• „Nu posedăm cu adevărat decât ceea ce putem aștepta” - Anna de Noailles

Dragă Bosie..., „De Profundis”, de Oscar Wilde

Dragă Bosie..., „De Profundis”, de Oscar Wilde

O confesiune scrisă cu mare tristețe, cu ciudă pe sine însuși de a se fi lăsat atras într-un carusel al greșelilor, De Profundis este un text frumos scris și care ne oferă o altă imagine a lui Oscar Wilde. Dacă Portretul lui Dorian Gray și piesele de teatru ale lui Oscar Wilde m-au cucerit prin stilul paradoxal, spumos, inteligent și spiritual ce a devenit marca lui, De Profundis mi-a confirmat spusele lui Fernando Pessoa: „ca să fii un om mare, trebuie să fii un om întreg”. 

Voi începe prin a-ți spune că mă învinuiesc cumplit. Stând aici, în această celulă întunecoasă, în haine de osândit, un om dezonorat și distrus, mă învinuiesc. În nopțile tulburi și agitate de neliniște, în zilele lungi și monotone de suferință, pe mine mă învinuiesc. Mă învinuiesc că am permis unei prietenii neintelectuale, o prietenie al cărei scop primar nu era crearea și contemplarea lucrurilor frumoase, să-mi domine complet viața. De la bun început a fost o distanță prea mare între noi. Tu ai fost leneș la școală, mai mult decât leneș la universitate. Nu ți-ai dat seama că un artist, și mai ales un artist cum sunt eu, adică unul pentru care calitatea operelor depinde de intensificarea personalității, are nevoie pentru dezvoltarea artei sale de compania ideilor, de o atmosferă intelectuală, de liniște, pace și solitudine. Tu îmi admirai opera când era încheiată: te bucurai de succesele strălucitoare ale premierelor mele și de petrecerile fastuoase ce le urmau: erai mândru, firesc, de altfel, să fii prietenul intim al unui artist atât de distins; dar nu puteai înțelege condițiile necesare pentru producerea operei de artă.

 

Până la urmă, liantul oricărei însoțiri, fie ea în căsătorie sau în prietenie, este conversația, și conversația trebuie să aibă o bază comună, iar între doi oameni de o cultură profund diferită singura bază comună posibilă este nivelul cel mai de jos. Lucrurile mărunte în gândire și în acțiune sunt încântătoare. Făcusem din ele piatra de temelie a unei filozofii strălucite, exprimată în piese de teatru și paradoxuri. Deșertăciunea și nesăbuința vieții tale deveneau însă adeseori extrem de obositoare pentru mine: ne întâlneam doar în mocirlă; și oricât de fascinant, teribil de fascinant, era singurul subiect în jurul căruia se învârtea mereu discursul tău, până la urmă devenea cam monoton pentru mine.

 

Zeii sunt ciudați. Nu doar din viciile noastre fac instrumente cu care să ne biciuiască. Ne distrug prin ceea ce este bun, blând, uman, iubitor în noi.

 

Să fii absolut liber și în același timp total dominat de lege este paradoxul etern al vieții umane pe care-l realizăm în fiecare clipă; și asta, mă gândesc adesea, este singura explicație posibilă a firii tale, dacă există totuși o explicație pentru misterele profunde și cumplite ale unui suflet omenesc, una care să nu facă misterul și mai uimitor.

 

Iubirea e hrănită de imaginație, prin care devenim mai înțelepți decât ne știm, mai buni decât ne simțim, mai nobili decât suntem, prin care putem vedea Viața ca întreg; prin ea, și numai prin ea, îi putem înțelege pe ceilalți atât în relațiile lor reale, cât și în cele ideale. Numai ce e frumos, și frumos conceput, poate hrăni Iubirea.

 

Greșelile fatale în viață nu le faci când ești nerezonabil: un moment nerezonabil poate fi cel mai bun moment al cuiva. Le faci când ești logic. E o mare diferență.

 

Trebuie să înțelegem totul prin natura noastră. Nu are rost să-i spui cuiva ceva ce nu simte și nu poate înțelege.

 

Ura, va trebui să înveți, este, intelectual vorbind, Eterna Negație. Din punctul de vedere al emoțiilor, este o formă de Atrofiere și ucide orice în afară de ea însăși.

 

… Iubirea nu se târguiește ca la piață, și nici nu folosește un cântar. Bucuria ei, precum bucuria intelectului, este să se simtă vie.

 

Totuși, mă gândeam că ar fi fost bine, atât pentru tine, cât și pentru mine, dacă ai fi protestat câtuși de puțin împotriva versiunii prezentate de tatăl tău despre prietenia noastră, grotescă și veninoasă deopotrivă, absurdă în ce te privea în aceeași măsură în care mă dezonora pe mine. Această versiune a devenit acum istorie serioasă: este citată, crezută și comentată; predicatorul i-a preluat textul, iar moralistul a făcut din ea tema lui aridă; iar eu, care m-am adresat tuturor epocilor, am fost nevoit să-mi accept verdictul de la o maimuță și un bufon. Am spus în această scrisoare, cu oarecare amărăciune, recunosc, că ironia este că tatăl tău va ajunge eroul unei lecții la Școala de Duminică; că tu vei fi pus în rând cu pruncul Samuel și că locul meu va fi între Gilles de Retz și marchizul de Sade.

 

Suferința este un singur moment lung. N-o putem împărți în anotimpuri. Putem doar să-i înregistrăm stările și să le consemnăm revenirea. Pentru noi, timpul nu avansează. Merge înapoi. Pare să se învârtească în jurul unui centru de durere.

 

Există tact în dragoste, precum și în literatură: n-ai fost sensibil la nici una.

 

Știai foarte bine că, o dată la douăsprezece săptămâni, Robbie îmi trimitea un mic rezumat al știrilor literare. Nimic nu poate fi mai încântător decât scrisorile lui, cu inteligența lor, cu simțul lor critic concentrat și spiritual, cu stilul lor lejer; sunt scrisori adevărate, sunt ca o conversație; au ceva din acea causerie intime a francezilor, și modul lui delicat de a-mi acorda respect, apelând uneori la judecata mea, alteori la simțul umorului sau la instinctul meu pentru frumos, la cultura mea, și amintindu-mi în o sută de feluri subtile că am fost cândva pentru mulți arbitrul stilului în Artă, chiar arbitrul suprem pentru unii, arată că are tact atât în iubire, cât și în literatură. Scrisorile lui au fost micii mesageri între mine și acea minunată lume ireală a Artei unde odinioară eram rege, și unde aș fi rămas de fapt rege, dacă nu m-aș fi lăsat ademenit în lumea imperfectă a pasiunilor grosolane, insuficiente, a poftei nedefinite, a dorinței fără limite și a lăcomiei fără formă.

 

Sunt unul dintre acei oameni făcuți pentru excepții, nu pentru reguli.

 

Când mă gândesc la religie, simt că mi-ar plăcea să găsesc un ordin al celor care nu pot să creadă, Frăția Celor fără de Părinte, am putea-o numi, unde pe un altar pe care nu arde nici o candelă, un preot a cărui inimă nu cunoaște pacea ar putea sluji cu pâine nebinecuvântată și o cupă fără vin. Totul trebuie să devină o religie spre a fi adevărat. Iar agnosticismul ar trebui să-și aibă și el ritualul lui, asemenea credinței. Și-a semănat martirii, ar trebui să-și secere și sfinții și să-L slăvească zilnic pe Dumnezeu pentru că S-a ascuns de om. Dar, credință sau agnosticism, nu trebuie să fie nimic exterior ființei mele. Simbolurile sale trebuie să fie create de mine. Spiritual este numai ceea ce-și creează propria formă. Dacă nu-i aflu secretul înăuntrul meu, nu-l voi afla niciodată.

 

Aș spune mai degrabă, sau aș vrea să aud spunându-se despre mine, că am fost într-o asemenea măsură un produs al epocii mele, încât, în perversitatea mea, și de dragul acelei perversități, am transformat lucrurile bune din viața mea în rău și pe cele rele în bine.

 

În tot ce am spus sunt preocupat pur și simplu de atitudinea mea mentală față de viață ca întreg și cred că a nu mă rușina că am fost pedepsit este una dintre primele realizări la care trebuie să țintesc, pentru perfecțiunea mea, și pentru că sunt imperfect.

 

Dacă, după ce ies, un prieten de-al meu ar da o petrecere și nu m-ar invita, nu m-ar deranja câtuși de puțin. Pot fi foarte fericit singur. Având libertate, cărți, flori și luna, cine ar putea să nu fie fericit?

 

Între arta mea și lume este acum un gol imens, dar între Artă și mine nu este nici unul.

 

Dar numai o natură lipsită total de imaginație este preocupată doar de oameni pe piedestaluri.

 

Ca artist, eu aveam treabă cu Ariel. Tu m-ai pus să lupt cu Caliban.

 

În artă, bunele intenții nu au nici cea mai mică valoare. Orice artă proastă este rezultatul bunelor intenții.

 

…adevăratului cinic nu i se revelează nimic niciodată.

 

Nu există nici un motiv ca un om să-și arate viața întregii lumi. Lumea nu înțelege.

 

…ceea ce se spune despre cineva nu e nimic. Important este cine o spune. 

 

De Profundis, Oscar Wilde, Ed. Humanitas, 2014, trad. Luana Schidu, col. „Eseu”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Animalium”: regmul animal în toată splendoarea lui

„Animalium”, de Katie Scott (ilustrații) și Jenny Broom (text), prezintă „regnul animal în toată splendoarea lui”. Ilustrațiile sunt absolut superbe, iar textul ce le însoțește este ușor de înțeles și, deși concis, foarte cuprinzător.

„Ravensbrück”, de Steve Sem-Sandberg

Cunoscută mai ales prin prisma scurtei, dar intensei poveşti de dragoste pe care a trăit-o alături de Franz Kafka, Milena Jesenská a reprezintat un exemplu de toleranţă şi tenacitate, un model de luptă pentru libertate.

Lecturi care „se leagă”: despre misterul creierului uman

Pe scurt, despre cinci cărți legate prin același subiect (misterul creierului uman): „În mișcare. O viață”, de Oliver Sacks, „Un fel de basm”, de Graham Joyce, „Alias Grace”, Margaret Atwood, „Amprenta omului”, de Sebastian Faulks, și „În mințile lui Billy Milligan”, de Daniel Keyes.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu