• „The only way to do it, is to do it” - Merce Cunningham

Despre libertate, „Trei soluții” propuse de N. Steinhardt în „Jurnalul fericirii”

Despre libertate, „Trei soluții” propuse de N. Steinhardt în „Jurnalul fericirii”

Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt este o carte care cred că nu mai are nevoie de prezentare. Eu am citit-o în liceu împrumutată de la bibliotecă și de atunci mă întorc mereu la ea. MI-am dorit mult să o am ca s-o pot răsfoi mereu, nu doar notițele pe care mi le-am luat la prima lectură și țin minte și acum bucuria de câțiva ani mai târziu când am putut să-mi cumpăr un exemplar. 12 martie 2004 am scris pe carte pe vremea când încă scriam data cumpărării pe pagina de interior.

Există un fragment al Jurnalului care mă impresionează de fiecare dată la fel de mult: este vorba de Testamentul politic al lui Steinhard, de la începutul cărții. Patru pagini în care, în trei feluri diferite, părintele Nicolae propune trei soluții pentru evadarea dintr-un univers închis și găsirea libertății (interioare, mai ales).

 

TREI SOLUŢII  Testament politic

 

Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar – şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului – există soluţia (mistică) a credinţei. Despre aceasta nu va fi vorba în cele ce urmează, ea fiind consecinţa harului prin esenţă selectiv.

            Cele trei soluţii la care ne referim sunt strict lumeşti, au caracter practic şi se înfăţişează ca accesibile oricui.

 

Soluţia întâi: a lui Soljeniţîn

 

            În Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează pe scurt, revenind asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag.

            Ea constă, pentru oricine păşeşte pragul Securităţii sau altui organ analog de anchetă, în a-şi spune cu hotărâre: în clipa aceasta chiar mor. Îi este permis a-şi vorbi consolându-se: păcat de tinereţele ori vai de bătrâneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort.

            Dacă aşa gândeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort nimic nu-l mai sperie, îmbrobodi, atrage, aţâţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume – după ce jindui, ce păstra sau redobândi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneda în care să-i poată fi achitat preţul trădării.

            Se cere, însă, fireşte, ca hotărârea să fie fermă, definitivă. Te declari decedat, primeşti a te învoi morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te poţi regreta, ca doamna d’Houdetot, poţi regreta, însă această sinucidere morală şi prin anticipaţie nu dă greş. Riscul unei cedări, al consimţii la denunţ, al unei recunoaşteri fanteziste a pierit cu desăvârşire.

           

Soluţia a doua: a lui Alexandru Zinoviev

 

            Este cea găsită de unul din personajele cărţii Înălţimile găunoase. Personajul e un om tânăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluţia stă în totala neadaptare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în regulă, nu e în câmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale şi o haimana. Trăieşte de azi pe mâine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, când şi dacă i se iveşte prilejul. Îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă. Nici măcar păzitor la porci nu se bagă, neurmând pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler; acela, obsedat de frica de răspundere, sfârşeşte porcar. NU, Zurbagiul s-a proiectat (în stil existenţialist) odată pentru totdeauna câine de pripas, capră râioasă, călugăr budist, cerşetor, smintit, nebun pentru (întru) libertate.

            Un asemenea om, aflat în marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Îl pot oricând închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru totdeauna a consimţit a-şi trăi viaţa conform exemplului şi modelului unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a făcut un crez; se aseamănă unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tâlhar la drumul mare. E Ferrante Palla al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un iurodivîi laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotan coborând pe-acest pământ ce nume poartă? Der Wanderer), un jidov rătăcitor.

            Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioase anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteşte adevăruru pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să le şoptească. E copilul din povestea regelui gol, al lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula – şi ea îndrăzneaţă – a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă.

            E liber, liber, liber.

 

Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski

 

            Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci, dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta.

            În martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândeşte pe toţi. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani”.

            Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunericul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie.

            Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Râzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie.

            Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ţi placă bătălia în sine – încăierarea – mai mult decât succesul.

            E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe măsură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără de ieşire, tu te veseleşti mai tare, tu te întăreşti, tu întinereşti!

            Cu soluţia lui Churchill se identifică şi soluţia lui Vladimir Bukovski. Bukovski povesteşte că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre el şi intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.

            Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra în ei ca un tanc!

            Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în lume. Şi mă întreb – nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, câtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzând fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin câteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.

 

Concluzie

 

            Tustrele soluţii sunt certe şi fără greş.

            Altele pentru a ieşi dintr-o situaţie-limită, dintr-un univers concentraţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă sau panică, din orice cursă de şoareci, din orice coşmar fenomenal nu ştiu să existe. Numai acestea trei. Însă oricare din ele e bună, suficientă şi izbăvitoare.

            Luaţi aminte: Soljeniţîn, Zinoviev, Churchill, Bukovski. Moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejia însoţită de o veselie turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar se cuvine să vă daţi seama că – lumeşte, omeneşte vorbind – altă cale de a înfrunta cercul de fier – care-i în bună parte şi de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasmă: frica) – e foarte îndoielnic să găsiţi.

            Veţi protesta, poate, considerând că soluţiile subînţeleg o formă de viaţă echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicând riscul morţii fizice în orice clipă. Asta aşa este. Vă miraţi? Pentru că nu l-aţi citit pe Igor Safarevici, pentru că încă nu aţi aflat că totalitarismul nu e atât închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cât mai ales manifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea…

            Moartea, însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat. 

 

Jurnalul fericirii, de N. Steinhardt, Ed. Dacia, 2003, ed. a VIII-a, ed. îngrijită de Virgil Ciomoș, col. „Remember”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile” – cartea primăverii la Nemira

Editura Nemira publică o selecție deosebită, dedicată iubitorilor de scrisori redescoperite în sertare și arhive: „50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile”, în selecția lui David H. Lowenherz.

„Ravensbrück”, de Steve Sem-Sandberg

Cunoscută mai ales prin prisma scurtei, dar intensei poveşti de dragoste pe care a trăit-o alături de Franz Kafka, Milena Jesenská a reprezintat un exemplu de toleranţă şi tenacitate, un model de luptă pentru libertate.

REVISTA LITERARĂ RADIO, un adevărat brand Radio România Cultural, împlineşte jumătate de secol

Radio România Cultural aniversează 50 de ani de difuzare a emisiunii Revista Literară Radio. Emisiune literară fanion a radioului public, Revista Literară Radio a fost inițiată de scriitorul Vasile Voiculescu în 1929.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu