Cum ziceam în articolul dedicat acum câteva zile lui Charles Darwin, suntem destul de obișnuiți cu imaginea sa de om de știință și mai puțin cu cea de om pur și simplu. O astfel de imagine umană a celebrului savant e de găsit în biografia realizată de Deborah Heiligman, Charles și Emma. Crezul familiei Darwin (trad. rom. Andrei Bontaș) în care este urmărită relația acestuia cu soția sa, Emma Wedgwood. Povestea lor începe de dinainte să se fi curtat (pentru că de cunoscut se cunoșteau de mici, fiind veri primari), în momentul în care, întors din călătoria pe Beagle, Charles (zis Bobby în copilărie, că tot vorbim de ipostaza lui umană) începe să pună pe o foaie de hârtie argumente pro și contra unei căsnicii (în general, încă nu se gândea la o persoană anume, ci doar la ideea unei vieți de familie).
„O soție este mai bună decât un câine” era unul dintre argumentele pro căsnicie de pe lista lui și, având în vedere iubirea lui Darwin pentru lumea naturală, nu este deloc unul ofensator, cum ar putea părea. Darwin iubea natura, animalele și plantele, pe care le privea cu o imensă fascinație. Și, având în vedere că a plecat de la asta și a ajuns la „Aș zice că merită să fii bolnav dacă știu că ai tu grijă de mine” (unele dintre ultimele cuvinte pe care se pare că i le-a spus Charles aflat pe patul de moarte soției sale), cred că putem să spunem, ca și Andrei Gorzo, că „există și școli mai rele pentru privire” (în Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie).
Între aceste două remarci se află aproape patruzeci de ani de fericiri și suferințe casnice, zece copii (dintre care trei morți – episodul morții lui Annie, fetița preaiubită, fiind de-a dreptul sfâșietor), o casă plină cu dragoste, plante și tot felul de lighioane (casa Down) și o operă științifică rămasă pentru posteritate. Și, până la urmă, dacă ieșim din zona stereotipurilor romantice, putem descoperi milioane de alte feluri de iubiri (nu doar casnice) ale căror definiții pot fi oricum, numai ideale nu. Despre această monografie a căsniciei lui Charles Darwin cu Emma Wedgwood am scris pe larg pe blogul Editurii Art.
Înainte de expediție, Charles fusese un colecționar tipic de specimene aparținând istoriei naturale. În Anglia secolului al XIX‑lea, toată lumea – de la pastori până la adolescente – colecționa fluturi, flori și chiar animale împăiate sau oase fosilizate. Să iei aminte la lucrarea lui Dumnezeu era o pasiune nobilă, iar în unele cazuri putea deveni o vocație. Colecționarii încercau să strângă și să descrie cât mai multe dintre speciile create de Dumnezeu și sperau mereu să descopere noi specii de crabi, fluturi, cinteze sau ferigi. Iar dacă aveai noroc, noile specii pe care le descopereai puteau să‑ți poarte numele. Câteva au fost numite după Charles Darwin, inclusiv o pasăre sud‑americană asemănătoare unui struț (nanduul lui Darwin) și o specie de broască din Chile și Argentina, Rhinoderma darwinii.
Deși era mulțumit de colecțiile lui extinse, Charles avea niște aspirații mult mai mari când își privea fosilele. Contempla originea vieții. În timpul călătoriei pe mare, citind Principii de geologie, de Charles Lyell, și observând insulele deșertificate, stâncile masive și ascuțite și diferiți vulcani, a știut imediat că Lyell avea dreptate: Pământul nu fusese creat în anul 4004 înainte de Hristos, așa cum calculase arhiepiscopul James Ussher în 1658. Această dată, introdusă într‑o Biblie autorizată, din 1701, era acceptată ca atare de foarte mulți oameni. Darwin însă era convins că Pământul se formase cu mult mai multă vreme în urmă, ba chiar credea că se găsea încă în plin proces de formare. Odată ce și‑a dat seama că planeta se modifică încontinuu, că referatul biblic al creației nu este o descriere fidelă a realității, mintea lui Charles s‑a deschis către posibilitatea unei noi interpretări a creației în lumea plantelor și animalelor. Privind ceea ce adunase, a înțeles că specii noi apăreau și se transformau constant. Ideea evoluției sau a transmutației, cum era numită la acea vreme, era dezbătută și contestată de ani de zile. Însă către finalul călătoriei și ulterior în Anglia, cercetând exemplarele de păsări aduse din Arhipelagul Galápagos, în mintea lui Charles încolțiseră mugurii unei noi teorii care avea să explice această transmutație. Era convins de faptul că, dacă va avea posibilitatea să o formuleze corect, această teorie urma să schimbe modul în care lumea înțelegea creația. Trebuia să‑și continue cercetările cu orice preț ca să rezolve problema. Cum ar fi putut să facă asta dacă s‑ar fi căsătorit și și‑ar fi întemeiat o familie? Marea sa misiune începuse deja și ei îi dedica foarte multe ore din zi.
Darwin obișnuia să țină un jurnal detaliat al cercetărilor și descoperirilor sale în mici caiete legate în piele, cu pagini din hârtie de calitate, din fibră de in. Pe primul dintre ele, un caiet cu coperte de piele maro și cu încuietoare metalică, îl începuse în iulie 1837. Pe paginile ușor gălbui își așternuse pentru prima dată ideile ascunse și revoluționare despre originea noilor specii de viețuitoare. Cercetând exemplarele pe care le avea în colecție, Charles începea să găsească dovezi care contraziceau opinia prevalentă cu privire la creație, și anume aceea că Dumnezeu zidise toate speciile de păsări, albine și gândaci în același timp și că de atunci n‑au mai apărut altele. Unii oameni susțineau că fosilele erau dovezi ale faptului că Dumnezeu, nemulțumit de creația Sa, lovise lumea cu o serie de năpaste care au distrus toate ființele, pentru a lua creația de la început. Ideea lui Charles însă era foarte diferită; scria pagini întregi de observații, gânduri, idei și întrebări, care umpleau tot mai multe caiete, fiecare având o temă proprie și fiind marcat cu câte o literă. Cum ar fi putut răspunde la toate întrebările care îi treceau prin minte – de la cele care vizau chestiuni practice, precum „Oare bufnițele, atunci când prind șoareci, îi transportă vii?“, până la cele de tipul „Cât de dificilă este împerecherea dintre lup și câine?“ – dacă ceda în fața responsabilităților zilnice impuse de căsnicie? Și‑ar fi irosit vremea bătând străzile cu cine știe ce cutie într‑o mână, în cealaltă ducând un bebeluș. Erau atâtea de scris pe jumătatea cu „nu mă căsătoresc“ a paginii!
Așa că a adăugat: „nu voi putea citi seara – mă voi îngrășa în urma trândăvelii – responsabilitățile vor crea griji – voi avea mai puțini bani pentru cărți dacă vor fi mai mulți copii pe care va trebui să‑i hrănesc“.
Cu toate acestea, a notat chiar pe lista cu dezavantajele căsniciei: „Însă prea multă muncă dăunează sănătății.“
Tot acolo a adăugat: „Poate soției n‑o să‑i placă Londra, iar în acest caz soarta îmi va fi izolarea, căderea în trândăvie și ratare.“
Nu știa sigur dacă îi plăcea Londra, oraș zgomotos și insalubru, cu vreme sumbră și aerul deseori încărcat din pricina smogului galben, provenit de la noile fabrici și de la sobele de încălzire care funcționau cu cărbune de proastă calitate. Deseori i se făcea dor de regiunea rurală din apropiere de Țara Galilor, unde copilărise. Se temea însă că traiul la țară îl va trage spre lenevie, ceea ce ar fi fost foarte rău pentru munca lui de cercetare. Nu dorea cu niciun chip să ajungă un trândav și un ratat. Pe de altă parte, riscurile astea existau și la Londra. Era cazul lui Erasmus, tip inteligent, dar care nu avea nici carieră, nici soție. Uitându‑se la el, Charles știa că nu așa își dorea să ajungă.
Astfel s‑a încheiat lista cu motive pentru a nu se căsători.
Pe jumătatea foii dedicate motivelor pentru a se căsători, Charles a început cu „copii (dacă dă Dumnezeu)“. Îndrăgea copiii. Îi plăcea să se joace cu ei și le observase felul de a fi. Într‑unul dintre jurnalele sale secrete scria astfel: „Copiilor le place foarte mult să se ascundă și să stea pitiți în tufișuri, iar prin asta se aseamănă porcușorilor care se fac nevăzuți când sunt oameni prin preajmă.“
Privind copiii prietenilor și verilor săi, îi venea în minte nu doar analogia cu porcușorii, ci și cu „sălbaticii“, așa cum numeau englezii populațiile indigene de pe alte continente. De‑a lungul expediției sale în jurul lumii, întâlnirile cu băștinașii fuseseră uimitoare și foarte edificatoare. Pe Beagle călătoriseră trei persoane din Țara de Foc, care trăiseră o vreme în Anglia. Fuseseră „civilizați“, în sensul că acum purtau haine occidentale și adoptaseră manierele și obiceiurile britanice. Însă atunci când nava a ajuns în Țara de Foc, mai mulți indigeni cățărați pe o stâncă ieșită deasupra apei „au sărit în picioare și, agitându‑și veșmintele răpciugoase, au strigat puternic, răsunător“. Purtau foarte puține haine. Unii dintre ei, între care și niște femei, erau complet goi. Aveau părul murdar și încâlcit și fețele pictate cu o dungă roșie de la o ureche la alta, pleoapele albe, ca de cretă, și linii negre trasate cu cărbune. În ciuda tuturor diferențelor, erau capabili să comunice cu englezii și puteau imita orice. Un indigen învățase să danseze vals, ceea ce‑l impresionase pe Darwin. Timpul petrecut cu acești oameni l‑a făcut să se gândească la ce fel de legături puteau exista între porci, copii, populațiile primitive și englezi. Erau indicii aici privitoare la teoria sa secretă.
Însă de această dată se gândea la copii din perspectiva unui potențial tată. I‑ar fi plăcut să aibă propriii porcușori care să se pitească prin tufișuri.
Lui Charles Darwin îi plăcea să fie înconjurat de oameni. Avea prieteni apropiați și ținea la surorile și la fratele lui. Să aibă și o soție ar fi fost de bun augur. A continuat apoi lista motivelor în favoarea căsătoriei cu următoarea notă: „cineva care să‑mi țină companie (și să‑mi fie prietenă la bătrânețe) și care să se intereseze de soarta mea“.
Spera că soția lui va trăi o viață lungă, spre deosebire de mama sa, care murise în chinuri, probabil din cauza unei infecții, atunci când Charles avea doar opt ani. Tatăl lui, deși medic de succes, cu multă experiență, nu reușise s‑o salveze. Moartea ei îl îndurerase profund pe domnul Darwin. Charles abia dacă și‑o mai amintea pe mama lui. Cu siguranță își dorea să găsească pe cineva care să se intereseze de soarta lui, dar pe care să o poată și iubi. A mai scris pe foaie: „obiect al afecțiunii și al răsfățului“.
Apoi a adăugat: „Oricum, o soție este mai bună decât un câine.“
Uneori lui Charles îi venea să spună că oamenii sunt mult mai dificili decât câinii. Iubea aceste patrupede încă din copilărie, iar ele îi întorceau afecțiunea. Când s‑a întors din expediție, la început i s‑a părut dificil să‑și reia relația cu surorile și cu tatăl său. Se schimbase, iar ei nu păreau capabili să‑l înțeleagă. Însă atunci când a ieșit în curte și a fluierat, câinele său (care nu prea era prietenos cu nimeni în afară de Charles) i‑a ieșit imediat în întâmpinare, gata de plimbare, ca și cum trecuse abia o zi de când se văzuseră ultima dată, și nu cinci ani. De ce nu erau oamenii mai asemănători câinilor? Erau însă multe lucruri pe care câinii nu le puteau face, iar o nevastă era oricum mai bună decât un câine.
Alte motive pentru a se căsători: „sentimentul că ai un cămin și pe cineva care să aibă grijă de casă – șarmul muzicii și plăcerea taifasului în doi – toate astea fac bine la sănătate – însă...“.
Și din nou: „o groaznică irosire a timpului“. Prea multă muzică, prea multe discuții fără scop. Prea puțin timp rămas pentru cercetări. Gândul i‑a fugit iar la fratele său, Erasmus. Deși era celibatar, acesta își petrecea timpul cu diverse femei – în general, soții ale altor bărbați – pe care le plimba cu trăsura și le scotea la cină în oraș. Apoi le aducea înapoi acasă la soții lor. Harriet Martineau nu era căsătorită și umblau tot felul de zvonuri despre ea și Erasmus. Însă acesta părea hotărât să rămână celibatar. Tatăl și surorile lui încercau să‑i aranjeze o întâlnire cu verișoara Emma Wedgwood, mai degrabă pentru a opri bârfele, deocamdată fără sorți de izbândă. Erasmus își trăia propria viață așa cum considera de cuviință, la fel cum ar fi putut face și Charles dacă avea să rămână celibatar. Cu toate acestea, scria el, „Doamne, este groaznic când te gândești că ți‑ai putea trăi întreaga viață ca o ființă asexuată, doar muncind, muncind și nimic mai mult. Nu, așa ceva nu se poate. Imaginează‑ți că ar trebui să trăiești mereu însingurat, într‑o casă înnegrită de fum din Londra.“
Singur, în casa lui mizeră din Londra, Charles se gândea la dragoste și aventuri romantice și la tot ce aduceau acestea. Citea poezii de William Wordsworth și Samuel Taylor Coleridge – „Adevărata flacără a Iubirii se arată când Dorința s‑a topit“. Umplea caietele cu note privind aspecte științifice ce țin de dragoste și cu cercetări despre reproducere și ereditate. Majoritatea curiozităților sale aveau legătură cu animalele, însă într‑unul dintre caietele‑jurnal, este vorba despre cel marcat cu litera B, Charles notase cu cerneală maro pe paginile cu linii de un verde pal: „La om se spune că există un instinct care face caracterele opuse să se atragă.“ Poate el și soția lui vor fi caractere opuse, însă apropiați unul de celălalt.
„Imaginează‑ți o soție blândă care te așteaptă pe canapea, cu focul aprins în șemineu, cărți și, poate, muzică.“
Și apoi, mai târziu, în pat…
Lista de motive pentru a se căsători se încheia cu: „Compară această versiune a realității cu cea a existenței șterse în Great Marlborough“ – referindu‑se la strada pe care se afla locuința sa, unde mergea la culcare singur.
Cele două liste păreau să fie oarecum egale. Însă lui Charles i se părea că descoperise mai multe motive pentru a se căsători decât pentru a rămâne burlac. Pe jumătatea stângă a foii, a înghesuit în partea de jos răspunsul la întrebare: „Mă căsătoresc. Mă căsătoresc. Mă căsătoresc. QED“.
Scrie un comentariu