• „Suntem toți făcuți din praf de stele” - Carl Sagan

Hollywood, mașina de fabricat vise, fragmente din „Frumoasele ruine”, de Jess Walter

Hollywood, mașina de fabricat vise, fragmente din „Frumoasele ruine”, de Jess Walter

Filmul ca vis, filmul ca muzică. Nici o altă artă nu reuşeşte, aşa cum o face cinematograful, să ocolească conştiinţa noastră diurnă şi să se îndrepte direct spre sentimentele noastre, în profunzimea casei crepusculare a sufletului”, spune Ingmar Bergman în cartea lui de memorii, Lanterna magică. Ce mi-a rămas în minte ani de zile ca o formulare frumoasă referitoare la arta filmului, am înțeles practic în timp ce citeam Frumoasele ruine de Jess Walter.

Într-un mod foarte subtil, Walter demască întreaga „conspirație” de la Hollywood, felul subtil în care, în ultimii 50 de ani, industria filmului a devenit noua religie mondială. Un fragment oarecum asemănător am întâlnit într-un alt roman american contemporan, Fata dispărută, de Gillian Flynn: Primele ființe umane care n-au să mai vadă niciodată nimic pentru întâia oară. Întrețesută printre povești de viață, iubiri și amintiri efemere, această perspectivă asupra cinematografiei poate da naștere unor discuții interesante. 

 

– Dee... Moray, citi Pasquale cu voce tare.

Nu-i spunea nimic, dar erau atâtea vedete americane – o grămadă de Rock Hudson, Marilyn Monroe, John Wayne –, că de fiecare dată când își imagina că le știe pe toate, altcineva devenea faimos, ca și când în America ar fi existat o fabrică unde se produceau aceste chipuri pentru marile ecrane.

 

După ce femeia dispăru înăuntru, lui Pasquale îi trecu prin minte gândul inept că el o plăsmuise cumva, că, după anii trăiți în acest loc, după luni de doliu și de singurătate și de așteptare a venirii americanilor, născocise această femeie din frânturi vechi de filme și cărți, din artefacte pierdute și din ruinele viselor lui, din imensa și stăruitoarea lui singurătate. Se uită înspre Orenzio, care căra bagajele cuiva, și lumea întreagă îi păru dintr-o dată extrem de improbabilă, iar timpul petrecut de noi în ea, extrem de scurt și de himeric. Nu mai avusese niciodată o senzație atât de detașată și existențială, nu mai simțise niciodată o libertate atât de înfricoșătoare – era ca și când ar fi plutit pe deasupra satului, pe deasupra propriului trup –, iar asta îl cutremura într-un fel pe care nu l-ar fi putut explica niciodată.

– Dee Moray, zise Pasquale Tursi dintr-o dată, cu voce tare, rupând vraja propriilor gânduri.

 

Viziunea lui era efectul unor ani întregi de seriale TV, de dascăli și consilieri încurajatori, de medalii la concursuri de știință, de diplome de participare și trofee de fotbal și baschet, dar mai ales rezultatul unor părinți atenți și devotați, care și-au crescut cei cinci copii perfecți cu convingerea – ridicată la rangul de drept inalienabil – că atâta timp cât cred în ei înșiși pot deveni orice-și doresc.

 

În fond, nu erau filmele credința generației lui – adevărata ei religie? Nu era sala de cinematograf templul nostru, locul unde intrăm singuri, dar de unde ieșim după două ore împreună, cu aceeași trăire, aceleași sentimente induse, aceeași morală? Un milion de școli predau după zece milioane de programe, un milion de biserici erau lăcașuri pentru zece mii de secte cu un miliard de predici – dar în toate mall-urile din țară rula același film. Și toți mergeam să-l vedem! În vara aceea, cea pe care n-o vei uita niciodată, toate cinematografele au difuzat același ciclu de reprezentări tematice și narative – același Avatar, același Harry Potter, același Furios și iute, imagini pâlpâitoare ce ni se întipăresc în minte și ne înlocuiesc amintirile, povestiri arhetipale care se transformă în istoria noastră comună, care ne învață ce să așteptăm de la viață, care ne definesc valorile. Ce era asta dacă nu o religie?

 

Prezentările astea erau un gen aparte, un soi de artă dramatică existențială la timpul prezent. Nu conta cât de veche era povestea în sine: prezentau la timpul prezent un film despre Napoleon, despre omul preistoric, chiar și despre Biblie: Deci îl avem pe tipul ăsta, Iisus, și-ntr-o bună zi se scoală din morți... ca un zombi...

 

E un proces interminabil prezentarea asta publicitară – interminabil, amețitor, epuizant și la fel de implacabil ca moartea.

 

Când programarea de la zece și un sfert îi flutură pe sub nas o carte de vizită de pe vremea când Michael era director de studio, Claire speră că va asculta o ofertă de film, dar individul se lanseză într-o prezentare de reality show atât de cumplită, încât ar putea fi chiar genială: „Palatul paranoicilor: întrerupem medicația bolnavilor psihici, îi punem într-o casă cu camere de filmat ascunse și ne jucăm cu mințile lor: aprind lumina și începe muzica, deschid frigiderul și se trage apa la toaletă...”

 

Ea îi pronunță numele cu atâta importanță („Shane Wheeler?”), încât, preț de-o iluzorie secundă, își imaginează că a făcut un salt în timă și celebritate și că ea a auzit cumva de el – dar, bineînțeles, ea nu face decât să se bucure că i-a găsit rezervarea. Trăim într-o lume a miracolelor banale.

– Ați venit cu afaceri sau pentru distracție, domnule Wheeler?

– Pentru mântuire, răspunde Shane.

– Asigurare doriți?

 

Este un principiu conex esențial al practicii „Te poartă ca și când”, al încrederii în sine a lui Shane, de inspirație cinematografică: credința profundă a generației sale în providența laică episodică, ideea – perfecționată în decenii de divertisment – că, după treizeci sau șaizeci sau o sută douăzeci de minute de complicații, lucrurile se rezolvă cumva.

 

Îi va mai da o șansă lui Daryl. Se va duce acasă, îi va aduce o bere, se va cuibări pe umărul lui lat și tatuat, se vor uita împreună la te-veu' (lui îi plac camioanele alea care merg pe gheață de pe Discovery Channel) și va avea măcar această fragilă conexiune cu viața. Nu, nu-i tocmai plămada din care-s făcute visele, dar e ceva absolut american: o națiune întreagă de zombi din Demonii nopții ce traversează în goană linia orizontului, profitând din plin de belșugul de benzină pentru a ajunge acasă și a sta cu privirea stinsă în fața televizorului, uitându-se la Ice Road Truckers și Hookbook pe ecranul plat de cincizeci și cinci de țoli.

 

Mă gândeam cum stau oamenii degeaba ani de zile, așteptând să le înceapă viața. Nu? Ca la un film. Știi ce vreau să zic? (...) Știu că m-am simțit așa. Ani de zile. Aveam impresia că sunt un personaj dintr-un film și că acțiunea avea să înceapă cu adevărat în orice clipă. Dar mi se pare că unii oameni așteaptă la nesfârșit și abia la final își dau seama că viața a trecut pe lângă ei în timp ce o așteptau să înceapă. (...) Și de fapt când începe viața? Adică partea interesantă, acțiunea? Totul se întâmplă atât de repede...

 

Pasquale era uimit de cât de multe știau femeile astea despre actori. Parcă vorbeau despre propriile familii, nu despre niște vedete de film britanice și americane pe care nu le întâlniseră niciodată.  

 

Marea ficțiune spune adevăruri neștiute. Marele film merge mai departe. Marele film înfrumusețează Adevărul.

 

...și dintr-o dată Pat văzu omenirea în același fel: o încercare disperată nu numai de a ajunge mai sus, de a repera dușmanii și de a controla țăranii, ci poate chiar mai mult de-atâta – de a construi ceva, de a lăsa o urmă, de a-i face pe alții să vadă... că ai fost cândva acolo sus, pe scenă. 

Am scris pe larg despre Frumoasele ruine pe Bookaholic: Viața trăită și viața visată

Frumoasele ruine, Jess Walter, Ed. Polirom, 2014, trad. Dana Crăciun, col. „Biblioteca Polirom. Actual”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Dorința de a avea un peștișor auriu, mic și frumos ca în desene animate

Volumul lui Patrick Louisy, „Acvariul de apă dulce. Ghid practic pentru începători”, prezintă exact pașii pe care trebuie să-i urmeze cei care vor să aibă un acvariu, dar nu știu prea multe despre asta.

Un roman istoric ce pare o distopie, despre „Într-o noapte de iarnă”, de Simon Sebag Montefiore

Eu am citit pe nerăsuflate cartea asta și cred că e potrivită mai ales pentru cei care nu au citit foarte multă istorie, dar ar vrea să cunoască mai bine perioada modernă și contemporană. Stilul e lejer, se citește ușor, iar detaliile istorice nu încarcă inutil acțiunea, din contră, o fac mai interesantă. Thriller istoric și roman de dragoste totodată prezintă atmosfera din Rusia lui Stalin în primele luni după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa.

„Vânătorul”, de Richard Stark (fragment)

Richard Stark reconstruiește cu realism atmosfera anilor șaizeci, concentrându-se asupra felului în care funcționau organizațiile criminale și a legăturii acestora cu rețelele de prostituție.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu