„Cheesecake pentru minte”

În Instinctul artistic. Frumusețe, plăcere și evoluție umană, Denis Dutton încearcă să ofere o perspectivă naturalistă asupra artei, pornind de la ideea că, asemenea limbajului, arta este universală și spontană (adică apare în toate culturile umane, ceea ce demonstrează că în natura umană există anumite structuri profunde, de bază, același pentru toți oamenii). Arta presupune și meșteșug, evident, adică abilități învățate, adică cultură, dar pentru asta trebuie ca acest impuls să existe mai întâi în natura noastră biologică. 

Iar unul dintre exemplele practice pe care le oferă Denis Dutton în acest volum (mai apropiat de istoriile evoluției umane, decât de istoriile tradiționale ale artei) pornește de la o afirmație a lui Steven Pinker, conform căreia arta este „cheesecake pentru minte”. Bref: noi, ca specie, am evoluat pentru a aprecia gustul dulce (pe care-l găseam în fructe coapte sau miere), dar, în timp, creierul nostru hipercomplex ne-a făcut să ne rafinăm gusturile (și rețetele) și, astfel, am ajuns să ne placă cheesecake-ul. Tehnic, abilitatea de a face și mânca cheesecake nu este una evolutivă, însă răspunde unei nevoie fundamentale a corpului nostru. Așa e și arta. Nu am evoluat pentru artă, am evoluat, ca orice altă specie, pentru supraviețuire și reproducere, doar că în timpul ăsta am dezvoltat și un creier hipercomplex (pe care încă nu-l înțelegem în totalitate și a cărei evoluție rămâne un mister) care ne-a permis să depășim nevoile animalice și să mai adăugăm și altele, printre care și arta sau ficțiunea. 

„Proiecte de duminică” sau „cheesecake pentru minte”, abilitățile noastre artistice ne oferă, pe de o parte, satisfacție și plăcere, fundamentale și ele pentru o (bună) (supra)viețuire, dar și posibilitatea de a cunoaște mintea celuilalt („teoria minții”). Cartea lui Dutton este plină de astfel de exemple concrete (cum este cel despre „cheesecake pentru minte” reprodus mai jos) care te ajută să înțelegi mai bine „la ce folosește arta” (și literatura, de altfel, Capitolul 6. Utilizările ficțiunii, fiind unul dintre cele mai frumoase din toată cartea) și să înțelegi mai bine evoluția umană (natură & cultură deopotrivă). 

„Proiecte de duminică“ – inofensive, plăcute și bune de omorât timpul –, iată un mod destul de frust de desconsiderare a artei. Chiar și mai celebră este ideea că arta ar fi un soi de cheesecake pentru minte. Cheesecake‑ul, spune autorul, este un desert modern: „Ne plac cheesecake‑urile cu căpșuni, dar nu pentru că am moștenit gustul pentru aceste prăjituri.” Am dezvoltat și acum purtăm cu noi, încă de pe vremea mediului de viață ancestral, niște circuite neuronale care „ne‑au făcut să ne delectăm cu gustul dulce al fructelor coapte, senzația cremoasă de grăsimi și uleiuri ale nucilor și cărnii și prospețimea apei reci. Prăjiturile reprezintă o senzualitate concretizată care nu se aseamănă cu nimic din lumea naturală pentru că ele constituie un amestec de megadoze de stimuli agreabili pe care omul i‑a născocit cu scopul expres de a apăsa pe butoanele plăcerii.” 
Plecând de la ideea că „o serie dintre activitățile pe care astăzi le considerăm a fi cele mai profunde sunt produse  secundare neadaptabile“, Pinker încearcă să se țină la distanță de orice tentație hiperadaptivistă. „Este la fel de greșit să inventăm funcții pentru activități cărora le lipsește acest design doar pentru că vrem să le înnobilăm cu blazonul adaptabilității biologice.” Chestiunea aceasta nu are însă legătură cu încercarea sentimentalistă de a glorifica lucrurile care ne plac – indiferent că vorbim de muzica de cameră sau de cheesecake – prin transformarea lor în adaptări. Pentru estetica darwinistă, întrebarea este cum reușesc adaptările reale să producă sau să explice anumite capacități și preferințe, chiar și în cazul celor mai rafinate experiențe. Prin urmare, consider că Pinker greșește atunci când spune că cheesecake‑ul este produsul secundar al unui gust evoluat – și probabil adaptiv – încă din Pleistocen. Mai degrabă, cheesecake‑ul satisface în mod direct acest gust. Pinker spune că cheesecake‑ul „nu se aseamănă cu nimic din lumea naturală“, însă acest tip de mâncare nu este deloc mai nenatural decât majoritatea mâncărurilor, inclusiv cele pe care strămoșii noștri le puteau prepara din miere, fructe coapte, nuci și grăsime de mastodont de‑a lungul celor optzeci de mii de generații ale Pleistocenului. Putem spune că hrana dulce și grasă din Paleoliticul superior este un produs secundar al unor gusturi dezvoltate deja în Paleoliticul inferior? Ar fi mult mai logic să spunem că hrana din Pleistocen se adresa direct gustului din Pleistocen și că cheesecake‑ul, chiar dacă nu este un fel de mâncare din Pleistocen, se adresează în continuare acelui gust. Cu alte cuvinte, cheesecake‑ul nu este deloc un produs secundar, ci unul dintre multele feluri de hrană produse în prezent pentru a satisface gusturile din prezent, chiar dacă aceste gusturi, trebuie spus, au apărut acum multă vreme. Forța explicativă a psihologiei evoluționiste constă în primul rând în identificarea adaptărilor. Însă ea poate explica la fel de bine caracterul și trăsăturile oricărui fenomen uman de durată, legându‑l parțial sau total de proprietățile adaptărilor. Perspectiva darwinistă asupra preferințelor culinare(pentru mâncăruri grase, dulci, sau picante, pentru proteine, sare ori arome de fructe etc.) nu are de ce să considere că mâncărurile din meniul unui restaurant modern sunt produse secundare; aceste alimente satisfac în mod direct niște preferințe străvechi. În mod similar, estetica darwinistă nu‑și va atinge potențialul explicativ dacă va arăta că formele de artă sunt adaptări sau dacă le va trata ca produse secundare, ci doar dacă va arăta felul în care existența și specificul acestora au legătură cu interesele, preferințele și capacitățile omului din Pleistocen. (…) 
Această contingență – dependența de accidente istorice pe care nu le vom înțelege niciodată în totalitate și condițiile preistorice de viață în legătură cu care putem doar specula cu o marjă mare de eroare – face ca întregul domeniu al psihologiei darwiniste să fie dependent nu doar de cunoașterea teoriei evoluției, ci și de observarea empirică minuțioasă a minții umane și a caracteristicilor sale adaptive din prezent – în special din perspectivă interculturală. Punerea laolaltă a tuturor acestor factori, alături de cunoștințele pe care le avem despre grupurile de vânători‑culegători care au supraviețuit până în epoca modernă, reprezintă cel mai bun mijloc prin care putem înțelege mintea umană și produsele sale, de la teslele primitive până la comediile lui Shakespeare. În același timp, putem înțelege mai bine limitele minții: acele domenii în care mintea nu poate funcționa decât imperfect, unde există tendința de a avea, spre exemplu, reacții   emoționale inutile sau prejudecăți contraproductive. Și aici, modelul procedural corect este ingineria inversă. Așa cum cineva care știe că excesul de căldură degajat de motor este responsabil de încălzirea mașinii va putea ușor să‑și dea seama de ce încălzirea nu pornește imediat în diminețile reci, cineva care știe care sunt originile evoluționiste ale preferințelor artistice va înțelege mai ușor de ce istoria artei se desfășoară așa cum se desfășoară. Nici scrisul, nici cititul, nici cheesecake‑ul, nici Cadillacurile nu sunt adaptări din Pleistocen. Nu putem însă să înțelegem cu adevărat geneza și popularitatea lor dacă ignorăm interesele evolutive și capacitățile pe care acestea le servesc sau pe care le extind. Oamenii obțin plăcere în urma călătoriilor – așa‑zisa libertate a drumului deschis în față. Suntem o specie socială căreia îi place să comunice și o specie relativ omnivoră căreia îi place hrana dulce și grasă. Acești factori explică tehnologiile și formele culturale atât primitive, cât și moderne. Explorarea acestor legături ține de domeniul psihologiei evoluționiste, iar în cazul artei, de estetica darwinistă. Așa cum spuneam mai devreme, E.O. Wilson susține că tabuurile legate de incest nu sunt produse secundare ale efectului Westermarck, ci îmbunătățiri și codificări ale acestuia. Am vorbit despre „extensii“. Wilson alege foarte bine termenul, la fel cum Pinker spune foarte nimerit că arta este un mijloc prin care ființele umane obțin plăcere prin satisfacerea preferințelor cognitive care, în mediul ancestral de viață, au devenit adaptive. Cheesecake‑ul stă mărturie pentru preferințele înnăscute, însă la fel și Inelul Nibelungilor de Wagner, chiar dacă în moduri mai complexe din punct de vedere emoțional și intelectual.

Dacă v-am făcut curioși, puteți citi mai multe despre acest volum în articolul pe care l-am scris pentru blogul Editurii Art: „La ce bun arta?”

Instinctul artistic. Frumusețe, plăcere și evoluție umană, de Denis Dutton, Ed. Art, 2025, trad. Andrei Bontaș, col. „Meridiane”