• „Nu te neliniști pentru răul de anul viitor” - Proverb turcesc

Toamna literară 2014 – Noutăți la Editura Humanitas Fiction

Toamna literară 2014 – Noutăți la Editura Humanitas Fiction

Pentru toamna literară 2014 și pentru Gaudeamus-ul care se apropie, Editura Humanitas Fiction a pregătit o sumedenie de titluri interesante. De la reeditări de mult timp așteptare (Povestiri de iarnă de Karen Blixen), la cărți ale scriitorilor premiați cu Nobel (Țara vinului, de Mo Yan, Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi, de Herta Müller, Micuța Bijou și Strada dughenelor întunecoase, de Patrick Modiano), de la cărțile unor autori deja consacrați (Căpitanul Mihalis de Nikos Kazantzaki sau Beznă clară, de William Golding) la ultimele romane semnate de autori contemporani, unii aflați la început (Corpul uman, de Paolo Giordano sau Povestea doamnei Murasaki, Liza Dalby), alții cu vechime pe scena literară (Inima inimii, de António Lobo Antunes, Invaziile inimii, de James Meek sau Medeea și copiii ei de Ludmila Ulițkaia). Mi-au mai atras atenția și un roman al unui autor rus pe care nu-l știam, Laur de Evgheni Vodolazkin, precum și Răul ascuns, al italianului Giuseppe Berto.

Un lucru e cert, toamna literară se anunță a fi un regal pentru iubitorii de literatură bună la Humanitas Fiction. În plus, multe dintre aceste cărți noi (alături de alte apariții) vor fi prezentare și în cadrul lansărilor de la standul Editurii Humanitas de la Gaudeamus. Ca să vă faceți o idee, mai jos puteți citi prezentările Editurii Humanitas Fiction pentru fiecare carte în parte.

 

Căpitanul Mihalis (Libertate sau Moarte), de Nikos Kazantzakis (traducere: Ion Diaconescu)

„Când am început, acum, la bătrâneţe, să scriu Căpitanul Mihalis, scopul meu ascuns a fost acesta: să salvez, îmbrăcând-o în cuvinte, priveliştea lumii aşa cum au creat-o ochii mei de copil. Şi când spun priveliştea lumii vreau să spun priveliştea Cretei”, scrie Kazantzakis în prologul romanului său, o impresionantă frescă istorică şi totodată o emoţionantă poveste bazată pe evenimente reale din tulburata şi tulburătoarea existenţă a insulei Creta, patria autorului.

Alături de Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas, Hristos răstignit din nou şi Ultima ispită a lui Hristos, Căpitanul Mihalis (Libertate sau Moarte) rămâne una dintre cele mai cunoscute opere ale scriitorului cretan. Fundalul istoric al naraţiunii este perioada revoltei antiotomane a cretanilor din anul 1889 (insula Creta a luptat pentru eliberare două sute de ani, într-un lung şir de înfruntări între greci şi turci). În 1889, în satul-fortăreaţă Megalo Kastro (astăzi Iraklion, oraşul natal al lui Kazantzakis), viaţa comunităţii – furnicar pitoresc şi pestriţ de greci şi turci trăind laolaltă, zdruncinat la răstimpuri de cutremure de pământ şi legănat, în rest, de valurile mării şi de briză – este ritmată de încleştările violente dintre rezistenţa antiotomană (cetele neînfricaţilor „căpitani” creştini – căpetenii ale comunităţilor cretane) şi turcii mereu puşi pe măcel şi distrugeri. Se perindă pe scena romanului marinari, negustori, proprietari de prăvălii şi taverne, preoţi şi călugări, clopotari, învăţători, doctori, bătrâni căpitani veterani, copii care se pregătesc să ajungă şi ei bărbaţi de arme neînfricaţi, gospodine, smintiţi şi caraghioşi ai satului, bei, cadâne şi paşale. Iar dintre figurile brave de palicari, cea al cărei crez şi strigăt de bătaie, „Libertate sau Moarte!”, răsună aprig este a căpitanului Mihalis (posibilă întruchipare a tatălui scriitorului, Mihalis Kazantzakis) – erou asemenea celor din Grecia epopeilor homerice.

 

Povestiri de iarnă, Karen Blixen (traducere: Ioana A. Manolescu)

Recunoscută pe plan internaţional drept o mare povestitoare a secolului XX, Karen Blixen (pseudonimul literar al lui Isak Dinesen) a fost nominalizată de mai multe ori la Premiul Nobel pentru literatură.

Întâlnirile cu povestirile lui Karen Blixen sunt prilejuri de evadare din imediat şi de refugiu în sanctuarul amintirilor. Vocea autoarei este pe rând veselă şi elegiacă, visătoare şi realistă, rafinată şi directă, iar literatura ei vorbeşte inimii, scoţând la iveală întâmplări cu tâlc, petrecute în lumina blândă a apusului sau printre stropii de rouă ai zorilor. Temele locale, explorarea filonului fantastic şi elementele romantice rotunjesc un volum scris sub imperiul recuperării urgente a trecutului.

Un scriitor care se îndoieşte de vocaţia sa îşi părăseşte într-o seară soţia, iar întâmplările nopţii îi dezvăluie drumul de urmat. Dragostea unei mame îi arată stăpânului locului cât de neputincios este. Soarta unui rege este pecetluită în coliba unui umil pescar. În cele unsprezece povestiri din acest volum, scrise după întoarcerea din Kenya şi în timpul ocupaţiei naziste, Karen Blixen îmbină elemente din literatura gotică, spectaculosul peisajelor Scandinaviei de altădată şi portrete demne de eroii unui tărâm legendar. Indiferent de subiect, liantul acestor texte este nostalgia faţă de copilăria petrecută în ţara natală.

 

Laur, Evgheni Vodolazkin (traducere: Adriana Liciu)

Considerat o capodoperă a literaturii ruse actuale, bestsellerul Laur este de două ori câştigător al Premiului Bolşaia Kniga – Premiul întâi şi Premiul cititorilor – pe 2013. A primit, în acelaşi an, Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Este tradus în peste douăzeci de ţări.

Amintind de filmul Andrei Rubliov şi de romanul Numele trandafirului, bestsellerul Laur readuce la viaţă secolul al XV-lea, într-o intrigă străbătând timpul şi spaţiul, cu un personaj complex, care este pe rând vraci, nebun sfânt, pelerin şi călugăr. Cu o scriitură de o simplitate rafinată, trecând firesc de la real la fantastic şi de la cele lumeşti la cele sfinte, cu un spirit liber în religiozitatea lui inteligentă, cu un umor subtil şi o sensibilitate cuceritoare, Evgheni Vodolazkin ne oferă o carte de o mare frumuseţe şi profunzime, pentru a ne spune o poveste tulburătoare, pe care o numeşte „roman neistoric”.

„Sunt lucruri despre care este mai uşor să vorbeşti în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, de exemplu. După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atât, pur şi simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puţini, şi asta e neliniştitor. Să fi aflat noi, din Evul Mediu încoace, vreun lucru complet nou, care să ne permită să ne relaxăm?” (Evgheni Vodolazkin)

 

Beznă clară, William Golding (traducere: Iulia Gorzo)

Beznă clară a primit James Tait Black Memorial Prize. În 1983, William Golding a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru literatură. Motivaţia juriului Nobel: „pentru romanele sale care, cu perspectiva clară a artei narative realiste şi cu diversitatea şi universalitatea mitului, iluminează condiţia umană în lumea de astăzi”.

Un roman misterios şi complex, Beznă clară e povestea lui Matty, un băieţel care scapă ca prin minune dintr-un bombardament în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, rămânând însă oribil mutilat pentru tot restul vieţii. Ducând o existenţă complicată, respins de oameni din cauza înfăţişării sale şi fără nici un sprijin, Matty trăieşte experienţe extrasenzoriale care îl conving că menirea sa în lume e una specială. Treptat, cei din jurul lui ajung să-l perceapă ca pe un sfânt şi vor să-l urmeze. Frecventând anticariatul lui Sim Goodchild, el le observă acolo pe cele două surori gemene, Toni şi Sophy Stanhope, a căror pornire spre violenţă şi rău datează încă din copilărie: încep prin a chinui animale, iar Sophy sfârşeşte prin a pune la cale răpirea şi chiar uciderea absurdă prin gratuitatea sa a unui băiat. Un roman despre violenţă şi nebunie, despre căile neaşteptate prin care o fiinţă părând să fi pierdut totul reuşeşte să regăsească lumina.

 

Ţara Vinului, Mo Yan (traducere: Luminița Rodica Bălăn)

Romanele şi volumele de povestiri ale lui Mo Yan sunt traduse în peste treizeci de limbi. În 2012 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. „Cu un realism halucinant, Mo Yan îmbină folclorul, istoria şi contemporaneitatea.” (Motivaţia juriului Nobel)

Nimic nu este ce pare a fi în romanul lui Mo Yan. Pe de-o parte, intriga poliţistă clasică se risipeşte într-un parcurs al incertitudinilor, iar reprezentantul legii şi ordinii devine o epavă coruptă. Trimis să investigheze notabilităţi din Ţara Vinului acuzate de canibalism, detectivul Ding Go'uer se predă în faţa ispitelor, fie că este vorba despre timid provocatoarea şoferiţă de camion (de fapt, soţia principalului suspect, diabolicul, dar şarmantul Jin, care o foloseşte pe post de momeală), fie de apetisantele şi nenumăratele platouri cu mâncăruri rafinate stropite cu inimaginabile cantităţi de alcool. Pe de altă parte, schimbul de scrisori dintre Li Yidou şi idolul lui, Mo Yan, deşi pare dedicat exclusiv problemelor de teorie literară şi de practică a scrisului, dezvăluie nonşalant realităţi atroce pe care ancheta lui Ding Go'uer le ratează. Cele două planuri narative capătă o concreteţe ameţitoare când Mo Yan însuşi este invitat în Ţara Vinului, oaspete de onoare al unui festin ce se anunţă pantagruelic. Structura narativă complexă îşi sporeşte forţa prin acumularea halucinantă de întâmplări şi detalii care, deşi prezentate în planuri aparent paralele, converg în tabloul swiftian al unei lumi corupte, atât de înrobită simţurilor, încât nu mai are nici o urmă de umanitate.

 

Micuţa Bijou, Patrick Modiano (traducere: Dan Rădulescu)

Opera lui Patrick Modiano este încununată cu numeroase premii franceze şi internaţionale, culminând în 2014 cu Premiul Nobel pentru literatură. Motivaţia juriului: „pentru arta rememorării prin care evocă cele mai absconse destine umane şi dezvăluie universul vieţii sub Ocupaţie”. Opera sa e tradusă în peste patruzeci de limbi.

Într-o seară friguroasă, Thérèse, o fată de nouăsprezece ani singuratică şi timidă, zăreşte, într-o staţie a metroului parizian unde se perindă zilnic mii de chipuri anonime, o figură care îi pare familiară: o femeie între două vârste, îmbrăcată într-un mantou galben. Pentru Thérèse, această întâmplare aparent banală este un punct de cotitură, căci necunoscuta seamănă cu mama dispărută cu ani în urmă în Maroc. Tânăra se ştia orfană, iar acum hazardul îi dă speranţe. Pornind pe urmele femeii în mantou galben, rememorându-şi şi reinterpretându-şi perpetuu trecutul, Thérèse rătăceşte pe străzile Parisului, refăcând traseele copilăriei, şi reîntâlneşte, în amintire, personaje ale căror vorbe, lipsite de greutate pentru fetiţa de altădată, capătă, în mintea de acum, sensuri nebănuite şi chiar alarmante. Odată intrată în labirintul amintirilor, în loc să găsească certitudini, Thérèse riscă să se piardă pe sine.

 

 

Povestea doamnei Murasaki, Liza Dalby (traducere: Diana Tihan)

În urmă cu o mie de ani, când curtea imperială a Japoniei atingea apogeul dezvoltării culturale şi artistice, Shikibu Murasaki scria Povestea Prinţului Genji, primul roman al lumii, care avea să devină o capodoperă a literaturii nipone şi universale.

Povestea doamnei Murasaki, o adevărată „arheologie literară”, rafinată şi bogată în detalii, care recreează atmosfera strălucitei perioade Heian şi conturează cu fineţe profilul unei scriitoare celebre, dar misterioase, este un roman construit pe o documentaţie laborioasă de către Liza Dalby – singura străină ajunsă gheişă în Ţara Soarelui Răsare.

Shikibu Murasaki este o femeie inteligentă, cu o viaţă interioară complexă, pe măsura întâmplărilor tumultuoase care o poartă din capitala Kyōto prin sate izolate de munte, unde timpul se scurge sacru între flori de cireş şi lanuri de orez şi înapoi în capitală, la curtea imperială, dominată de complicate intrigi politice. Pe fundalul unei perioade de referinţă din trecutul Japoniei, readusă magistral la viaţă prin ritualuri poetice, gesturi ceremonioase şi costume de epocă strălucitoare, povestea reală a doamnei Murasaki şi povestea fictivă a Prinţului Genji se întrepătrund într-un roman care devine povestea unui proces de creaţie literară, povestea unei poveşti.

 

Corpul uman, Paolo Giordano (traducere: Vlad Russo)

„După Singurătatea numerelor prime, Paolo Giordano continuă să exploreze ipostazele fiinţei umane cu acest roman coral, orchestrat magistral, care confirmă talentul său strălucit.” (Le Figaro)

Prezent pe lângă trupele italiene staţionate în Afganistan pentru un reportaj, Paolo Giordano s-a întors acasă cu ideea unui roman despre viaţa într-un avanpost din valea Gulistan. A împărţit cu tinerii soldaţi condiţiile traiului de cazarmă, le-a citit în ochi golul din suflet şi dorinţa de a participa la ceva aflat mai presus de ei înşişi. A fost martorul supunerii trupului la cele mai dure rigori şi abstinenţe, dar şi al comuniunii aproape materiale ivite între militari, în care „fiecare priveşte corpul celorlalţi ca pe-al său propriu”. Ideea a căpătat trup, devenind un roman subtil şi tensionat, romanul unei iniţieri ce trece prin experienţa aspră a războiului şi a morţii, tradus în peste treizeci de ţări.

„Nu e suficient să fii eroic ca să fii erou”, se spune undeva în acest roman al experienţelor-limită. Eroii lui ne-eroi sunt tinerii dintr-un pluton aflat într-un avanpost din munţii deşertici ai Afganistanului, apărat de o brigadă a armatei italiene. Prinşi în vârtejul războiului şi al morţii care pândeşte la tot pasul lovind necruţător, al iubirilor neîmpărtăşite şi al furiei caracteristice vârstei, al veseliei fără griji şi al suferinţei cu neputinţă de înţeles, fiecare îşi cântăreşte propria viaţă cu măsura a ceea ce-i este dat să trăiască. Unii şi-o vor pierde, alţii şi-o vor schimba până la a o face de nerecunoscut, ajungând sentimentali sau cinici, resemnaţi sau indiferenţi. Peste nimeni însă timpul petrecut în avanpost nu va trece fără a lăsa urmele adânci ale unei dureroase maturizări, ale definitivei despărţiri de nepăsătoarea tinereţe.

 

Răul ascuns, Giuseppe Berto (traducere: Smaranda Bratu Elian)

Răul ascuns este cel mai cunoscut roman al scriitorului italian Giuseppe Berto. Imediat după publicare, a beneficiat de o călduroasă primire atât din partea publicului, italian şi străin, cât şi a criticii, fiind distins cu două dintre cele mai prestigioase premii literare italiene: Viareggio şi Campiello. Răul ascuns a fost ecranizat în 1990 de regizorul Mario Monicelli.

Răul ascuns reconstituie cu luciditate şi umor cura psihanalitică menită să-l vindece pe autorul-protagonist de depresie. Totodată însă, Giuseppe Berto ne propune o originală şi răscolitoare radiografie a suferinţei ca atare, precum şi o pasionantă readucere la viaţă a Italiei din secolul de curând încheiat, cu neîmplinirile şi frustrările societăţii ei în tranziţie.

Răul ascuns este şi nu este un roman. Ca roman este povestea unui semiintelectual de provincie care vine la Roma visând să scrie o capodoperă şi care sfârşeşte trăind la marginea lumii cinematografului, printre cafenelele din Via Veneto şi cele din Piazza del Popolo, plin de invidie faţă de cei care au noroc. Moartea tatălui şi nişte incredibile greşeli medicale îl duc la nevroză. Cu toate astea, se însoară, are o fată, continuă de bine, de rău să lucreze scriind scenarii cinematografice, pierdut şi ridicol şi tot mai bolnav. În cele din urmă recurge la un psihanalist care scoate la lumină adevărata cauză a nevrozei: cenzura prea drastică a unui Supraeu rigid şi pletoric. Tratându-se cu asiduitate reuşeşte să se vindece, dar odată vindecat descoperă că nevasta îl trădează de ani buni. E o lovitură înspăimântătoare care riscă să-l dea peste cap. Totuşi durerea rămâne durere fără să se transforme în angoasă. Este dovada vindecării lui de nevroză. Însă nu reuşeşte să accepte răul care i s-a făcut, aşa că se retrage într-un loc solitar ca un anahoret, refuzând societatea şi familia, gândindu-se tot mai mult la tatăl său şi până la urmă identificându-se cu el în acceptarea morţii.” (Giuseppe Berto)

 

Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi, Herta Müller (traducere: Corina Bernic)

 „Premiul Nobel pentru literaturã îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul ei concentrat şi proza plinã de sinceritate universul celor deposedaţi.” (Motivaţia juriului Nobel 2009)

În nebunia totalitarismului, o tânără nu vrea să renunţe la fericire. Un roman de o mare putere de evocare, de o forţă aspră a cuvintelor ce se transformă în poezie şi frumuseţe, unul dintre cele mai importante ale autoarei germane născută în România. Prin acest roman, Herta Müller ne oferă o explorare magistrală şi emoţionantă a felului în care dictatura ajunge să pună stăpânire pe întreg sufletul omului.

„M-au chemat. Joi la zece fix”. O tânără fără nume, într-un oraş din România, o întâlnire obligatorie şi temută cu Securitatea regimului lui Nicolae Ceauşescu. Pe drum, în tramvaiul care o duce la interogatoriu, prin mintea protagonistei se perindă imagini şi figuri din viaţa ei: copilăria într-un oraş de provincie şi dorinţa aproape erotică pe care o manifestă pentru tatăl ei, prima căsătorie cu un bărbat care „nu mă putea lovi şi se dispreţuia pentru asta”, cumplitele poveşti despre deportare spuse de bunic. Apoi tânăra prietenă Lilli, ucisă de o santinelă la graniţa cu Ungaria când încerca să fugă din ţară; şi Paul, zilele şi nopţile lui petrecute mult prea adesea în alcool, dar şi clipele de fericire trăite împreunã cu el. Totul ţine de amintire şi se împleteşte cu prezentul, cu interogatoriile şi cu jignirile, cu spaima cotidiană şi cu stratagemele prin care gândirea încearcă statornic să evite prăbuşirea.

 

Inima inimii, António Lobo Antunes (traducere: Dinu Flămând)

Cu o operă de peste 30 de volume, dintre care peste 20 sunt construcţii romaneşti – extrem de complexe prin polifonie şi prin multitudinea de voci şi de situaţii suprapuse –, tradusă în serii aproape complete în numeroase ţări, António Lobo Antunes este cel mai important scriitor în viaţă al Portugaliei. Începând din 1998, a publicat până în prezent cinci volume de proze scurte, cronici, cum le-a denumit el însuşi, excepţionale „fotografii ale clipei” developate din viaţă şi din imaginaţie.

Copilăria surprinsă în momentele ei de graţie sau de teroare comică, un album de familie emoţionant, centrul lumii de la Plaja Merilor, scene din viaţa unor cupluri fracturate, gândurile unor bărbaţi şi femei a căror disperare provine fie din lipsa iubirii, fie din cauza îmbătrânirii, evocări ale vechii Lisabone cu pitorescul mahalalelor şi al cafenelelor-patiserii... Aceste scurte proze nostalgice, dramatice, ironice sau poetice îşi trag substanţa din fulguraţii reale sau imaginare, din culoarele ascunse ale memoriei şi din singurătatea unei vieţi dedicate scrisului.

 

Invaziile inimii, James Meek (traducere: Carmen Toader)

Scriitorul britanic James Meek este autorul bestsellerului internaţional multipremiat Un gest de iubire. Cel mai recent roman al său, Invaziile inimii, finalist la Costa Novel of the Year Award 2012, este tradus în peste douăzeci de ţări.

Ritchie Shepherd, un fost star rock şi producător de succes al unui show pentru tineri, are o aventură cu o adolescentă. Din acest moment, întregul eşafodaj al vieţii sale începe să se năruie. Sora sa, Bec, cercetătoare pasionată, descoperă un vaccin-minune ajungând celebră peste noapte. O nouă serie de evenimente neaşteptate le zdruncină însă existenţa amândurora şi un carusel nebunesc de minciuni, trădări şi răzbunări se porneşte, dinamitând iremediabil armonia familiei Shepherd. Romanul, comparat cu scrierile lui Jonathan Franzen sau Jeffrey Eugenides, este o poveste, intensă şi perfect articulată, despre familie şi rolul pe care-l are aceasta în societatea de azi, despre dorinţele, speranţele şi dezamăgirile fiinţei contemporane.

„Romanul te acaparează total, asemenea prozei anterioare a lui James Meek, dar ceea ce aduce nou în ficţiunea actuală este viziunea, desfăşurată pe nenumărate paliere, asupra responsabilităţii sociale şi personale. Cred că îl putem numi un thriller moral. Oricum l-am numi, mi-a făcut o impresie extraordinară.” (Philip Pullman)

 

Medeea și copiii ei, Ludmila Ulițkaia (traducere: Gabriela Russo)

Medeea și copiii ei, apărut în 1996, este al doilea roman al Ludmilei Ulițkaia, tradus până acum în peste douăzeci și cinci de limbi. În 1997 a fost distins în Italia cu Premiul Penne, iar în anul 2009 a fost nominalizat pe lista scurtă la Booker Prize.

Cititorul va descoperi în acest roman saga unei familii cu întinse ramificații, ai cărei membri au plecat din Crimeea, stabilindu-se pe întreg cuprinsul fostei Uniuni Sovietice. Ludmila Ulițkaia îi privește prin ochii personajului titular, o Medee modernă, căreia nu i-a fost dat să aibă copii și care, spre deosebire de cea din vechime, nu ucide, ci îi adună în jurul ei pe toți cei risipiți, unindu-i în pofida numeroaselor conflicte care îi despart.

Reeditând parcă întemeierea coloniilor antice în Crimeea, familia Sinopli, alături de alte familii de greci, armeni sau evrei, s-a stabilit printre tătari în orașul Feodosia în secolul al XIX-lea. De atunci, de-a lungul mai multor generații, evenimentele care au zguduit Rusia i-au purtat pe descendenții ei care încotro, de la Moscova până la Tbilisi sau Tașkent. Odată cu relativa domolire a istoriei însă, în sezonul estival, cei plecați încep să fie atrași înapoi și, împreună cu copiii lor, se întorc an de an să-și petreacă vacanța în casa primitoare a bătrânei Medeea, singura rămasă în locurile de baștină. Sub soarele de vară, ca un ecou al pasiunilor ce-au bântuit dintotdeauna numeroasa familie, între tineri se înnoadă și se deznoadă năvalnice iubiri, cu derizoriul lor inevitabil și tragicul lor de neînțeles. Medeea, femeie fără copii, îi urmărește discret pe tot mai numeroșii urmași ai părinților și bunicilor ei, amintindu-și totodată întâmplările petrecute în familia Sinopli în lunga ei istorie. Le înțelege viețile complicate și îi compătimește în sinea ei, dar îi acceptă senină pe toți, așa cum sunt, cu bunele și relele lor, pentru a-i vedea adunați laolaltă.

 

Strada Dughenelor Întunecoase, Patrick Modiano (traducere: Șerban Velescu)

Cel mai cunoscut roman al lui Patrick Modiano, Strada Dughenelor Întunecoase este singurul din opera sa care a primit Premiul Goncourt în 1978, deținând și recordul de traduceri în peste patruzeci și cinci de limbi. În 2014, scriitorului francez i s-a acordat Premiul Nobel pentru literatură. Motivația juriului: „pentru arta rememorării prin care evocă cele mai absconse destine umane și dezvăluie universul vieții sub Ocupație”.

Trecutul interogat perpetuu în căutarea unei identități difuze. Trecutul ca un puzzle ale cărui piese sunt înlocuite de umbre rătăcitoare de dinainte și din timpul războiului, de frică și incertitudine, de iubire și vis. Personajul amnezic din roman își proiectează o mare parte din ancheta sa în Parisul pe care Patrick Modiano îl descrie astfel: „Un mare oraș oniric. Unde epocile se suprapun. S-ar putea spune că în Parisul meu prinde contur ceea ce Nietzsche numea eterna reîntoarcere“.

În toamna lui 1965, când Constantin von Hutte își închide agenția de detectivi particulari, singurul său angajat, care suferă de amnezie și căruia, cu vreo zece ani în urmă, i-a făcut rost de acte de stare civilă pe numele Guy Roland, începe o anchetă pentru a-și descoperi propria identitate. Un fir îl conduce pe urmele unui anume Pedro McEvoy, secretar la o legație din America de Sud, care locuia, în timpul Ocupației, pe Rue Cambacérès, arondismentul VIII, din Paris. Dar acesta putea fi Jimmy Stern, dispărut în 1940. Și ce s-a întâmplat cu frumoasa Denise Coudreuse, de care Pedro era atât de îndrăgostit și cu care se refugiase la Megève și apoi încercase să treacă granița clandestin în Elveția? În căutarea lui disperată, ajungând să se identifice cu Pedro, eroul amnezic încearcă să readucă la viață, fie prin relatările unor martori, fie prin imaginare și vis, o galerie pestriță de personaje din trecut, care se dovedesc însă a fi numai umbre rătăcitoare.

 

Portretul lui Dorian Gray, Oscar Wilde (traducere: Antoaneta Ralian); ediție de colecție

În momentul apariției (1890), Portretul lui Dorian Gray a fost un succes însoțit de un uriaș scandal. Scopul romanului, un strălucit puzzle, era să epateze mințile convenționale prin explorarea infinitelor relații dintre viață și artă. Analiză subtilă a societății victoriene târzii, dublată de o afirmare a principiilor estetismului și a teoriei frumosului ca valoare absolută, combinând elementele gotice cu cele ale prozei franceze decadente, Portretul lui Dorian Gray este unul dintre marile romane ale lumii, care a însemnat un punct de cotitură în istoria literaturii.

Subjugat de farmecul propriului portret, pictat de prietenul său Basil Hallward, Dorian Gray face un pact faustic, vânzându-și sufletul în schimbul frumuseții și tinereții veșnice. Sub influența lui Lord Henry Wotton, el ajunge să ducă o viață dublă, dedicându-se tuturor plăcerilor interzise, dar păstrând aparențele unei vieți respectabile. În timp ce se afundă în această existență promiscuă, Dorian rămâne neatins de semnele degradării fizice și morale, care însă încep să se ivească pe chipul său zugrăvit în tabloul lui Basil. 

Portretul lui Dorian Gray e povestea tulburătoare a unui tânăr care se întâlnește față în față cu realitatea propriului suflet. Încă din incitanta prefață a romanului cititorul e provocat să creadă în ideea „artei pentru artă“, a frumosului aflat mai presus de valorile morale, idei pe care Dorian le împrumută de la Lord Henry Wotton și care declanșează seria incidentelor nefaste ce conduc la ruina sa totală. Fascinat de propria sa imagine, pictată de Basil Hallward, Dorian cere divinității să rămână pururi tânăr. Încurajat inițial de Basil, care îi remarcă frumusețea și consideră că datorită acestei întâlniri arta sa a căpătat o nouă formă de expresie, apoi de Lord Henry Wotton, personaj mefistofelic, care îl ispitește să trăiască fără să se gândească la nici un fel de consecințe, Dorian devine prizonierul propriilor acțiuni. Treptat, întreaga sa existență se transformă într-o celebrare dezlănțuită a dorințelor interzise, iar de aici până la păcatul suprem, crima, nu mai e decât un pas. Când își dă însă seama că există și o față întunecată a acestui hedonism sălbatic, Dorian distruge tabloul, acceptând că sufletul său va fi  damnat pentru totdeauna.

 

Tarantula, Bob Dylan (traducere: Sorin Gherghuț), cu o prefață de Mircea Cărtărescu

Muzician-poet, Bob Dylan este una dintre personalitățile artistice care au marcat evoluțiile culturale din America anilor 1960-1970. Volumul Tarantula a fost scris de Bob Dylan la jumătatea anilor 1960 și publicat în 1971, cu o întârziere cauzată de accidentul de motocicletă suferit de autor în iunie 1966 și de dorința sa, în cele din urmă abandonată, de a opera modificări în manuscris. 

Tarantula este un exponat prototip într-un posibil cabinet de curiozități literare: singura operă de gen (dar ce gen?) a unui poet-muzician epocal, cunoscută mai curând de inițiați decât de mulțimile de fani, apreciată drept o capodoperă de unii critici și contestată de alții. Mai experimentală, formal, decât marile sale cântece, împărtășește cu ele același spirit de rebeliune bine temperată. Flux verbal semiautomat sau șaradă, roman epistolar „cu cheie” sau farsă poetică sau amalgam din toate cele enumerate și enumerabile, cartea pune într-o lumină aparte evoluția unuia dintre cei mai influenți pop heroes din ultima jumătate de secol.

„Asemenea lui Kerouac, Ginsberg, Burroughs, Gregory Corso, și poate mai mult decât ei, Bob Dylan a reprezentat în cântecele și-n scrierile lui (ce alcătuiesc un continuum fără fisură) criza de identitate a Americii de după război, căutările artistice ale unei generații obsedate de sentimentul unei schimbări iminente a lumii. «The times they are a-changing», avertiza el: roata se învârtește, ce-i azi dedesubt mâine va fi deasupra, ce-i azi disprețuit mâine va face gloria unei literaturi. Tot acest amalgam haotic de cultură înaltă și cultură populară, de voci ce se-ntind de la nursery-rhymes la citate sofisticate formează marele colaj al Tarantulei.“ (Mircea Cărtărescu)

 

Puteți consulta și Programul lansărilor Humanitas la Gaudeamus.

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Muza”, de Jesse Burton (fragment în avanpremieră)

„Muza”, de Jesse Burton, e un roman de neuitat despre aspirație și identitate, dragoste și obsesie, autenticitate și decepție.

Un popas înăuntru – „Conace și pensiuni din România” (ed. IglooMedia)

Conace și pensiuni poate fi o sursă de inspirație atât pentru arhitecți și designeri interiori, cât și pentru cei care sunt în căutarea unor noi destinații turistice, departe de zgomotul și aglomerația obiectivelor de vacanță deja consacrate.

Toamna literară 2014 – Noutăți la Editura Univers

„Casandra”, de Christa Wolf, „Era să fiu eu”, de Ali Smith, „City”, de Alessandro Baricco, „ZeroZeroZero”, de Roberto Saviano, „Sfârșitul poveștii”, de Lydia Davis sau „Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire”, de Gabriel Osmonde sunt câteva dintre romanele pregătite de Editura Univers pentru toamna literară 2014.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Iulia Gorzo 10-11-2014 11:25

    Frumos ar fi să treceţi şi traducătorii peste tot, ştiut fiind faptul că nu toţi autorii scriu direct în româneşte. Cred că nu e greu de aflat informaţia, chiar dacă editurile uită uneori să menţioneze. Cu o informaţie vă pot ajuta eu: "Beznă clară" am tradus-o eu, Iulia Gorzo.

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 10-11-2014 15:54

    Bună ziua. Există în articol câteva titluri fără traducător pentru că nu primisem încă datele de la editură. Urma, însă, să le trec (atât traducătorii, cât și copertele și descrierile) imediat ce le primeam. Între timp, am completat majoritatea informațiilor despre traducători, urmând să primesc și restul datelor în curând. Trec întotdeauna și numele traducătorului la orice titlu care apare pe blog, tocmai pentru că știu cât de importantă este munca traducătorilor. Vă mulțumesc pentru comentariu și sper să înțelegeți că nu am omis intenționat numele traducătorilor. Apreciez foarte tare munca dvs ca traducător și abia aștept să citesc „Beznă clară”. Toate bune, Laura Câlțea