• „Scopul omului e să prefacă materia în bucurie” - Nikos Kazantzakis

Marea probă a iubirii: momentul banal, dar crucial, al micului-dejun, despre „Și dacă dragostea ar dăinui”, de Alain Finkielkraut

Marea probă a iubirii: momentul banal, dar crucial, al micului-dejun, despre „Și dacă dragostea ar dăinui”, de Alain Finkielkraut

Cele patru eseuri ale lui Alain Finkielkraut din volumul Și dacă dragostea ar dăinui pornesc de la întrebarea „Ce ne-a adus libertatea de a face alegeri în iubire?”. Suntem mai fericiți, noi, ca oameni moderni, având libertatea de a alege pe cine, cum și când iubim (eseul se referă exclusiv la lumea occidentală)? „În acest ceas al divorțurilor”, libertatea de a alege pe cine să iubim ne face oare mai liberi? După multe digresiuni prin literatură și filozofie, răspunsul filozofului francez ar fi că nu.

 

Fie că suntem reacționari sau progresiști, că privim nostalgic spre trecut sau hotărât spre viitor, suntem cu toții moderni fiindcă pretindem libertatea de a iubi pe cine vrem, cum vrem și cât poftim – și o exercităm. /…/ E o suveranitate care ne copleșește, dar ne și pune în față, fără șansă de scăpare, întrebările care o frământau pe principesa de Clèves: E oare de ajuns să iubești ca să știi să iubești?

 

Iubirea de iubire

 

Alain Finkielkraut continuă o discuție despre iubire pe care au purtat-o înaintea lui și alți gânditori francezi (Stendhal, Despre dragoste; Denis de Rougemont, Iubirea și Occidentul; Roland Barthes, Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit) și nu numai (Octavio Paz, Dubla flacără: Dragoste și erotism, José Ortega y Gasset, Studii despre iubire). Există o întreagă literatură despre iubire în cultura europeană, care pornește din filozofia greacă (Banchetul sau Despre iubire, de Platon), trece prin gândirea medievală (Bestiarul iubirii, să zicem) și ajunge în modernitate. Din fericire, Finkielkraut nu-și propune să treacă prin toți gânditorii de dinaintea lui și își alege patru puncte de pornire diferite și foarte insolite: Principesa de Clèves, a Doamnei de La Fayette, două dintre ultimele două filme ale lui Bergman (Cele mai bune intenții și Convorbiri particulare, pe care nu le-a regizat, dar care pornesc de la cărți de-ale lui de bătrânețe, mai mult sau mai puțin autobiografice), un roman al lui Philiph Roth, încă netradus în română, The Professor of Desire, și opera romanescă a lui Milan Kundera.

 

Conferind temei amoroase un loc preponderent, ba chiar central, această civilizație a favorizat apariția unui tip uman particular, homo sentimentalis, omul sentimental sau, mai precis, omul care-și venerează sentimentele și eul sensibil. Pe scurt, noi, europenii, am dublat iubirea prin iubirea pentru iubire, cu riscul de a o substitui pe cea dintâi cu cea de-a doua. (…) Iubirea pentru iubire o anulează pe destinatara iubirii.  

 

Și dacă dragostea ar dăinui este genul de text care, prin subiect și scriitură, te obligă să ieși dintr-o anumită zonă de confort și să-ți forțezi mintea să lucreze și să se dezvolte, pe scurt, să priceapă. Paralelele pe care le trasează filozoful francez între diferite cărți, între literatură, film și filozofie, sunt inegale și extrem de variate. Nu e o lectură facilă, nu e nici comodă, e o lectură care cere atenție și un minim background literar și cultural care să te ajute să înaintezi în text. Nu-i nevoie să fi citit toate cărțile despre care vorbește, dar e de folos să fii măcar familiarizat cu literatura franceză, cu filmografia lui Bergman, să știi cam ce e semiotica, să fi auzit de Barthes, Primăvara de la Praga sau revoluția sexuală. Mie-mi plac paralelele și comparațiile, felul în care lucruri diferite sunt puse în legătură pentru a se îmbogăți reciproc și a-și potența înțelesul. Și, pe lângă scriitură, ăsta a fost cel de-al doilea motiv pentru care mi-a plăcut Și dacă dragostea ar dăinui: mi s-a părut genul de filozofie care deschide gândirea, nu o face să se închidă în jurul unor concepte goale, fără legătură cu lumea din jur.

 

Revoluția sexuală a avut loc, iar pe ruinele lumii vechi se înalță acum un Castel cu reguli implacabile și de neînțeles. Folosind altă imagine, noi semănăm acum cu nefericitul personaj gogolian care publică într-un ziar un anunț delirant, cerând sus și tare înapoierea nasului său care a hotărât să fugă de pe obrazul lui. Suntem cu toții acest amputat demențial, iar nasul batjocoritor care face totul după capul lui, acest nas dezertor, nestatornic, e dragostea eliberată de vechile constrângeri și aservită dorinței.

 

Personal, nu mă atrage în mod special filozofia, prefer eseurile, iar în ceea ce privește scrierile filozofice, mă ghidez după o vorbă a unui profesor de filozofie pe care l-am întâlnit în timpul doctoratului, Ciprian Mihali (cel pornind de la care operele unor filozofi ca Derrida, Deleuze sau Guattari nu au mai fost simple abstracțiuni), și care suna cam așa: „filozofia, dacă nu e frumos scrisă, nu merită citită”. Sper să nu am supărat prea mulți filozofi spunând asta, însă cam asta simt și eu. Evident, aici intervine tot trecutul meu de studentă la Litere și de filolog, așa că, sunt, evident, subiectivă.

Am ținut să precizez acest fel personal de a mă raporta la filozofie tocmai pentru că ăsta a fost și motivul pentru care mi-a plăcut cartea lui Finkielkraut: e foarte frumos scrisă, într-un stil care mie mi se pare, în esență, franțuzesc, adică plin de aforisme scurte și sclipitoare, uneori părând superficiale, întrucât frumusețea exprimării pare întotdeauna mai importantă decât valabilitatea afirmațiilor. Pentru mine, gânditorii francezii sunt superficiali și strălucitori, cu un discurs lejer și frumos construit, britanicii sunt ironici și mucaliți (da, mă gândesc la Barnes), nemții, abstracți și puțin cam serioși, iar americanii atenți și documentați. Generalizez, știu, dar, cumva astea sunt sentimentele pe care le trezesc în mine diferitele tipuri de scriituri, iar dincolo de cărți și scriitori fiecare cititor își formează un univers mental care-i este propriu și, de la un moment dat, dificil de justificat logic.

 

Nemijlocirea dragostei: nimic n-o prevestește, nimic n-o pregătește. Dragostea nu e încheierea unui proces de cristalizare, e un șoc, o deflagrație, un eveniment pur.

A spune „Te iubesc” înseamnă a spune „Te voi iubi”, înseamnă să vorbești simultan la prezent și la viitor, să te extragi din curgerea timpului, înseamnă, cum scrie Octavio Paz, „să conferi unei ființe efemere și trecătoare două atribute divine: nemurirea și imuabilitatea”.

 

Marea probă a iubirii: momentul banal, dar crucial, al micului-dejun

 

Cu toate că mi-a plăcut cartea, nu prea sunt de acord cu ideea principală pe care o dezvoltă Filkienkraut în cele patru eseuri, și anume că libertatea de a iubi din epoca modernă nu reprezintă decât sfârșitul iubirii și al fericirii. Mi se pare că autorul nu face decât să se situeze, poate mai mult decât ar fi vrut, în lunga tradiție europeană a refuzului împlinirii iubirii. De la trubaduri încoace, iubirea ideală este iubirea imposibilă, și nici o experiență trăită nu poate ajunge vreodată să egaleze idealul închipuit. Ne putem oare imagina cum ar decurge o zi obișnuită a mariajului dintre Romeo și Julieta? Sau ce ar urma după „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”?

 

…confruntată cu viața cotidiană, nici o atracție nu rezistă. (…)  Cum ar spune Maiakovski, „luntrea iubirii se sfarmă izbindu-se de viața obișnuită”. Iar viața obișnuită înseamnă, de pildă, momentul banal, dar crucial, al micului dejun. „De ce adică, am întrebat, să nu punem pâinea la prăjit, în timp ce ouăle se fierb, în loc s-o punem după? În felul ăsta, am putea s-o mâncăm caldă, în loc s-o mâncăm rece. – Nu pot să accept discuția asta. Nu în pâinea prăjită constă viața, a exclamat ea în încheiere. – Ba tocmai că stă, mă aud afirmând. Când te așezi la masă ca să mănânci pâine prăjită, în asta constă viața.”

 

Nu trebuie să ne imaginăm pentru că asta trăim și de aici și nefericirea occidentalului modern: iubirea visată și iubirea trăită nu sunt niciodată același lucru. Pentru european, marele dușman al iubirii este atât blazarea, rutina zilnică, cât și această tradiție a refuzului și imposibilității iubirii care ne face să plecăm în căutarea ei având în bagaj așteptări imense și posibilități limitate (și de împlinire, și de dăruire: toți visăm să găsim iubirea și să fim iubiți, mai puțin să dăruim iubirea și să iubim; dar asta e altă discuție deja). Long story short, perfectă va fi întotdeauna iubirea visată, iar în viață „fericirea e mereu în altă parte”.

 

Cine mai îndrăznește să mai creadă că două ființe vii care trăiesc multă vreme împreună nu sfârșesc – una sau alta, ba mai adesea și una și alta – prin a se sastisi?

Într-adevăr, infernul nu sunt ceilalți; infernul este repetiția, infernul este persistența aceluiași; infernul este neputința celorlalți, inclusiv a ființei iubite, de a răsturna situația și a pune capăt „vorbăriei fără șir a necontenitei ranchiune”, cum o numește Jankélévitch.

 

„Literatura gândește lumea în mod narativ”

 

Deși orice cititor încearcă să nu se lase prins de „capcanele” de pe coperta IV, pe mine Și dacă dragostea ar dăinui m-a cucerit pornind de la cele câteva fraze ale lui Finkielkraut plasate acolo. Și, de data asta, nu am fost păcălită. Sunt convinsă că această raportare a lui la literatură, acest demers de a înțelege lumea și iubirea pornind de la mărturii literare, a fost cel care m-a sedus, pentru că, dincolo de frumusețea literaturii, există și frumusețea discuțiilor despre literatură.

 

Tot ce știu despre dragoste am aflat din experiență, din filozofie – Platon, Kierkegaard, Levinas – și din literatură. Subiectul prin excelență al romanului european este dragostea.

Am încercat să trec peste neputința de a scrie romane încercând să fac un roman din romanele altora. Este adevărat că literatura spune povești, dar asta nu înseamnă că lasă în seama filozofiei monopolul gândirii; literatura gândește lumea în mod narativ. Pentru a cerceta fenomenul omenesc – acesta este, probabil, privilegiul său exclusiv –, ea pune indivizii în locul omului, analizează situații, pune în scenă personaje. Literatura ne reamintește astfel că nu ne putem găsi drumul prin lume doar cu ajutorul rațiunii practice.

 

Acest mic volum mi s-a părut ca o gură proaspătă de oxigen în avalanșa de romane sub care m-am îngropat încercând să recuperez toți anii în care am citit aproape numai cărți de specialitate. Mi-a adus aminte de zilele și serile lungi în care stăteam la bibliotecă sau într-o sală mică de seminar și încercam să înțeleg (uneori singură, alteori cu alții) operele gânditorilor mai vechi sau mai noi. Un scurt fragment din carte, deosebit de frumos, m-a făcut să redescopăr chiar acest sentiment al intimității speciale date de discuțiile aprinse, și oarecum vane, pe teme și idei mari pe care nu l-am mai regăsit după terminarea facultății.

 

Mi-au trebuit mai bine de treizeci de ani și o sumedenie de întâlniri intelectuale ca să ajung să citesc Profesorul de dorință al lui Philip Roth așa cum Kepesh, naratorul și eroul său, îi citește pe Tolstoi, pe Thomas Mann, Flaubert sau Cehov. Și ca să îndrăznesc să spun și eu, la rândul meu, studenților: „Dragi prieteni, să nu uitați niciodată aceste clipe prețioase! De ce vă spun asta? Fiindcă după ce veți părăsi universitatea, oamenii n-o să vă mai vorbească și n-o să vă mai asculte niciodată – sau mult prea rar – așa cum vorbim și ne ascultăm noi aici, în cămăruța asta goală, sub privegherea spiritului. (…)  Nu cred că sesizați emoția care mă cuprinde ascultându-vă vorbind cu atâta gravitate și discernământ despre singurătate, boală, dorințe, regrete, suferință, iluzie, speranță, pasiune, iubire, teroare, corupție, catastrofă, moarte… Emoție, fiindcă aveți nouăsprezece sau douăzeci de ani, fiindcă trăiți aproape toți în case burgheze confortabile și n-ați prea avut parte de experiențe devastatoare – dar și fiindcă, din păcate, este pesemne ultima voastră șansă de a medita și aprofunda aceste forțe inexorabile cărora, la timpul cuvenit, va trebui să le faceți față, fie că vă place, fie că nu.

 

Și dacă dragostea ar dăinui, de Alain Finkielkraut, Ed. Humanitas, 2015, trad. Vlad Russo

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„În noaptea timpului” de Antonio Muñoz Molina, fragment în avanpremieră

„În noaptea timpului”, de Antonio Muñoz Molina, apare la editura Nemira, în colecția Babel, în traducerea Adelinei Mioara Angheluță

Orice sfânt are un trecut, orice păcătos are un viitor – „Alesul”, de Thomas Mann

Vechi teme mitologice (incestul, gemenii, nașterea excepțională a eroului), biblice (alesul, îngerul vestitor), curtenești (cavalerul luptând pentru salvarea inaccesibilei doamne iubite, ritualuri ale corteziei), se amestecă în această poveste a păcătosului cel bun.

„Ravensbrück”, de Steve Sem-Sandberg

Cunoscută mai ales prin prisma scurtei, dar intensei poveşti de dragoste pe care a trăit-o alături de Franz Kafka, Milena Jesenská a reprezintat un exemplu de toleranţă şi tenacitate, un model de luptă pentru libertate.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu