. Prinţii, neguţătorii, speculanţii, care îşi echipează fiecare atîtea corăbii cîte pot găsi, trebuie să se apere cu forţa de năvala aventurierilor şi golanilor flămînzi, care se bat cu cuţitele ca să fie expediaţi cei dintîi spre ţara de aur; pe cînd Enrique mai trebuia să‑i solicite papei iertarea păcatelor pentru toţi cei care vor lua parte la expediţie, ca să‑şi recruteze astfel marinarii strict necesari pe bord, sate întregi se golesc acum, căci toţi bărbaţii se îndreaptă spre porturi, şi căpitanii, proprietarii corăbiilor de comerţ nu mai ştiu cum să scape de mulţimea ce se înghesuie în jurul lor. Expediţiile nu mai contenesc: pornesc una după alta. Într‑adevăr, de

parcă s‑ar fi risipit deodată o negură deasă, se ivesc acum pretutindeni – la nord, la sud, la răsărit, la apus – insule noi, ţări noi, unele încercuite de gheţuri, altele împodobite de palmieri. Într‑un răstimp de douăzeci, treizeci de ani, cele cîteva sute de nave mici plecate din Cádiz, din Palos, din Lisabona descoperă mai multe pămînturi, mai multe lumi necunoscute decît descoperise înaintea lor întreaga omenire în cursul miilor şi miilor de ani ai existenţei sale. Incomparabil şi de neuitat e calendarul din epoca aceea de descoperiri: în 1498 Vasco da Gama – „în slujba lui Dumnezeu şi spre folosul coroanei portugheze”, precum relatează cu mîndrie regele Manuel – ajunge la ţărmurile Indiilor şi debarcă la Calcutta; în acelaşi an, Cabot, căpitan în serviciul Angliei, acostează la Ţara Nouă şi, prin aceasta, la coasta nordică a Americii. După un an (1499), Pinzón, care servea sub pavilionul spaniol, şi Cabral, sub acel portughez, descoperă Brazilia în acelaşi timp şi independent unul de altul, pe cînd Gaspar Corte‑Real, urmînd calea străbătută de vikingi înainte cu cinci sute de ani, redescoperă Labradorul.

Şi evenimentele se succedă vertiginos. În primii ani ai noului secol, două expediţii portugheze (la una din ele a luat parte şi Amerigo Vespucci) coboară de‑a lungul coastelor sud‑americane pînă în apropierea lui Río de la Plata; în 1506, portughezii descoperă insula Madagascar, în 1507 – insula Mauritius, în 1509 ajung la Malacca, pe care o şi iau cu asalt în 1511, ţinînd astfel în mîinile lor cheia Arhipelagului Malaez. În 1512, Ponce de León pătrunde în Florida, iar în 1513, Núñez de Balboa e cel dintîi european care zăreşte, de pe înălţimile de la Darien, Oceanul Pacific. Din momentul acesta nu mai există nici o mare necunoscută omenirii. În scurtul răstimp de o sută de ani, marina europeană şi‑a însutit activitatea, ba chiar şi‑a înmiit posibilitatea de a face faţă noilor împrejurări. Pe cînd în 1418, sub Enrique, lumea a tresărit de uimire la vestea că primele barcas au străbătut calea pînă la Madeira, echipajul corăbiilor portugheze debarcă încă din 1518 la Canton şi chiar în Japonia (să se compare pe hartă aceste două distanţe); curînd, o călătorie spre India va fi socotită mai puţin riscantă decît era înainte navigaţia pînă la Capul Bojador. Cutreierată cu un avînt atît de înaripat, faţa lumii trebuia să se transforme şi să se amplifice din an în an şi chiar din lună în lună. În atelierele din Augsburg, cartografii şi cosmografii stau aplecaţi zi şi noapte asupra lucrului lor, dar nu pot prididi, atît de numeroase sînt comenzile. Li se smulg din mîini stampele încă umede, încă neacuarelate. Şi nici tipografii nu pot furniza vînzătorilor de cărţi destule „globuri” şi descrieri de călătorii: toţi vor să fie informaţi despre mundus novus. Dar abia au terminat cartografii hărţile lor mondiale, punîndu‑le la punct după ultimele comunicări, şi iată că sosesc veşti noi, rapoarte noi, care răstoarnă datele vechi – şi totul trebuie corectat, refăcut, căci ceea ce trecea drept o insulă s‑a dovedit că e o peninsulă; ceea ce părea să fie India, un continent necunoscut. Trebuie indicate noile fluvii, coastele şi munţii noi – şi iată: abia au terminat cartografii harta cea nouă, şi sînt nevoiţi să înceapă alta mai documentată, mai amplă şi mai precisă. Geografia, cosmografia şi cartografia n‑au unoscut nici înainte şi nici mai tîrziu o asemenea dezvoltare, într‑un tempo atît de frenetic, atît de îmbătător, atît de victorios ca în acest răstimp de cincizeci de ani, cînd – pentru întîia oară de cînd oamenii trăiesc, se agită şi cugetă pe planeta aceasta – s‑au determinat definitiv forma şi configuraţia pămîntului şi omenirea a învăţat să cunoască astrul rotund care o poartă din vremuri incalculabile prin spaţiul infinit. Dar toată această înfăptuire formidabilă este a unei singure generaţii; corăbierii ei au înfruntat toate primejdiile pentru cei care vor călători după dînşii; conchistadorii ei au deschis toate căile lumii, eroii ei au rezolvat toate sau aproape toate problemele ce s‑au pus pe atunci. O singură faptă a mai rămas neîmplinită, cea din urmă, cea mai dificilă: să se facă cu una şi aceeaşi corabie ocolul întregului glob pămîntesc şi astfel – împotriva tuturor cosmologilor şi teologilor care mai susţin ereziile trecutului – să se măsoare şi să se dovedească forma rotundă a planetei noastre. Aceasta e ideea care va da rost vieţii şi destinului lui Fernão de Magelhaes, pe care istoria îl numeşte Magellan.

Magellan. Omul şi fapta sa, de Stefan Zweig, Editura Polirom, 2020, traducere Eugen Relgis