„Poarta cerului”, de Eric–Emmanuel Schmitt

Străbătând secolele, noul ciclu romanesc al lui Eric-Emmanuel Schmitt proiectat în opt volume, poveste de dragoste nemuritoare și amplă panoramă a istoriei umanității, a fost inaugurat de Paradisuri pierdute. În Poarta cerului, al doilea roman al ciclului, Schmitt reînvie complexa și strălucitoarea civilizație mesopotamiană.

În vremuri biblice, în zgomotosul oraș Babel, unde un rege tiranic ar face orice pentru a-și vedea împlinit visul nebunesc – un turn care să ajungă la zei –, Noam, protagonistul acestei saga, descoperă, alături de noi prieteni, scrisul, arhitectura, astronomia și reîntâlnește vechi dușmani și aliați.

Acceptându-și destinul miraculos, Noam își continuă călătoria, ajungând până în inima Orientului antic. După ce o reîntâlnește și o pierde iar pe Noura, eroul lui Eric-Emmanuel Schmitt reîncepe chinuitoarea căutare a iubitei și, cu fiecare pas, află o lume în schimbare. În Mesopotamia, tărâm binecuvântat de ape, dar măcinat de războaie și rivalități între regate, Noam se vede prins într-un vârtej de intrigi și un furnicar de personaje fascinante.

„Noam este încă uluit de orașele pe care le descoperă, de noua organizare socială și de proliferarea umană. Cred că situația se va înrăutăți...  iar Noam va deveni un om care se va implica mai mult atunci când va simți că anumite valori sunt amenințate. Dar să nu anticipăm! […] Ceea ce începe să transpară, în acest roman, este amplitudinea geniului uman, care creează orașe fascinante și respingătoare deopotrivă.“ (Eric-Emmanuel Schmitt)

„Dialogurile sunt fluente, scriitura e vie, aventurile, extraordinare. S-o spunem din capul locului – această continuare este uluitoare!“ (Le Figaro)

„La fel ca eroul său, Schmitt își folosește toate resursele de creativitate pentru a ne transporta în trecut. Erudiția sa spectaculoasă se împletește cu dorința irezistibilă de a spune o poveste captivantă. Seriozitatea și ludicul dansează un vals în mai mulți timpi, unul pentru farsă și unul pentru dramă, unul pentru nebunie și unul pentru filozofie, unul pentru gândire și unul pentru sex. La începutul cărții, Noam se găsește într-un moment cu adevărat critic: prezentul.“ (Le Point)

„Acum, aventurile se desfășoară pe fundalul nașterii scrisului și a primelor orașe. […] Înainte să abordeze epoca faraonilor, apoi pe cea a grecilor, Evul Mediu și China, Schmitt zăbovește aici în zorii tuturor civilizațiilor și nu își ascunde nostalgia pentru un nomadism ecologic.“ (Le Figaro)

Străbătând secolele lansează o provocare extraordinară: povestirea istoriei omenirii sub o formă pur romanescă, intrarea în Istorie prin istorisiri, ca și cum Yuval Noah Harari s‑ar întâlni cu Alexandre Dumas.

Titanicul proiect îl frământă de treizeci de ani pe Eric‑Emmanuel Schmitt, iar această aspirație a sfârșit prin a‑și croi destinul. La umbra celorlalte texte ale sale (romane, nuvele, teatru, eseuri), autorul a lucrat neobosit, adunând informații istorice, științifice, religioase, medicale, sociologice, filozofice, tehnice, lăsându‑și în același timp imaginația să modeleze personaje puternice, impresionante, de neuitat, de care se atașează ori cu care se identifică.

Din această sinteză a formației sale intelectuale și a talentului de scriitor se naște o operă unică, iar aceasta ne poartă de la o lume la alta în sunet de fracturi culturale, scoțând la iveală momente în care accidente, evoluții, revoluții ajung să modifice civilizații. Și, de fiecare dată, prezentul luminează trecutul în aceeași măsură în care epocile încheiate clarifică evul contemporan.

Această incredibilă trecere prin secole începe de la Potop și se continuă până‑n vremea noastră. Prin iubirile și luptele lor, personajele‑cheie întruchipează evenimente sau mutații majore.

Fiecare dintre cele opt titluri ale acestei imense aventuri editoriale este legat de o vârstă decisivă a Istoriei lumii: 1. Paradisuri pierdute (sfârșitul neoliticului și Potopul); 2. Poarta cerului (Babelul și civilizația mesopotamiană); 3. Soarele întunecat (Egiptul faraonilor și Moise); 4. Lumina fericirii (Grecia secolului al IV‑lea î.Hr.); 5. Cele două împărății (Roma și nașterea creștinismului); 6. Mistificarea (Europa medievală și Ioana d’Arc); 7. Timpul cuceririlor (Renașterea și descoperirea Americilor); 8. Revoluții (Revoluții politice, industriale, tehnice)

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri, iar în 2019, Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. În 2021 apare primul roman, Paradisuri pierdute, din ciclul Străbătând secolele, iar în 2022, următoarele două, Poarta cerului și Soarele întunecat.  Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

În seria de autor „Eric-Emmanuel Schmitt“ au apărut: Milarepa, Domnul Ibrahim și florile din Coran, Oscar și Tanti Roz, Copilul lui Noe, Viața mea cu Mozart, Secta Egoiștilor, Evanghelia după Pilat, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri, Visătoarea din Ostende, Pe când eram o operă de artă, Concert în memoria unui înger, Cei doi domni din Bruxelles, Elixirul dragostei, Otrava iubirii, Femeia în fața oglinzii, Noaptea de foc, Adolf H. Două vieți, Omul care vedea dincolo de chipuri, Răzbunarea iertării, Doamna Pylinska și secretul lui Chopin, Félix și izvorul invizibil, Jurnalul unei iubiri pierdute, Ciclul Străbătând secolele: I. Paradisuri pierdute,  II. Poarta cerului.

Poarta cerului, de Eric–Emmanuel Schmitt (fragment)

Topirea zăpezii a durat o săptămână.

Aceasta modificase peisajul, scoțând la iveală potecile.

De îndată ce s-a văzut din nou pământul, murdar, îmbibat de apă, alunecos, am putut constata în ce hal ne rătăciserăm… În tot acest timp ne aflaserăm, eu și câinele, în plină pădure. Am mers așadar de-a lungul pârâielor pentru a ajunge în fundul văii, căci un drumeag al caravanelor nu se abate niciodată de la albia râului, așa cum învățasem de la Noura.

Dar, de îndată ce am găsit cărarea, am ajuns la o răspântie din care se deschideau trei drumuri și care mi-a spulberat speranţele. În ciuda faptului că am inspectat șanțurile celor trei drumuri, nu am mai găsit nici un obiect: fie răpitorii descoperiseră șiretlicul Nourei, fie nu-i mai rămăsese nimic de aruncat.

Am rumegat câteva zile cele descoperite. Ce să fac? Trebuia să acționez într-un fel, dar cum?

Câinele a cercetat împrejurimile, a scormonit, a examinat locurile, luându-se după vreunui iepure, șobolan sau chițcan. De multe ori îmi aducea trofeul, venind cu vreo mortăciune în fălci. S-o mărturisesc? Mândria sa nevinovată mă smulgea din melancolie, așa că îl felicitam călduros.

Am profitat de aceste zile și l-am botezat. Îl strigam: „Gad!“, însă nu reacționa. După care încercam cu: „Mith“, „Dor“, dar el nici nu se clintea, deși pronunțasem numele tare, cu autoritate. Am lăsat să-mi scape: „Roko.“ A ridicat capul, nedumerit. Am repetat: „Roko“, iar el s-a apropiat, cu capul între umeri, bucuros, supus, scâncind. Oare să își fi ales acest nume? Sau așa îl chema? Nu am idee ce se petrecea în căpățâna aia docilă a lui… Din acea zi, a răspuns la numele de Roko.

În noaptea cu lună plină, m-am hotărât în sfârșit ce aveam să fac: voi brăzda lumea-n lung și-n lat până când o voi găsi pe Noura.

Lumea-ntreagă. Voi scotoci fiecare ungher.

Am apucat-o pe drumurile caravanelor.

O cărare înseamnă amintirea pe care pământul o păstrează despre oameni. Mai degrabă decât a fi străbătută, este croită de cei care o calcă. La scara universului, călătorii și măgarii acestora nu înseamnă nici un fel de greutate, iar aceștia doar trec pe-acolo; și totuși, atingerea culcă iarba, pașii lustruiesc argila, picioarele lor grăbite modelează o adâncitură. Infimul sfârșește prin a-și săpa pecetea.^[1]

Cărarea e diferită față de drum, iar acesta nici nu exista pe atunci. În timp ce cărarea se croiește în acord cu peisajul, deoarece îi urmează tendințele naturale, drumul, conceput abstract de geometri, îl agresează sfâșiindu-l. Cărarea îmbrățișează natura, pe când drumul o rănește.

În fiecare săptămână întâlneam trei-patru convoaie de cărăuși cu măgarii lor încărcați monstruos. Oamenii, încovoiați de poverile purtate, nu se lăsau doborâți doar de oboseală, ci lăsau fruntea-n pământ şi fiindcă se plictiseau. Nici frumos pieptănați, nici cu craniile rase, îmbrăcați în hainele lor murdare, nu aveau ochi nici pentru codri, nici pentru bogăţia de flori de la malul râurilor, nici pentru cerul care se întrezărea prin rariști, cu atât mai puțin pentru marginea vreunei stepe sau pentru dantelăria munților. De îndată ce-i zăream, îmi luam înfățișarea lor, dându-mă drept un vagabond rupt de oboseală. Orice era posibil din partea lor, fie să nu mă bage în seamă, fie să-mi vorbească, să mă invite să mănânc sau să încerce să mă jefuiască – comportamentul uman egalează flora în diversitate. Apariția mea pe neașteptate le stârnea imediat neîncrederea: călătoream singur, fără bagaje, în compania unui câine care într-atât făcea corp comun cu mine în ceea ce privea reacțiile, interpelările, opririle ori cadența, încât părea a fi o prelungire a mea. Prudent, îi lăsam pe necunoscuți să mă acosteze după cum doreau, entuziaști sau reticenți; dacă-mi păreau de încredere, le puneam câteva întrebări discrete legate de Noura. Din nefericire, niciodată nu scoteam din gura lor nici cel mai mic indiciu; erau buni doar să-mi spună care erau următoarele zone locuite la care ducea cărarea.

Ajungând în acele sate care trăiau din cultivarea pământului – mult – și din comerțul cu caravane – puțin –, trăgeam în mod deliberat la hanuri, pentru a prospecta, chiar dacă eram constrâns să-mi las însoțitorul să-și facă un culcuș afară. Roko nu reușea să ia urma Nourei, în ciuda eforturilor; mă privea fix, rușinat, aproape vinovat.

Noura, unde ești?

Uneori, îmi venea greu să mă înțeleg cu hangiii când trebuia să îmi achit sejurul. În funcție de han, propunerile de schimb pe care le făceam erau refuzate. Ici mi se respingeau iepurii sau potârnichile pe motiv că toată lumea le vâna; colo se făceau mutre la vederea cremenii șlefuite, pentru că ar fi preferat echivalentul în bronz; în altă parte, nu voiau să primească bastoanele din lemn pe care le sculptasem în seara precedentă. Eram nevoit să negociez, uneori îndelung, dur, ceea ce nu-mi stătea în fire. Odinioară, în mijlocul satului natal sau la marginea Lacului, tranzacțiile erau supuse unui tarif anume, conform unor înțelegeri reciproce; și, mai ales, încrederea era cea care prevala, cvasinecesară între indivizi care trăiau unii lângă alții. În numele acestei idei încetățenite, oamenii se îndatorau, angajându-se să plătească mai târziu, la culesul recoltei; astfel, pentru uneltele cumpărate în timpul iernii, cultivatorii promiteau orzul ce urma să fie recoltat în vară. Creditul exista înaintea banului. Eram obligați unii altora, clienți fideli, ceea ce ne permitea să ajungem la un echilibru prin plăți eșalonate.^[2] Această armonie a dispărut la un moment dat, iar consensul nu s-a mai instaurat decât în urma luptelor.

Ritmul drumului ne ascundea oboseala. Să nu întâlnesc nici chipuri, nici flori, nici arbori pe care să îi recunosc nu mă deranja, ci dimpotrivă. Călătoria mea nu presupunea nimic copleșitor, nici locuri anume unde trebuia să ajung, nici opriri obligatorii, nici încărcări ori descărcări de desagi, iar întinderile sălbatice se succedau. În timp ce scriu aceste rânduri, povestesc despre lumea de ieri cu ochii de astăzi. Pe vremea aceea, expresia „întinderi sălbatice“ nu însemna nimic: asta era tot ce era! Cât despre suprafețele cultivate, minuscule, din vecinătatea satelor, nu afectau deloc panorama.^[3]

Să străbat lumea-ntreagă… Unui spirit contemporan, hotărârea i s-ar părea naivă. Nu și unui om din vremea mea. Ce știam despre lume? Nu aveam nici o noțiune despre întinderea sau forma sa. Necunoscând nimic, ne imaginam.

Dacă încercam să-mi reprezint pământul în minte, vedeam un disc acoperit de-o boltă. Observația justifica cele două rotunjimi: mai întâi că orizontul părea curbat și egal pe măsură ce mă răsuceam, desenând un cerc în jurul meu; apoi, soare, lună, stele alunecau pe o emisferă, apărând dintr-o parte și dispărând în cealaltă. În schimb, să mă gândesc la pământ ca la o sferă nu mi-ar fi dat prin gând; să-l asimilez altor planete celeste, și mai puțin. Întrebarea „Pe ce se sprijină pământul?“ era dincolo de înțelegerea mea: stăteam pe pământ, și asta îmi era de ajuns. Reprezentarea universului îmi venea doar din experiența senzorială și refuzam tot ceea ce era împotriva acestei idei.

Încă de când mă născusem, lumea începuse să se extindă: copil fiind, credeam că ea se limita la Lac și împrejurimile lui; potopul îmi destrămase această perspectivă strâmtă, punându-mă în fața imensității. Însă imensitatea nu însemna infinitul. M-am hotărât, așadar, realist vorbind, să parcurg în întregime pământul, pentru a o elibera pe Noura. Cu atât mai mult cu cât un criteriu îmi restrângea investigațiile: o voi căuta doar acolo unde putea să fie sechestrată, vasăzică în spații construite.

Cunoscusem doar podișuri stâncoase, munți cu vârfurile împodobite de nori sau cu nea. Cunoscusem deșerturi fumegânde, stepe aride, câmpii mănoase, vulcani scuipând lavă, care se transforma într-o spumă negricioasă și se pietrifica. Cunoscusem ceruri înalte, ceruri joase, ceruri pure, ceruri înnorate, ceruri de cenușă. Cunoscusem lacuri a căror briză te mângâia, mlaștini cărora vântul nici măcar o singură încrețitură nu le provoca. Cunoscusem marea verzuie a colinelor vălurite, văi obscure, crânguri umbroase, ferigi gigantice, fulgi de nea în miezul verii. Natura îmi arătase întregile-i fațete, uneori dramatică, alteori monotonă, superbă, niciodată meschină.

Dacă în sânul naturii nu mă simțisem niciodată un străin, în mijlocul oamenilor mă simțeam din ce în ce mai străin. Pe măsură ce parcurgeam teritorii, diversitatea limbilor mă îndepărta de lume. La început, existau doar câțiva termeni ale căror sens și pronunție se modificau de la regiune la alta, după care legăturile de ordin lingvistic s-au relaxat, s-au sfărâmat, și m-am aventurat în mijlocul unor grupuri de necunoscuți care întrebuințau numai cuvinte necunoscute, după o regulă necunoscută – în acel moment îmi scăpa până și tonalitatea sunetelor. Așa că am procedat la fel ca Roko care, deloc împiedicat de aceste bizarerii, se făcea mereu înțeles prin intermediul gesturilor, privirilor, tonalităților, mișcărilor și posturilor pe care le avea în așteptare; mai apoi mi-am exersat mintea să rețină repede expresiile cele mai importante, cele care se spuneau când ajungeai undeva, pentru a mulțumi sau pentru a-ți procura alimente; chiar dacă reușeam rareori să înjgheb câteva fraze, strădania mea de a bolborosi câte ceva în idiomul lor îmi atrăgea simpatia locuitorilor.

Totuși, ca un desiș de mărăcini de nepătruns, limbajele mă puteau și împiedica să ajung într-un loc anume; dificultății de comunicare i se adăuga o neîncredere ostilă. Și-atunci, după ce verificam dintr-o aruncătură de privire că Noura nu era ținută prizonieră în vreo casă, băteam în retragere și mă întorceam în mijlocul pădurii, pe un pat de mușchi de sub vreun stejar.

Uneori mi se întâmpla să asist la tranzacții. Cum se descurcau cărăușii pentru a-și procura materiile prime? S-ar fi putut crede că înmulțirea limbilor vorbite putea pune piedici comerțului. Dimpotrivă, îl făcea posibil.

Cărăușii și triburile inventaseră schimbul tăcut fără contact direct. De îndată ce ajungeau într-o zonă auriferă, de exemplu, cărăușii își expuneau bunurile – sare, pânzeturi, cuțite din bronz, obiecte din lut, piei de animale – de-a lungul râului, bătând cu putere în tobe, după care plecau. Atunci apăreau indigenii, care ieșeau din mină, goi, ridicau obiectele și le examinau, iar dacă doreau să le achiziționeze lăsau alături minereu de aur, după care dispăreau la rândul lor. Puțin mai târziu, cărăușii reveneau. Dacă le convenea tranzacția, luau minereul și lăsau marfa. Dacă se considerau prost plătiți, băteau iarăși din tobe și se îndepărtau; indigenii își făceau din nou apariția și, eventual, mai puneau niște pepite; proprietarii mărfurilor se întorceau, și tot așa până la finalizarea tranzacției.

Nici una dintre părți nu ar fi avut de câștigat dacă s-ar fi dedat la înșelătorie, care le-ar fi închis drumul spre afaceri viitoare: cărăușii nu s-ar mai fi întors niciodată la acei hoți, iar indigenii nu ar mai fi făcut tranzacții cu niște tâlhari. În mod sigur, săpătorii din mină habar nu aveau de ce cărăușii își doreau cu ardoare pietrele din care ei aveau din belșug, dar asta nu conta: aveau nevoie de produsele oferite. O reciprocitate bazată pe temere și interes regla schimbul. Vânzarea tăcută însemna cu adevărat o negociere, care se petrecea însă prin fapte, nu prin vorbe.

Admiram acest tip de comerț prin etalare de produse. Metoda găsise mijlocul prin care să fie depășită neîncrederea reciprocă. Într-un sat toată lumea se cunoaște cu toată lumea, oamenii au încredere unii în alții, putându-se face promisiuni, îndatorări și rambursări eșalonate. În afară, nimic asemănător, pentru că frica de străin și bariera lingvistică fac raporturile mai complicate. Printr-o sclipire de geniu, vânzarea tăcută crease un spațiu neutru, la marginea unui teritoriu anume, unde o tranzacție, devenită deja ritual, se desfășura cu onestitate^[4].

După luni de zile, aveam să ajung la capătul cărării, la jumătatea versantului unui munte lipsit de vegetație, la marginea unei grote întunecoase, de unde au apărut niște copii în pielea goală și rahitici, cu coapsele rareori mai groase decât gambele și cu pepite de aramă între dinți.

După ultimele serpentine, în mijlocul unui peisaj dezolant, cărarea nu mă purtase decât până la niște mine unde niște amărâți vindeau negustorilor ceea ce scoteau din adâncuri. De ceva timp îmi spuneam că nu se putea ca Noura, sublima și autoritara Noura, să fi trecut pe-acolo fără ca nimeni să nu o fi observat; în plus, nici nu înțelegeam limba care se vorbea prin acele locuri.

Ajunsesem la capătul cărării, dar nu și la capătul lumii. Cocoțat în vârful muntelui, am putut constata că un pustiu stâncos se întindea și dincolo de munte, deși, evident, nici o ființă umană nu ar fi putut locui acolo.

Înapoi!

Am studiat modul în care mă puteam întoarce evitând locurile prin care venisem, și-am reușit. Un drum care mergea de-a lungul altui râu mi-a scos în cale alte sate, cu locuitori diferiți. M-a cuprins un soi de euforie: dacă nu rămânea mai nimic în urma mea, aveam oricând atâtea lucruri înainte.

Noura, unde ești?

Mersul pe jos mă îndemna la reflecție. În timp ce acest mod de deplasare îmi obliga creierul să se dedice esențialului, oboseala mi-a îndreptat atenția asupra gândurilor profunde, lăsând să iasă la iveală vechi slăbiciuni. Grație acestei extraordinare expediții, mi le-am putut pune în ordine și ierarhiza. Întreaga mea viața a fost ghidată de emoții. Emoția pe care mi-o provoca natura, emoția pe care mi-o stârnea Noura, emoția dată de cel care mă însoțea. Da, o mărturisesc deschis: Roko ocupa un loc important în inima mea. Pentru a doua oară în viață, am cunoscut prietenia, acest perfect acord al voințelor și al caracterelor. Prietenul meu de odinioară, unchiul Barak, mă inițiase în tainele acestui sentiment; prietenul de-acum, Roko, m-a făcut s-o desăvârșesc. Ne bucuram de-o dragoste reciprocă: eu îi insuflam energia mea, pe când el mi-o sporea; odihna mea îl făcea și pe el să se destindă, siestele lui mă făceau să cad într-un somn adânc; dacă unul dintre noi stătea flămând întreaga zi, și celălalt făcea la fel; primul care găsea ceva de mâncare împărțea cu celălalt; de cum privirile ni se întâlneau, pe dată ne cuprindea o stare de bine de netăgăduit, irezistibilă; ca printr-o minune de neexplicat, răspândeam în jur fericire numai respirând unul lângă altul. Împreună, adormeam la adăpostul trunchiurilor copacilor, prin hățișuri, în grote, printre stânci. Nu ne făceam griji nici de frig, nici de ploaie, nici de vânt, ci doar de urși și de lupi. Îl apăram pe Roko în timpul zilei, înarmat cu un ciomag, iar el mă veghea noaptea, rămânând în alertă. De câte ori nu l-am auzit urlând în plină noapte? Nimic mai înfricoșător decât urletul unui câine în întuneric! Imediat mă trezeam, mă repezeam la focul pe care-l aprinsesem de cu seară, îl ațâțam, luam din jăratic o cracă aprinsă, pe care o învârteam de jur-împrejur. Roko amuțea, cerceta, ciulind urechile și adulmecând îndepărtarea prădătorului, după care se liniștea, scâncind; în caz contrar, lătra sălbatic, iar eu îmi continuam acțiunea de intimidare. Formam un cuplu formidabil.

Într-o dimineață, inima a început să-mi bată cu putere: toate simțurile îmi aminteau de acele locuri. Ochii mi-au spus că lanțul muntos din depărtare îmi era familiar, urechea mi-a confirmat-o prin ciripitul de păsărilor, pielea prin densitatea umezelii din aer, nasul prin parfumul brazilor.

Hotărât și în mare viteză am mers de-a lungul râului care și el își grăbise cursul.

Dintr-odată m-am trezit în fața hanului. Acolo de unde îmi începusem călătoria. M-a învăluit duioșia. Încă nu o adusesem înapoi pe Noura, dar mi-am amintit de ea, a cărei prezență impregnase acele locuri, unde descopeream câte ceva din ea. Tulburat, m-am așezat pe o piatră, nu departe de poienița în care se găsea construcția din lemn.

A răsunat un strigăt:

— Uhuhuu!

Servitoarea corpolentă, cea pe care o descoperisem împreună cu fiică-sa printre ramurile stejarului, mă zărise pe când mergea printre ierburi, cu un coș în mână. Mi-a făcut cu mâna, iar eu i-am răspuns. Bucuroasă, s-a întors la han și a strigat emoționată:

— Noura! Vino să vezi! Repede!