• „A fi viu: să dorești și să fii dorit! Aici e secretul, știința, dibăcia! Să fii pulsație – și inima va bate oricum...” - Mihai Măniuţiu

„O să-mi mănânce pisica ochii? Răspunsuri la întrebări mari și mici despre moarte”, de Caitlin Doughty

„O să-mi mănânce pisica ochii? Răspunsuri la întrebări mari și mici despre moarte”, de Caitlin Doughty

E bine să păstrezi craniul unui prieten? Care e cel mai bun sol pentru mumificare? Ce se întâmplă când mori într-un avion? De ce au cadavrele diferite culori? Ce se întâmplă dacă înghiți popcorn înainte să fii ars(ă) la crematoriu? 

În fiecare zi, Caitlin Doughty, antreprenor de pompe funebre, primește întrebări despre moarte, iar cele mai interesante vin chiar de la copii.

Prin urmare, a scris acest ghid eclectic, relaxat și bine documentat, conținând răspunsuri factuale și pline de umor la 35 de întrebări despre moarte – ce se întâmplă înăuntrul și în afara trupurilor noastre după ce murim.

„În această carte se dau detalii științifice reale, dar și contexte culturale despre moarte și ce înseamnă a muri; ne întâlnim și cu puțină istorie, subiectul e grav și tratat cu seriozitate, dar îmbrăcat într-un umor extrem de inteligent.” (Philadelphia Tribune)

„O carte amuzantă, curajoasă și, pe alocuri, cu accente filozofice, care ne arată cât de puține știm, de fapt, despre moarte.” (The Guardian)

„Trebuie să decizi ce e mai important pentru tine. Speri să arăți bine pentru câteva milioane de ani (eventual) și să ajungi cel mai tare obiect decorativ? În acest caz, închiderea ta în rășină ar putea fi o alegere bună. Dar, dacă vrei să îți conservi ADN-ul astfel încât, într-un viitor îndepărtat, să poți fi clonat, poate că ar trebui să te gândești la altceva: criogenare. Când o să mori, putem să îți înghețăm celulele în nitrogen lichid, la multe grade minus. Cercetătorii au clonat din celule înghețate atât șoareci, cât și bivoli.

Poate că ceea ce cauți e mai puțin în genul Jurassic Park și mai mult Star Wars. Mai ții minte când Han Solo a fost «înghețat în carbon», un gaz care îngheață în formă solidă? Nici acest procedeu nu pare prea științific, dar te duce mai aproape de scopul tău de a-ți îngheța celulele. Nu există nicio dovadă că înghețarea întregului corp te poate readuce la viață în viitor, pe tine ca individ. Dar să îți conserve celulele, pentru clonare? Poate că da.”

Caitlin Doughty, născută în 1984 în America, este antreprenor de pompe funebre, blogger și influencer YouTube. A devenit cunoscută ca susținătoare a reformei practicilor funerare occidentale, susținând diversificarea și nuanțarea legilor în industria funerară americană. Este fondatoarea firmei Clarity Funerals and Cremation din Los Angeles, creatoarea seriei web „Ask a Mortician”, fondatoarea organizației The Order of the Good Death, care susține înmormântarea naturală și îmbrățișarea mortalității, și autoarea a trei cărți devenite bestselleruri: Smoke Gets in Your Eyes & Other Lessons from the Crematory (2014), From Here to Eternity; Traveling the World to Find the Good Death (2017) și Will My Cat Eat My Eyeballs? Big Questions from Tiny Mortals About Death (2019; O să-mi mănânce pisica ochii? Răspunsuri la întrebări mari și mici despre moarte – Nemira, 2020).

Dianné Ruz (@muertosruz) este ilustratoare și graphic designer. Desenele ei au apărut în reviste, cărți și expoziții din întreaga lume. Trăiește în Mérida, Mexico.

 

O să-mi mănânce pisica ochii? Răspunsuri la întrebări mari și mici despre moarte, de Caitlin Doughty

 

Când o să mor, o să-mi mănânce pisica ochii?

Nu, pisica nu o să-ți mănânce ochii. Cel puțin, nu imediat. Nu-ți face griji, Tomiță Miaunescu n-a stat la pândă în tot timpul acesta, uitându-se la tine din spatele canapelei și așteptând ca tu să-ți dai ultima răsuflare și să își zică: „Spartani! Diseară luăm cina în iad!”

Timp de mai multe ore sau chiar mai multe zile după moartea ta, Tomiță va aștepta să te ridici din morți și să îi umpli bolul cu hrana lui obișnuită. Nu o să sară direct la carne de om. Dar o pisică trebuie să mănânce, iar tu ești persoana care îl hrănește. Asta este înțelegerea pisică-om. Moartea nu te eliberează de îndeplinirea obligațiilor contractuale. Dacă ai un atac de cord în sufragerie și nu te găsește nimeni înainte să lipsești de la întâlnirea de la cafea cu Sheila, joia viitoare, un Tomiță Miaunescu flămând și nerăbdător s-ar putea să-și abandoneze bolul gol și să vină să vadă ce are de oferit cadavrul tău.

Pisicile au tendința să consume părți umane moi și expuse, precum fața și gâtul, concentrându-se mai ales pe gură și pe nas. Nu exclude nici niște ronțăieli din globii oculari, dar e mai probabil ca Tomiță să prefere părți mai moi, mai ușor de accesat. Gândește-te: pleoape, buze sau limbă. „De ce ar face dragul meu așa ceva?”, te întrebi. Să nu uităm că, oricât de mult îl adori tu pe domesticitul Gheruță, fraierul ăla e un criminal oportunist, care împarte 95,6% din ADN-ul său cu leii. Pisicile măcelăresc în fiecare an (doar în SUA) până la 3,7 miliarde de păsări. Dacă pui la socoteală alte mamifere micuțe și drăguțe, precum șoareci și iepuri, numărul morților crește la 20 de miliarde. E un masacru abject, o baie de sânge în care mor adorabile creaturi sălbatice, iar autoare sunt felinele noastre suzerane. Zici că domnul Răsfățeanu e un scump, un drăguț? „Se uită cu mine la televizor!” Nu, doamnă. Domnul Răsfățeanu e un prădător.

Vestea bună (pentru corpul tău mort) e că unele animale de companie cu reputație alunecoasă, sinistră, s-ar putea să nu aibă capacitatea (sau interesul) să își mănânce stăpânii. Șerpii și șopârlele, de exemplu, nu o să te mănânce după ce mori, doar dacă nu cumva ții în libertate prin casă un dragon de Komodo adult.

Dar ăsta e finalul veștilor bune. Câinele tău te va mânca. „Oh, nu!”, zici tu. „Nu cel mai bun prieten al omului!” Oh, da. Fifica Pufoșica îți va ataca trupul mort, fără remușcări. Există cazuri în care legiștii suspectează inițial că a avut loc o crimă violentă, doar ca să descopere că doamna Pufoșica a atacat trupul mort. Totuși, câinele tău poate că nu te va mușca și nu te va sfâșia pentru că moare de foame. Mult mai probabil, Fifica Pufoșica va încerca să te trezească. S-a întâmplat ceva cu omul ei. Probabil că e neliniștită și încordată. În acest caz, câinele s-ar putea să muște ușor buzele stăpânului, exact așa cum îți rozi tu unghiile sau cum dai refresh la pagina de social media. Toți avem armele noastre ciudate în lupta contra anxietății! 

Un caz foarte trist a fost cel al unei femei de patruzeci și ceva de ani, cunoscută drept alcoolică. Adesea, atunci când era beată și inconștientă, setterul ei îi lingea fața și o mușca de picioare, încercând să o trezească. După ce a murit, s-a descoperit că lipseau bucăți de carne din nas și de la gură. Setterul încercase în mod repetat să își trezească omul, cu forță tot mai mare, dar nu reușise.

Studiile unor cazuri de medicină legală – știați că există jobul de „legist veterinar”? – se axează pe tiparele de atac la câinii mari: de exemplu, ciobănescul german care a scos ambii ochi ai stăpânului său sau acel husky care a mâncat degetele mari ale stăpânului. Dar nu mărimea câinelui este importantă, când vine vorba despre mutilări post-mortem. Să luăm de exemplu povestea lui Rumpelstiltskin, care era un chihuahua. Noul lui stăpân a pus o poză cu el pe un forum, ca să se laude, și a adăugat unele „informații suplimentare“, mai exact: „A trecut ceva timp până să se descopere că fostul său stăpân murise, iar câinele ăsta și-a mâncat omul ca să poată supraviețui”. Mie îmi pare că Rumpelstiltskin e un supraviețuitor mic și curajos. Cumva, faptul că un câine este anxios și copleșit ne face mai îngăduitori cu faptul că acesta poate mânca dintr-un cadavru. 

Dezvoltăm legături strânse cu animalele noastre de companie. Vrem să fie supărate când murim, nu să se lingă pe bot. Dar de ce avem asemenea așteptări? Animalele noastre de companie mănâncă animale moarte, la fel cum oamenii mănâncă animale moarte (în fine, voi, vegetarienii, nu mâncați). Multe animale sălbatice vor mânca și ele dintr-un cadavru. Chiar și unele dintre creaturile despre care credem că sunt cei mai abili prădători – lei, lupi, urși – vor rumega fericite, dacă vor găsi pe teritoriul lor un animal mort. Mai ales dacă sunt flămânde. Mâncarea e mâncare, iar tu ești mort. Să-I lăsăm să-și savureze mâncarea și să-și vadă de viețile lor, acum cu un pedigri ușor macabru. Trăiască Rumpelstiltskin!

 

De ce ne schimbăm culoarea când murim?

Trupurile moarte pot fi un adevărat caleidoscop. Acesta este unul dintre aspectele care îmi plac la ele. Poate că tu ești mort – „tu”, adică Jessica sau Maria sau Jeff –, dar asta nu înseamnă că viața a dispărut din interiorul tău. Sânge, bacterii, fluide: toate reacționează, se schimbă și se adaptează acum, că gazda lor este moartă. Iar aceste schimbări înseamnă... culori.

Primele culori care apar după moarte sunt legate de sânge. Când un om este viu, sângele curge prin venele lui. Uitați-vă chiar acum la unghii. Dacă sunt roz, înseamnă că inima pompează sânge. Felicitări, sunteți vii! Să sperăm că nu aveți nevoie de manichiură. Unghiile mele arată oribil în clipa asta. Dar nu are importanță, așa că... să mergem mai departe.

În primele ore după moarte, omul devine mai palid decât înainte, mai ales în zone precum buzele și unghiile. Acestea își pierd nuanța aceea de rozaliu sănătos și încep să fie lipsite de culoare, ca de ceară, deoarece sângele care înainte trecea chiar pe sub piele începe să cedeze gravitației. Când te gândești la un cadavru livid este un fenomen obișnuit, deoarece sângele dispare din țesuturile de suprafață.
Cam acesta este momentul când veți vedea o schimbare de culoare și la globii oculari. Cadavrele au nevoie de ajutor, pentru a închide ochii. La firma mea de pompe funebre, le recomandăm familiilor să facă asta imediat după moarte. După vreo jumătate de oră, irisul și pupila devin lăptoase, deoarece fluidul de sub cornee stagnează și se face ca o mică mlaștină înfiorătoare. Dacă asta vă amintește de un zombi, vă recomand să închideți ochii persoanei decedate. În acest fel, cadavrul va semăna mai mult cu un corp adormit și mai puțin cu „ochii lipsiți de viață și cețoși ai tatălui tău sfredelindu-ți sufletul”.

Odată ce sângele nu mai curge, vei vedea mai multe schimbări de culoare. Când ești viu, sângele este compus din diverse substanțe combinate. Dar, când sângele se oprește, celulele roșii, care sunt mai grele, ies încet din acel amestec, precum zahărul care se așază la fundul unui pahar cu apă. Acest lucru conduce la primul semn vizibil al morții, livor mortis. Livor mortis reprezintă acumularea sângelui în zonele mai joase ale cadavrului, de obicei în spatele persoanei în cauză. (Din nou, grație gravitației.) Zonele respective au tendința să se coloreze în mov. În latină, expresia înseamnă „culoarea vineție a morții”.

Nu uitați, când vorbim despre „decolorarea” unui corp după moarte, trebuie să ne amintim în primul rând ce culoare avea corpul când era viu. Decolorarea este mai vizibilă și mai evidentă pe pielea mai deschisă la culoare. Dar nu vă faceți griji, schimbările de culoare post-mortem (precum și descompunerea) apar la toată lumea.

Interesant este că livor mortis poate fi utilă examinării medico-legale, arătând cum și când a murit cineva. Peticele de culoare și intensitatea nuanței de mov fac diferența. De exemplu, dacă livor mortis se poate observa pe toată partea din față a trupului, înseamnă că acel cadavru a zăcut câteva ore cu fața în jos, oferind timp sângelui să se acumuleze acolo.

Aspectul de livor mortis nu se va observa pe zonele care au fost sprijinite sau lipite de ceva – de podea, de exemplu –, deoarece presiunea înseamnă că vasele de sânge foarte micuțe, de la suprafața corpului, nu se pot umple cu sânge. Aceasta este o altă modalitate prin care criminaliștii își pot da seama dacă un corp a stat mai mult timp într-o anumită poziție sau pe ceva.

Și, stați, mai este ceva. Dacă livor mortis are nuanțe diferite? Dacă este de un roșu aprins, poate însemna că persoana a murit în frig sau prin inhalarea de monoxid de carbon (ar putea fi fum, în cazul unui incendiu). Dacă livor mortis are o nuanță de mov-închis sau de roz poate însemna că persoana în cauză a murit sufocată sau din cauza unui stop cardiac. În sfârșit, dacă persoana decedată a pierdut mult sânge, se poate să nu se observe deloc livor mortis.

Livor mortis este prima schimbare de culoare pe care o vedeți la un cadavru, în primele câteva ore de la deces. Dar există o întreagă paletă de culori care așteaptă să se ivească, cam la o zi și jumătate după deces.

Bine ați venit la putrefacție! Asta se întâmplă atunci când apare faimoasa nuanță de verde a morții. Este mai degrabă un verzui-maroniu, de fapt. Cu un pic de turcoaz. Nu greșiți deloc dacă numiți această culoare „putrid”. Culoarea verde-mov-turcoaz a putrefacției este cauzată de bacterii. Vă amintiți când am spus că până și după moarte se întâmplă lucruri amuzante în învelișul cărnos al corpului vostru? Ei bine, bacteriile sunt cei mai importanți musafiri ai petrecerii. Bacteriile intestinale își fac de cap, digerându-vă pe dinăuntru. Culoarea verde apare mai întâi în zona inferioară a abdomenului. Bacteriile din colon preiau controlul. Ele lichefiază celulele organelor, ceea ce înseamnă că fluidele se revarsă. Stomacul se umflă pe măsură ce gazele se acumulează în urma „activității  digestive” a bacteriilor (de exemplu, pârțurile datorate bacteriilor). Pe măsură ce bacteriile se multiplică și se răspândesc, culoarea verde se întinde și ea, ajungând în cele din urmă la un verde-închis spre negru.

Descompunerea nu este legată doar de bacterii. Un alt proces al descompunerii se numește autoliză. Aceasta apare când enzimele încep să distrugă din interior celulele corpului. Acest proces de distrugere are loc în mod tăcut, încă de la început, la doar câteva minute după producerea decesului. Corpul se află acum într-un proces complicat, sub stăpânirea autolizei și a bacteriilor care produc descompunerea. Și apar noi culori. La suprafața pielii, veți începe să vedeți urme venoase sau striații. Acesta este efectul clasic al „venelor purpurii”, pe care cei care se ocupă de machiaj în cinematografie îl folosesc pentru a arăta că cineva a fost infectat cu un virus zombi. La un cadavru, aceste striații reprezintă semnul vizibil al descompunerii vaselor de sânge și al separării hemoglobinei de sânge. Hemoglobina pătează pielea și produce urme ușor colorate, în tonuri de roșu, de mov-închis, de verde și de negru. Inelele de hemoglobină se desfac în bilirubună (și vă colorează în galben) și biliverdină (care vă colorează în verde).

Acest spectacol tehnicolor apare alături de toate celelalte efecte vizibile ale putrefacției, precum umflarea, „epurare” și bășicarea sau exfolierea pielii. Culoarea se va schimba atât de puternic, încât nu veți mai recunoaște persoana în cauză sau nu veți mai putea spune câți ani are sau ce culoare a pielii avea când era în viață. 

Cum de nu aveți ocazia să vedeți trupuri în stare avansată de descompunere, cu excepția filmelor cu zombi sau a filmelor de groază? Ei bine, în secolul al XXI-lea, nu se permite ca trupurile să se descompună până în această fază. Întrucât nu aveți posibilitatea să vedeți trupuri care se descompun în timp real, cei mai mulți oameni au tendința să creadă că trupurile se umflă și își schimbă culoarea imediat. Nu este așa; durează mai multe zile. La o firmă de pompe funebre, corpul fie va fi îmbălsămat (un proces chimic care încetinește descompunerea), fie va fi pus într-o cameră frigorifică (aerul rece încetinește descompunerea). Trupul va fi apoi repede îngropat sau incinerat, astfel că familia nu se confruntă niciodată cu realitatea descompunerii. Nu e de mirare că sunteți confuzi în legătură cu cronologia descompunerii; este foarte posibil ca niciodată să nu vedeți un trup complet descompus. O să ratați culorile frumoase, dar poate că e mai bine aşa decât, de exemplu, în situația în care ați da peste un cadavru în pădure.

 

O să-mi mănânce pisica ochii? Răspunsuri la întrebări mari și mici despre moarte, de Caitlin Doughty, il. de Dianné Ruz, Ed. Nemira, 2020, trad. Dorina Tătăran



Articole asemănătoare

Distanţa dintre noi, de Jhumpa Lahiri (fragment în avanpremieră)

Fragment în avanpremieră din „Distanţa dintre noi”, de Jhumpa Lahiri, roman ce va apărea la Editura Nemira în septembrie 2015. Volumul a fost nominalizat la Man Booker Prize şi National Book Award for Fiction.

„Cu ochii larg deschiși”, de Julian Barnes (fragment în avanpremieră)

„Cu ochii larg deschiși”, de Julian Barnes este un volum de eseuri despre arta modernă scrise cu sensibilitatea și finețea pe care le știm din literatura câștigătorului Man Booker Prize.

Noutățile Editurii Nemira la Gaudeamus 2015

Noutățile Editurii Nemira la Târgul Internaţional Gaudeamus, 18–22 noiembrie 2015: literatura universală, fantasy, science-fiction, young adult, dar şi titluri din colecţiile de teatru, psihologie şi poezie.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu