Stephen King, unul dintre cei mai îndrăgiți autori contemporani, își dezvăluie, în această carte, toate secretele „meseriei de scriitor“. Parțial memoir, parțial eseu, volumul Despre scris. Autobiografia unui meșteșug cuprinde sfaturi practice despre scris și „trusa cu unelte“ indispensabile oricui vrea să se dedice acestui meșteșug.
Sfaturile lui King se bazează pe amintirile și experiențele sale, din copilărie și până la consacrarea ca autor de bestselleruri, de la tulburătoarele începuturi și până la accidentul aproape fatal pe care l-a suferit în 1999 și care i-a confirmat legătura inextricabilă dintre scris și vindecare.
Prietenos și onest, volumul de față se adresează nu doar fanilor lui Stephen King, ci tuturor scriitorilor și cititorilor care iubesc poveștile bine scrise.
„Vă puteți apropia de actul scrisului cu nervozitate, cu emoție, cu speranță sau chiar cu disperare, cu senzația că nu veți reuși niciodată să așterneți în scris tot ce aveți în minte și în suflet. Vă puteți apropia de acest act cu pumnii încleștați și cu ochii mijiți, pregătiți să faceți ravagii și să-i doborâți pe toți. Vă puteți apropia de el pentru că vreți să convingeți o fată să vă ia în căsătorie sau pentru că vreți să schimbați lumea. Apropiați-vă de el în orice fel doriți, dar nu cu lejeritate! Dați-mi voie să repet: nu trebuie să vă apropiați cu lejeritate de pagina albă.
Nu vă cer s-o faceți cu reverență sau fără îndoieli; nu vă cer să fiți corecți din punct de vedere politic sau să renunțați la simțul umorului (dimpotrivă: rugați-vă lui Dumnezeu să aveți simțul umorului!). Ăsta nu e un concurs de popularitate, nu sunt Jocurile Olimpice ale moralei și aici nu suntem în biserică. Dar e vorba de scris, fir-ar să fie, nu de spălatul mașinii sau de aplicarea fardului! Dacă îl puteți lua în serios, vom avea de lucru. Dacă nu puteți sau nu vreți, e timpul să închideți cartea și să faceți altceva.
Să spălați mașina, poate.“ (Despre scris, Stephen King)
STEPHEN KING este autorul-fenomen a peste 60 de cărți, devenite bestselleruri internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020), The Outsider (Străinul, Armada, 2019), Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King (Frumoasele adormite, Armada, 2018), și seria BILL HODGES: End of Watch (Mort la datorie, Nemira, 2018), Finders Keepers (Ce-am găsit al meu să fie, Nemira, 2017) și Mr. Mercedes (Nemira, 2015) – recompensat cu Edgar Award for Best Novel. Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria THE DARK TOWER (TURNUL ÎNTUNECAT, Nemira, 2019), It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.
Despre scris. Autobiografia unui meșteșug, de Stephen King (fragment)
Nu trecuse o săptămână de când ieșisem din sala de detenție, că am și fost rechemat în biroul directorului. M-am dus cu sufletul îndoit, întrebându-mă în ce nouă belea mai intrasem.
Cel care voia să mă vadă nu era însă domnul Higgins; de data asta mă convocase consilierul pe probleme de orientare școlară. Avuseseră loc discuții despre mine, mi-a spus, și despre cum să fie întoarsă „pana mea năbădăioasă“ spre inițiative mai constructive.
Îl consultase pe John Gould, redactorul-șef al săptămânalului din Lisbon, și descoperise că Gould avea un post liber de reporter sportiv. Deși școala nu putea insista să accept postul, toți cei din conducere erau încredințați că asta ar fi fost o idee bună pentru mine. Fă-o sau mori, îmi dădea de înțeles privirea consilierului. Poate că asta nu era decât paranoia din partea mea, dar, chiar și acum, după aproape patruzeci de ani, cred că așa au stat lucrurile.
Am gemut în forul meu interior. Terminasem cu Dave’s Rag, aproape terminasem cu The Drum și acum mă procopsisem cu Weekly Enterprise din Lisbon. În loc să fiu urmărit de ape, ca Norman Maclean în A River Runs Through It, eram un adolescent urmărit de ziare. Totuși, ce puteam să fac? Am mai aruncat o privire la ochii consilierului și-am spus că aș fi încântat să dau interviu pentru acel post.
Gould – nu bine-cunoscutul umorist din Noua Anglie sau romancierul care a scris The Greenleaf Fires, dar înrudit cu amândoi, cred – m-a întâmpinat cu prudență, dar și cu o urmă de interes. Ne vom pune la încercare reciproc, a zis, dacă nu aveam nimic împotrivă.
Acum, că eram departe de birourile administrative ale Liceului Lisbon, m-am simțit în stare să vorbesc puțin mai deschis decât de obicei. I-am spus domnului Gould că nu mă prea pricepeam la sport. Gould a zis:
— Astea-s jocuri pe care oamenii le înțeleg urmărindu-le beți în baruri. O să înveți și tu, dacă o să-ncerci.
Mi-a dat un sul uriaș de hârtii galbene pe care să-mi scriu articolul la mașină – cred că încă-l am pe undeva – și mi-a promis o plată de jumătate de cent pe cuvânt. Era pentru prima oară când cineva îmi promitea să mă plătească pentru că scriu.
Primele două articole predate vorbeau despre un meci de baschet în care un jucător de la liceul meu bătuse vechiul record la puncte marcate. Unul era o relatare directă. Celălalt se concentra pe isprava lui Robert Ransom cu depășirea recordului. În ziua de după meci i le-am dus lui Gould pe amândouă, ca să le aibă pentru vineri, când ieșea ziarul. A citit articolul principal, a făcut două corecturi minore și l-a pus deoparte. Apoi s-a avântat asupra reportajului cu un pix mare și negru.
În ultimii doi ani la Lisbon am frecventat neprețuitele cursuri de literatură engleză, iar la colegiu am urmat neprețuitele cursuri de compoziție și de scriere în proză și poezie, dar de la John Gould am învățat în doar zece minute mai multe decât am învățat din atâtea ore de curs. Păcat că nu mai am articolul ăla – ar merita să fie pus în ramă, cu corecturi cu tot –, dar mi-amintesc destul de bine cum suna și cum arăta după ce trecuse Gould prin el cu pixul ăla negru al lui. Uitați aici un exemplu:
Gould s-a oprit la „anii războiului din Coreea“ și a ridicat privirea spre mine. „Din ce an datează ultimul record?“ m-a întrebat.
Din fericire, aveam notițele la îndemână. „1953“, am spus. Gould a mormăit ceva și s-a întors la lucru. Când a terminat să-mi corecteze articolul așa cum se vede mai sus, a ridicat privirea și a văzut ceva pe chipul meu. Cred că trebuie să-l fi confundat cu groaza. Nu, era doar revelație pură. De ce, m-am întrebat, profesorii de engleză nu fac niciodată ca el? Era ca Omul Vizibil pe care-l ținea Old Raw Diehl pe masa lui din laboratorul de biologie.
— Am eliminat doar părțile rele, a zis Gould. În mare parte e destul de bine.
— Știu, am zis, referindu-mă la ambele afirmații: da, în mare parte era bine – era, în orice caz, un text utilizabil – și da, eliminase doar părțile rele. N-o voi mai face niciodată.
A râs.
— Dacă-i adevărat ce spui, niciodată n-o să mai fie nevoie să muncești ca să trăiești. Poți face asta în schimb. Trebuie să-ți explic vreuna dintre corecturile astea?
— Nu, am zis.
— Când scrii o poveste, îți spui ție însuți povestea, a zis. Când o rescrii, datoria ta principală este să scoți toate lucrurile care nu aparțin poveștii.
În ziua când mi-am predat primele două articole, Gould a mai spus ceva interesant: scrie cu ușa închisă, rescrie cu ea deschisă. Cu alte cuvinte, ceea ce scrii începe ca un lucru numai al tău, dar apoi trebuie să iasă în lume. Odată ce ai înțeles care e povestea și-o scrii așa cum trebuie – sau, oricum, cât de bine te pricepi –, ea aparține oricui are chef s-o citească. Sau s-o critice. Iar dacă ai foarte mult noroc (asta-i ideea mea, nu a lui John Gould, dar sunt încredințat că ar fi subscris la ea), vor fi mai mulți cei care să vrea s-o citească decât cei care s-o critice.
Despre scris. Autobiografia unui meșteșug, de Stephen King, Editura Nemira, 2022, trad. Mircea Pricăjan, col. „Orion”
Scrie un comentariu