• „Oamenii vor să afle răspunsuri pe căi cât mai comode, dar nu există drumuri pentru regi, cunoașterea trebuie plătită” - Solomon Marcus

„Marele Gorsky”, de Vesna Goldsworthy (fragment în avanpremieră)

„Marele Gorsky”, de Vesna Goldsworthy (fragment în avanpremieră)

Marele Gorsky este flamboaianta poveste pereche a romanului-cult Marele Gatsby, a cărui acțiune e acum strămutată în Londra secolului XXI, cu nimic mai puțin spectaculoasă și mai puțin efervescentă decât New Yorkul din anii nebuni ai epocii jazzului. Romanul a fost nominalizat, în 2015, la Bailey's Women Prize for Fiction, fiind bestseller în Marea Britanie și în alte 15 țări.

Într-o după-amiază londoneză ploioasă, în vechiul cartier Chelsea, un oligarh rus fermecător, Gorsky, intră într-o librărie modestă și oferă pentru reamenajarea ei prima dintr-o serie de sume uriașe. Pentru acei bani, Nikola, librarul plictisit, dar cu o minte și o cultură strălucite, trebuie să-i alcătuiască oligarhului o bibliotecă personală impresionantă. Aceasta va fi instalată în casa de dimensiunile unui palat pe care Gorsky se întâmplă să o reconstruiască chiar lângă modesta locuință a librarului. Gorsky îi cere lui Nikola să adune o colecție plină de gust de titluri din literatura rusă, pe care intenționează să o ofere marii sale iubiri de altădată, Natalia, regăsită la Londra. Pasiunea oligarhului pentru frumoasa acum măritată cu un englez e mai mare chiar decât averea sa inestimabilă, iar Nikola se va trezi târât el însuși într-o lume a opulenței, lăcomiei, sexului și crimei, în timp ce încearcă să-l ajute pe Gorsky să-și recapete dragostea pierdută.

„Gorsky, personajul central al romanului, le datorează la fel de mult celebrilor iubiți din literatura rusă, ca Oneghin, Vronski și Jivago, ca și lui Gatsby. Povestea mea e de fapt o poveste de dragoste cu cărți." (Vesna Goldsworthy) 

Vesna Goldsworthy este o poetă și prozatoare de origine sârbă stabilită la Londra. Este autoarea a trei cărți, dintre care prima, Inventing Ruritania (2005), cuprinde amintirile copilăriei sale trăite în Iugoslavia. Chernobyl Strawberries a fost publicată în același an și a avut imediat un succes de public răsunător. Volumul său de poezii, The Angel of Salonika (2011), care l-a făcut pe J.M. Coetzee s-o numească „o binevenită nouă voce în poezia britanică”, i-a adus premiul Crashaw și a fost nominalizată printre cele mai bune cărți de poezie ale anului în The Times. Primul ei roman, Gorsky, publicat in 2015, este bestseller international.

 

Marele Gorsky, de Vesna Goldsworthy (fragment în avanpremieră)

 

Toate acele luni la Londra îmi par acum reci ca un noiembrie. Amintirile mele sunt vii, dar refuză să cadă la pace cu calendarul. Anglia nu mi-a oferit nici un anotimp în care memoria să mi se ancoreze. Rarele izbucniri de senin puteau la fel de bine veni de la Constable sau Turner: mergi la muzeu ca să scapi de burniţă. A plouat tot timpul şi singurele schimbări ale vremii erau când ploaia se transforma în zloată. O dată sau de două ori, în drum spre muncă, mi-am ridicat ochii spre norii care atârnau peste grădinile mustind de apă şi am zărit în trecere un glob palid dincolo de ei; un soare timpuriu sau o lună târzie, nimeni n-ar fi putut spune, plutind în aer, ca promisiunea unui escroc. Chiar şi miezul primăverii părea că este începutul iernii viitoare, sau aşa se glumea. Pe tot parcursul acelui an fără anotimpuri, oamenii intrau în magazin, tremurau, ziceau ceva despre vreme, apoi priveau cotoarele cărţilor de pe rafturi până se încălzeau sau zăreau un titlu pe care îl voiau, cercetau volumul şi îşi luau notiţe, ca să-l comande online. Deşi numai chiria costa opt mii de lire pe lună, librăria Fynch’s ar fi putut fi un soi de magazin de prezentare pentru comerţul cu cărţi de pe Internet. Doar câteva suflete cumpărau câte ceva, din vinovăţie, înainte de a ieşi iar în ploaie – o carte poştală sau, dacă se simţeau în bani, unul dintre volumele acelea subţirele de poezie publicate în atât de puţine exemplare, încât magazinele online nu se sinchiseau să ofere vreo reducere. Chiar şi cu astfel de cumpărători sporadici, vânzările creşteau după ce iarna lua, zice-se, sfârşit, dar doar puţin de tot, doar comparativ cu vânzările noastre sezoniere, care şi acelea erau, ca să spunem adevărul, departe de a fi grozave.
Fynch’s nu e genul acela de librărie unde oamenii vin să îşi cumpere cărţi de citit la plajă – asta dacă nu cumva plaja e privată. Şi este cu certitudine departe de calea bătută – arareori acest clişeu verbal a fost mai ade vărat –, pitulată într-o stradă laterală pe care nu mai există niciun alt magazin şi pe care arareori se abate cineva. Doar cineva care nu vrea să vândă nimic ar îngropa o librărie într-un şir de case în ținutul nimănui dintre Knightsbridge şi Chelsea, dominionul decoratorilor de interioare şi al caselor dichisit mobilate, în care numărul albumelor de fotografii îl depăşeşte pe cel al celorlalte cărţi în raport de trei la unu. Acestea sunt cifre reale, apropo, nu sunt figuri de stil.
Există însă şi excepţii, „vechiul Chelsea”. Nu mai putem vorbi despre un „vechi Knightsbridge” decât dacă punem la socoteală primul val de kuweitieni expulzaţi de cei pentru care, azi, ţiţeiul este o marfă mai puţin atrăgătoare decât şerbetul de lămâie. Cu toate acestea, „vechiul Chelsea”, clienţii regulaţi ai lui Christopher Fynch, sunt englezi până la izmenele lor M&S. Îşi cheltuie elegant ultimele parale rămase din lichidităţile imperiale, chiar cumpărând vreo carte. Nu am o preferinţă anume pentru „vechiul” Chelsea faţă de „cel nou”, uzurpat de gentlemeni europeni şi nord-americani, dar sunt predispus etnic la sentimentalisme faţă de orice grup de oameni care sunt, colectiv, suficient de proşti pentru a se lăsa alungaţi din propria lor ţară. Sunt o specie pe cale de dispariţie cei din „vechiul Chelsea” şi vor dispărea, curând, ca şi comenzile lor de biografii ale vicontelui Allenby sau ale cardinalului Cutărică şi discuţiile lor despre Martin Amis, acest tinerel
risqué. Până şi odraslele lor preferă să arate ca „noii îmbogăţiţi”, chiar dacă nu mai au un sfanţ. (...) 
Am început să lucrez pentru Christopher Fynch în 1995. Christopher era un gentleman librar, în această ordine: gentleman tot timpul, şi librar când şi când, o oră două, când îşi dădea osteneala să treacă pe la magazin, ca să vadă ce mai fac. Mă plătea mizerabil, dar era maximumul pe care şi-l putea permite, ba chiar adesea şi mai mult de atât. Ne-am potrivit. Rămăsese văduv în 1987. Deşi avea o fiică vitregă cu doar puţin mai tânără decât el, pe undeva, prin West Hampstead, nu avea copii ai lui. Mi-a explicat odată că „oreionul a avut grijă de asta”. Mă îndoiesc că a fost vreodată atras de ideea de a face copii. Nici măcar nu sunt sigur dacă – lăsând deoparte căsătoria lui cu o femeie cu optsprezece ani mai în vârstă – Christopher Fynch era homo- sau heterosexual. Fără a fi ascetic în multe alte privinţe (masa lui cotidiană la La Poule au Pot şi jumătatea de claret stau mărturie), în chestiuni cu cât de mică tentă sexuală, Fynch părea a fi acel old boy de pe altă lume pentru care se inventase conceptul de celibat. Mă plăcea, şi eu îl plăceam. Nu mi-a trecut prin cap nicio secundă, însă, că mă va face moştenitorul său în branşa librăriilor sau altcumva. N-am avut nicicând nici un pic de vână mercenară – şi oricum nu era mare lucru de moştenit.
Afacerea noastră a continuat să rămână la fel de inertă ca şi vremea britanică. Până în ziua în care şi-a făcut apariţia Gorsky cu propunerea lui. În figura lui solitară şi oarecum taciturnă, era ceva atât de puternic, încât am început să-i spun de la bun început, în e-mailurile pe care le schimbam cu Fynch, „Marele Gorsky”. Şeful meu era un mare amator de e-mailuri, în ciuda înfăţişării sale prăfuite de Old Etonian tehnofob. E-mailurile, e-pistole cum le numea el, îi permiteau să nu se dea jos din pat când nu avea chef. Şi nu era singurul. Vorbim aici de întreaga populaţie în curs de îmbătrânire a unei insule cuprinse de uimirea moale a unei depresii postimperiale.
— Numele meu este Gorsky, Roman Borisovici Gorsky, mi-a spus într-un târziu prinţul prusac îmbrăcat în caşmir scoţian, după ce examinase rafturile de la Fynch’s aproape jumătate de ceas, scoţând câte un volum de ici, unul de colo, răsfoindu-l grijuliu şi distrat în acelaşi timp. 
Accentul lui era rusesc, dincolo de orice dubiu, engleza lui era atentă şi corectă.
— Numele meu este Gorsky, Roman Borisovici Gorsky, spuse cu o voce în care se amestecau, în proporţii egale, dulceaţă şi pietrişul nicotinei. Mă întrebam dacă aş putea sta un pic de vorbă cu dumneavoastră.

© Vesna Goldsworthy 

Carte recomandată de Blogul unei cititoare de cursă lungă. 

Marele Gorsky, de Vesna Goldsworthy, Ed. Humanitas Fiction, 2017, trad. Ioana Avădani, col. „Raftul Denisei”



Articole asemănătoare

O saga amuzantă, cu personaje interesante, despre „Trilogia Ghisha”, de Leigh Bardugo

„Regatul umbrelor” e un fantasy pentru adolescenți care are tot ce-i trebuie unei povești de succes: o iubire cu (multe) obstacole, magie, suspans și un personaj negativ diabolic de ... atrăgător.

Obraz de toval și suflet de Karamazov – „Limonov”, de Emmanuel Carrère

Istoria mică și istoria mare se combină în roman, iar biografia ieșită din comun a lui Limonov, pe numele real Eduard Savenko, este însoțită și de o radiografie (de multe ori ironică și chiar ușor ridicolă) a lumii din ultima jumătate de secol.

Liberi nu sunt oamenii, ci omul, despre „Laur”, de Evgheni Vodolazkin

Roman de dragoste, roman istoric (deși cu subtitlul „roman neistoric”), roman inițiatic, roman mistico-filozofic, Laur poate fi inclus în multe categorii, fără ca vreuna să-l caracterizeze pe deplin. Cred că cel mai simplu și mai sincer ar fi să spun că este un foarte frumos roman despre lume, despre viață, despre literatură.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu