Abia așteptam să citesc Uriașul îngropat. Îmi place mult cum scrie Ishiguro, și e posibil ca această așteptare să fi contribuit puțin și la dezamăgirea finală, pentru că nu mi-a plăcut cartea. Pe de altă parte, Ishiguro își plasează acțiunea în Evul Mediu timpuriu, o perioadă despre care am citit mult și care-mi era familiară și pe care mi se pare că nu a reușit s-o redea cum trebuie. Probabil că dacă își plasa acțiunea în Japonia medievală, despre care știu mult mai puține lucruri, aș fi avut impresia că e un roman cât de cât bun. Prietena mea, Ema Cojocaru, care scrie pe Lecturile Emei, l-a citit înaintea mea și i-a plăcut foarte mult (de fapt, și entuziasmul ei mi-a mărit dorința de a citi cât mai repede cartea; asta apropo de cum suntem influențați de ratingurile Goodreads, ea i-a dat 4 stele).
Văzut ca un fel de fantasy (ceea ce nu e) romanul încearcă să reînvie perioada tulbure a „Evului Mediu întunecat”, amestecând, pe de o parte, detalii legate de viața oamenilor de atunci (organizare socială, locuințe, condiții de trai), cu aspecte mitologice (ultimele rămășițe ale domniei legendarului Arthur, creaturi și întâmplări fantastice). Ishiguro combină fascinația și misterul Evului Mediu timpuriu („The Dark Ages”, cum îi spun englezii), perioada de „întuneric” dintre căderea Imperiului Roman și începutul Renașterii, o perioadă caracterizată prin condiții dificile de viață, invazii barbare, războaie și pierderea progresivă a moștenirii antice (bibliotecile mănăstirilor rămânând pentru mai mult de un mileniu singurele păstrătoare ale operelor civilizației grecești și latine). Este perioada marilor eroi, a legendelor, a cântecelor de gestă, a Romanelor Mesei Rotunde, a „materiei din Bretania” și a înfloririi mirabilului medieval.
Asta e, de fapt, partea cea mai reușită și mai interesantă a romanului: felul în care Ishiguro încearcă să reînvie mirabilul medieval, punând pe același plan de existență personaje și evenimente reale și miraculoase. Noi am zice acum că această intruziune a elementelor fantastice în real e de domeniul fantasy-ului, însă pentru mentalitatea medievală era de domeniul realului. Unul dintre motivele pentru care Evul Mediu rămâne în continuare de neînțeles și cu atât mai fascinant este acest amestec de realitate foarte acut simțită (natura foarte apropiată, întunericul foarte profund, frigul mușcător...) și fantastic trăit. Nu imaginat, trăit. Acolo unde noi spunem că e acțiunea imaginației, ei spuneau că e mirabilia, iar mirabilia există, nu e o poveste (pentru mai multe detalii, puteți vedea articolul Despre mirabilul medieval).
Pe lângă această coexistență real/imaginar specifică Evului Mediu, ritmul lent al romanului și dialogurile personajelor (mai ales adresarea ceremonioasă) se apropie de literatura medievală (ceea ce îl face, totuși, dificil pentru cititorul contemporan). Romanul lui Ishiguro poate fi citit și în afara contextului medieval și poate chiar să placă (după cum o demonstrează și recenzia Emei), însă eu nu l-am putut citi în afara lui și de asta nu mi-a plăcut. Mi s-a părut un experiment eșuat.
Cel mai mult îmi plăcea la Ishiguro stilul său subtil de a vorbi despre ceva, iar Să nu mă părăsești mi se pare o operă de geniu din punctul ăsta de vedere. Dar am impresia că în Uriașul îngropat a devenit atât de subtil că a ajuns de-a dreptul abstract, iar la final am rămas numai cu nelămuriri. Probabil că a vrut să facă un roman subtil și cu dublu înțeles folosindu-se de istoria țării sale adoptive, însă nu i-a reușit. Pe de o parte s-a apropiat de „materia din Bretania”, dar fără a reuși să transmită ceva semnificativ, pe de alta, s-a îndepărtat de ea și a devenit, cum am spus deja, prea abstract.
Eu una nu am reușit să găsesc aici nici stilul sultil al scriiturii lui, care îmi place așa de mult, nici o poveste interesantă despre Evul Mediu. The New York Times spune despre el că este „un roman straniu, foarte riscant, cel mai ambițios dintre titlurile publicate de Kazuo Ishiguro în întreaga lui carieră”. Eu cred că a fost prea ambițios și și-a ratat ținta. A devenit prea vag și s-a pierdut în propria „ceață”. E posibil să fi vrut eu prea mult de la Ishiguro, la fel cum e posibil să fi suprainterpretat pentru că mă așteptam să-mi spună despre Evul Mediu ceva ce nu știam. Deși în alt stil și gen literar, o carte mult mai bună despre epoca lui Arthur și legendele din jurul Mesei Rotunde mi se pare Negurile, din seria Avalon a lui Marion Zimmer Bradley. Este cu totul altfel de literatură, însă ca atmosferă mi se pare mai bine realizată. De asemenea, pentru cei interesați de perioadă, recomand o carte lejeră, dar foarte bună ca introducere, a regretatului Jacques Le Goff, Eroi și minuni ale Evului Mediu, precum și o minunată analiză a lui Heinrich Zimmer în volumul Regele și cadavrul, „Patru romane cavalerești din ciclul Regelui Arthur”.
Ca să nu închei chiar într-o notă negativă recenzia, aș mai spune ceva. Există în roman o delimitare subtilă, dar fermă, între o vreme „de dinainte”, o vreme a iubirii ideale, a iubirii „până la moarte” (chiar dacă nu „fericiți până la adânci bătrâneți”, pentru că, de fapt, nici o iubire nu e perfectă), o vreme a magiei și a miracolului, a păcii posibile și a înțelegerii între oameni, și o lume „de după”, o lume a realității concrete, a războiului și a urii, a oamenilor care nu-și pot ignora diferențele. Lumea „de dinainte” este lumea din roman, lumea lui Axl și Beatrice, cei doi soți porniți la bătrânețe într-o călătorie pentru a-și găsi fiul și care amintesc, oarecum, de legenda lui Filemon și Baucis, iar lumea „de după” este istoria lumii pe care o știm, o lume rațională, prea ancorată în real, lumea „uriașului îngropat”, lumea ansamblului de la Stonehenge, a omului care vede megaliții, vede așezarea lor, dar care nu le poate pricepe înțelesul. Din punctul meu de vedere, cam asta ar fi semnificația cea mai posibilă a romanului lui Ishiguro, un posibil răspuns la întrebarea „ce-a vrut să spună scriitorul?”. Însă adevărul e că romanul ăsta m-a lăsat cu mai multe întrebări decât certitudini (și, culmea!, tocmai asta o face o carte numai bună de discutat la un club de carte; cred că interpretările posibile ar fi nenumărate și s-ar naște niște discuții interesante).
Uriașul îngropat, de Kazuo Ishiguro, Ed. Polirom, 2015, trad. Vali Florescu, col. „Biblioteca Polirom. Actual”
Scrie un comentariu