• „Suntem toți făcuți din praf de stele” - Carl Sagan

Unde-i adevărul, unde se află adevărata fire a unui om?, despre „Ochii doamnei mele”, de Anthony Burgess

Unde-i adevărul, unde se află adevărata fire a unui om?, despre „Ochii doamnei mele”, de Anthony Burgess

Shakespeare este figura centrală a canonului occidental”, spune Harold Bloom în cartea sa de referință, Canonul occidental, și, într-adevăr, probabil că nu există scriitor care să fi suscitat un interes mai mare, dar și controverse pe măsură. De la întrebarea dacă Shakespeare a existat cu adevărat, la întrebarea cine a fost cu adevărat William Shakespeare, tot felul de mistere s-au țesut în jurul marelui scriitor englez.

La 400 de ani de la nașterea lui Shakespeare, în 1964, Anthony Burgess scrie Nothing Like the Sun: A Story of Shakespeare's Love Life, un roman biografic, dar unul mai neobișnuit, ce pornește din copilărie și ajunge până la ultima perioadă de creație a dramaturgului, de la Sonete la Furtuna. Titlul englezesc reprezintă partea a doua a primului vers din Sonetul 130 (pentru varianta în română a fost considerat mai potrivit începutul acestui celebru vers), adresat misterioasei doamne negre (presupusă a fi o prostituată de culoare, Lucy Negro): „My mistress´ eyes are nothing like the sun” („Nu-s sori, ochii iubitei”; trad. Gh. Tomozei).

 

Întoarse capul și inima fu cât pe-aici să-i stea pe loc. Îmbrăcată într-o splendidă rochie largă, de un alb virtuos, chiar dacă murdar, împrăștiind spre strada pustie scânteierea umerilor și pieptului ei, stătea cu brațele încrucișate, rezemată de tocul ușii, surâzătoare. Dacă englezii-s albi, ei ar trebui să-i spună neagră; dar nici neagră n-o poate numi cu adevărat, ci, mai degrabă aurie, dar nici auriu nu-i termenul potrivit, și nici purpuriul regal, pentru că, atunci când numim culori, ne gândim la ceva plat, ca, de pildă, pânza, or aici e vorba de carne ce se mișcă și plutește purtată de valul luminii, schimbându-și întruna nuanța, dar păstrându-și o somptuozitate ce nu poate fi numită decât regală; culoarea ei e chintesența regalului.

 

Un fel de „biografie conjuncturală”, după cum a denumit-o traducătorul George Volceanov, romanul este o frescă extrem de detaliată a vieții în epoca elisabetană, cu multe amănunte ce țin de viața cotidiană, dar și cu pagini pline de referiri la operele lui Shakespeare (la procesul inefabil al cristalizării operei, al cuvintelor ce se adună într-o combinație originală, nemaiîntânită) sau la contextul politic al vremii.

La 400 de ani de la moartea altui mare dramaturg elisabetan, Cristopher (Kit) Marlowe, Anthony Burgess a mai scris un roman asemănător, ultimul său roman publicat în timpul vieții, A Dead Man in Deptford, pe care, după cum a promis doamna Denisa Comănescu, directorul editorial Humanitas Fiction, se pare că-l vom putea citi și în limba română până la finalul acestui an.

 

Un foarte bun roman de atmosferă

 

Ochii doamnei mele: O poveste despre viața amoroasă a lui William Shakespeare, de Anthony Burgess, mi s-a părut a nu fi tocmai un roman istoric tipic, ci mai mult un foarte bun roman de atmosferă și, în același timp, un experiment de limbaj. Burgess transgresează cumva contextul istoric în care a trăit Shakespeare și scrie un roman ce nu pornește de la adevărul istoric al vieții și timpului său, ci de la un adevăr mai profund și subtil: cel al operei sale. În încercarea de a-l reconstrui pe Marele Will, Burgess pornește nu de la fapte, ci de la vorbe.

Biografia ficționalizată a lui Shakespeare, cartea este scrisă cu ajutorul cuvintelor din operele lui Shakespeare și cele folosite în Anglia dinastiei Tudorilor. A fost un experiment îndrăzneț din partea lui Burgess, o încercare curajoasă de a stabili o legătură cu acest mare mister care continuă să fie William Shakespeare, într-un stil de o profundă intimitate, căci ce poate fi mai adevărat despre viața unui scriitor decât cuvintele din operele sale? Mie mi s-a părut un experiment reușit, iar romanul o operă de geniu.

 

Haideți să dedicăm o bucată de timp ironiei conținute de încercarea disperată a unui poet de a stoarce din sine ultimele picături de dulcegărie în timp ce este tot mai asaltat de agenții corozivi. Și totuși, ea, zeița nevăzută până acum, dar care mișca și dădea cu picioarele ca un fetus, ea a fost cea care i-a dictat titlurile, căci, într-adevăr, unul era cu mult zgomot, altul cu ce doresc ei, iar un al treilea cum le place.

 

Nu e o carte ușoară și nici comodă, cere răbdare și atenție la fiecare cuvânt și la fiecare metaforă, însă odată ce te obișnuiești, merită din plin efortul. Iar traducerea în limba română este, de asemenea, remarcabilă. Nu cred că exista un traducător mai potrivit pentru o carte despre viața lui Shakespeare, o carte ce se inspiră și se țese din cuvintele lui Shakespeare, decât George Volceanov, cel care, de ani de zile, se ocupă de traducerea și îngrijirea Operelor complete ale lui William Shakespeare în limba română.

Deși respectă o ordine cronologică, nu se poate spune că romanul prezintă viața lui Shakespeare, ci, mai degrabă, metamorfozele și prefacerile unei conștiințe artistice, așa cum i-au apărut unui cititor avid al operei sale. Cartea este o încercare de a crea lumea lui Shakespeare, așa cum ar fi putut-o vedea și gândi chiar el, o lume creată din interior, cu ajutorul cuvintelor cu care el însuși și-ar fi putut-o explica. Ochii doamnei mele nu este doar o biografie ficțională, ci o biografie interioară, intimă.

Foarte bun roman de atmosferă, redă foarte detaliat și viața cotidiană din Anglia elisabetană: oameni, veșminte, dialoguri, mâncăruri, băuturi, intrigi politice, regina Elisabeta (cu oglinzile ei pe care îi era pictat chipul, ca să nu-și vadă propria urâțenie), mirosuri, boli, și cuvinte, mai ales cuvinte.

 

Lăsa în urmă un fel de necropolă. Orașul fierbea în toată stricăciunea lui; muștele se plimbau pe buzele unui copil adormit; șobolanilor le zvâcneau mustățile mirosind o bătrânică moartă (slabă de treizeci de kile), care zăcea printre păduchi, într-un morman de zdrențe împuțite; clopotele băteau toată ziua pentru sufletele celor secerați de ciumă; berea rece era călâie ca grogul din lapte amestecat cu vin; măcelarul alunga muștele cu amândouă mâinile înainte să tranșeze carnea de vită puturoasă; grămezile de căcat se înălțau putrezind la soare; nemernicii zdrențăroși spărgeau casele în care bărbatul, femeia și copilul zăceau gâfâind, implorând cu glas stins să li se dea apă și, bătându-și joc de suferința lor, furau tot ce-i ducea mintea; în noaptea bântuită de fojgăiala șobolanilor, orașului îi crescu o căpățână ce licărea deasupra mădularelor reprezentate de turle și case, era tras la față, cu ochii scufundați în orbite, vomita materie vie pestilențială, ce se prelingea peste pietrele din pavaj, strigând, delirând, Isus, Isus.

 

Lumea exterioară lui Shakespeare este recreată mai ales ca simțire și trăire, nu atât ca istorie: foarte multe personaje și situații sunt prezentate ca și cum ar trebui să-i fie la fel de familiare cititorului ca și celui care le trăiește. De asta am spus că nu mi se pare un roman istoric tipic: în ciuda faptului că este foarte bine documentat, autorul nu încearcă să recreeze o epocă, ci o conștiință, iar accentul cade pe felul în care simte un om (Shakespeare) un context sau un eveniment, nu cum ar trebui el prezentat pentru a-i fi mai ușor cititorului. Istoria trăită nu e alcătuită din date și explicații, ci din mirosuri, sentimente sau îndoieli. Mie mi-a adus aminte de un experiment literar similar din literatura română, romanul Viețile paralele de Florina Iliș care încercă de asemenea să recreeze viața lui Mihai Eminescu prin prezentarea lui din interior, ca om înainte de a fi creator. La fel, o încercare reușită din plin.

 

Înaintau pe un soare cu dinți și, când trecură prin Quedgeley, WS scuipă cu obidă. Celălalt îi povesti despre meșteșugul lui, care putea umple un cărțoi, despre cum e cu treiul măsluit și cu cinci-doiul măsluit, cu zarul cu fețe asimetrice, cu fețele simetric opuse care trag mai greu, cu para-n coadă, para-dărăt și zarurile îngreunate la șmecherie. Și îi povesti și despre alte pungășii peste care puteai da într-un târg – falșii surdomuți, care trăiau din cerșit, hoții de cai sau lotrii. Mai erau apoi cerșetorii care simulau nebunia, soldații lăsați la vatră, calpuzanii, fleoarțele, chivuțele, zidarii, ghicitoarele. Era o lume nouă, iar WS se simțea deja gata să i se alăture; nu era, oare, și el, tot un pungaș, un destrăbălat, un corupător de băieței? Simțea însă că-i este și frică de ce anume ar mai putea sălășlui înlăuntrul lui.

Cuvintele sunt sigure, mai sigure decât realitatea

 

Tocmai datorită faptului că se știu atât de puține dat exacte despre viața lui Shakespeare și despre cum era el în realitate mi se pare că această biografie ficțională a lui Burgess poate fi considerată a fi mai „corectă” decât o biografie istorică. De la formalismul rus și structuralismul francez încoace textul a dobândit deja o autonomie care îi dă legitimitate dincolo de persoana fizică a autorului, așa că o biografie a unui scriitor pornind de la opera sa mi se pare complet justificată. Pariul literar al lui Burgess a fost de a-l crea pe Pygmalion pornind de la Galateea, iar rezultatul unui astfel de experiment nu poate fi realitatea, ci arta.

Ochii doamnei mele este, evident, o carte scrisă pentru cei familiarizați cu opera lui Shakespeare, cu contextul istoric în care a trăit, dar și celor care apreciază cuvintele mai presus de poveste. Cum spuneam, nu cred că este o lectură ușoară, dar este, în mod sigur, una inedită. Dincolo de pasajele prin care Burgess creează din cuvinte argotice, din cuvinte care miros și cuvinte care țipă, o lume de gusturi, de culori și de zgomote pe care numai filmul o mai poate crea așa de bine (e aproape inevitabil să nu aduci în romanul lui Burgess imaginile din filmul Shakespeare in Love din 1998, și el foarte reușit ca scenografie și punere în scenă), dincolo de toate astea, mie cel mai mult mi-a plăcut chiar lumea de cuvinte pe care romancierul englez a construit-o.

Există în Ochii doamnei mele o plăcere aproape senzuală a limbajului, o artă a limbajului în care cuvântul poate exista doar pentru sine și pentru simpla plăcere de a le scrie, citi, rosti (și revin aici cu aceeași mențiune a excepționalei traduceri în limba română a lui George Volceanov). Este o carte pentru cititorii cu un anumit gust literar, pentru cititorii pasionați în primul rând de scriitură, nu doar de poveste. Tocmai ca să întăresc puțin aceste afirmații, am ales să închei cu câteva pasaje referitoare la această putere extraordinară a cuvintelor, puterea de a crea și de a justifica o lume.

 

Totul se reduce la cuvinte. (...) Cuvintele creează o lume.

 

– Viața, urmă Jupân Quedgeley, este, într-un fel, o înșiruire de minciuni. Ne urmărim pe noi înșine cum ne jucăm zi de zi. Philip cel beat și Philip cel treaz. Unul se află înlăuntrul celuilalt și-l umărește. Iar eu sut John Quedgeley și Jack Quedgeley și Jockey Quedgeley și Jupân Quedgeley, judecătorul de pace și-așa mai departe. Totul se rezumă la interpretare.

Iar WS înțelese că așa stau lucrurile și le învârti bine în bezna de pe fundul ulciorului său cu cidru. Nu s-a uitat el însuși la WS și nu s-a uitat WS la Will? Unde-i adevărul, unde se află adevărata fire a unui om? Există, într-un fel, o esență, dar și o existență.

 

În mintea lui WS se făcu brusc lumină. Vorbe, prefăcătorie, ficțiuni. Ele conduceau.

 

Înainte să adoarmă în hanul de la Oxford, se gândi, liniștit, că în întreaga Europă, la Antipozi, în Chitai și în Cipango, și în fabuloasele Americi zeii sar în aer. Și totuși, există, există doar unica povară personală de fi izvorul întregului, centrul proiecției umbrelor în realul în care, mai mare și nemuritor, se mișcă odată cu tine, în parodia de curte a unei domnii nesfârșite, sterile, în care te căciulești și te prefaci că vorbești, mișcându-ți buzele, fără să rostești nimic.

 

Îmi scriu cele câteva versuri din Richard deznădăjduit de puterea pe care o au cuvintele.

 

Toată treaba asta e teatru. Există undeva o realitate ce trebuie reprodusă și, cu cea mai cruntă ironie a lui Dumnezeu, ar putea fi înțeleasă doar printr-o joacă de-a teatrul, luând realitatea prin surprindere.

 

Vertij, vertij. Vorbe. Simți cum i se strecoară în suflet nostalgia de-a dreptul chinuitoare pentru vorbe.

 

Știm ce suntem, dar nu știm ce putem fi. El însă crede că ar ști ce ar putea fi dacă ar izbuti să-și provoace durerea potrivită, dacă ar reuți să obțină suferința eliberatoare potrivită. Zeița, era convins, pândește în aer, cu un trupșor infim, gata să pătrundă într-o rană, numai de-ar fi rana aceea suficient de adâncă.

 

Între timp, creierul lui, pus pe jocuri de cuvinte, jongla cu cuvinte-cheie – marșul unei zile de martie transformat într-un marasm, cu Marte, prins în plasa lui Vulcan, urlând ca un copil.

 

Întrebări? Vreți să știți în ce măsură e treabă de ventriloc, cine vorbește cu-adevărat?

 

Unora le este dat să sufere leziunea fatală și să aibă sămânța ce fertilizează oul ce va zămisli adevărul despre lume.

 

Ochii doamnei mele: O poveste despre viața amoroasă a lui Shakespeare, de Anthony Burgess, Ed. Humanitas Fiction, 2015, trad. George Volceanov, col. „Raftul Denisei”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Cu tine în depărtare”, de Carla Guelfenbein (fragment în avanpremieră)

Seria de autor Carla Guelfenbein va apărea în colecția „Buzz Books” a Editurii Litera și se va lansa la Gaudeamus 2016 cu romanele „Cu tine în depărtare” și „Restul e tăcere”.

Librăria Habitus din Sibiu – un cuib pentru citit

În Piața Mică din Sibiu (la nr. 4) am descoperit librăria cea mai prietenoasă cu cititorii din câte am văzut până acum: Habitus (librărie și cafenea)

Dragă Bosie..., „De Profundis”, de Oscar Wilde

O confesiune scrisă cu mare tristețe, cu ciudă pe sine însuși de a se fi lăsat atras într-un carusel al greșelilor, „De Profundis” este un text frumos și care ne oferă o altă imagine a lui Oscar Wilde.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. IB 04-04-2016 13:11

    A fost o lectura foarte interesanta, chiar delicioasa pe alocuri! Dar cred ca ar fi fost si mai si daca as fi citit si ce a scris Shakespeare. Am in biblioteca cele 4 volume de „Opere” (aparute la editura Paralela 45) + „Romeo si Julieta” (Humanitas) dar, spre rusinea mea, nu am citit niciuna dintre ele. In schimb am vazut la TV multe piese de teatru dupa operele lui, in perioada in care erau difuzate de TVR (in urma cu 25-35 de ani; imi amintesc cat de fascinat am fost de „Cum va place”, prima piesa de teatru (de WS) vazuta). Acum am o problema noua: trebuie sa-i fac loc in liste si marelui Will!

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 04-04-2016 21:52

    Mie mi-a plăcut tocmai pentru că-mi aduceam aminte de replici din piesele lui Shakespeare. Nu le știu pe de rost, dar, cumva, atmosfera romanului m-a făcut să simt ceva familiar. Cred că marele Will poate fi strecurat cu ușurință cu câte-o piesă între romane. Teatrul se citește, în general, ușor. Chiar și marele Will. Doar că el se recitește apoi :)