• „Libertatea este dreptul de a nu minți” - Albert Camus

„Apeirogon”, de Colum McCann (fragment în avanpremieră)

„Apeirogon”, de Colum McCann (fragment în avanpremieră)

Apeirogon nu seamănă cu nici o carte pe care ați citit-o vreodată... Veți descoperi o formă narativă fără precedent și profund autentică. Vă pot spune doar atât: citiți cartea lui McCann. Este o carte importantă.” (Michael Cunningham)

Rami Elhanan și Bassam Aramin trăiesc aproape unul de celălalt – și totuși sunt complet diferiți. Rami e israelian. Bassam e palestinian. Plăcuța de înmatriculare a lui Rami e galbenă. Plăcuța de înmatriculare a lui Bassam e verde. Rami face cincisprezece minute cu mașina până în Cisiordania. Același drum îi ia lui Bassam o oră și jumătate.

Ambii bărbați și-au pierdut fiicele. Fata de treisprezece ani a lui Rami, Smadar, a fost ucisă într-un atentat sinucigaș în timp ce se ducea să-și cumpere cărți împreună cu prietenele ei. Fiica lui Bassam, Abir, în vârstă de zece ani, a fost ucisă cu un glonț de cauciuc de un membru al poliției de frontieră în fața școlii. În buzunar avea o brățară de dropsuri pe care nu apucase să le mănânce.

Rami și Bassam au fost crescuți să se urască unul pe celălalt. Și totuși devin cei mai buni prieteni.

În acest roman – numit după un poligon cu un număr de laturi infinit numărabil –, Colum McCann străbate secole și continente, realizând o țesătură în care timpul, arta, istoria, natura și politica alcătuiesc o tapiserie de prietenie, dragoste, pierdere și apartenență. Muzical, plin de forță, delicat și ambițios, Apeirogon este romanul vremurilor noastre.

„McCann face o echilibristică perfectă între viață și artă; scriind cu un lirism și o empatie extraordinare, surprinde modul în care se propagă atât efectele provocate de violență și durere, cât și frumusețea și puterea miraculoasă a prieteniei și a iubirii, a curajului și a adevărului.” (Booklist)

„Un apeirogon este un poligon cu un număr infinit de laturi – iar cartea transcendentă a lui Colum McCann este plină de sute de segmente emoționale care îndeamnă la reflecție. McCann transformă aceste realități crude în ficțiune captivantă, și o face cu o imensă forță poetică.” (Independent)

„Orbitor... hipnotic... sfâșietor și fascinant... Pe lângă strălucirea caleidoscopică a narațiunii, aceasta este și o poveste profund umană.” (San Francisco Chronicle)

Colum McCann s-a născut în Dublin și a studiat jurnalismul. Este autorul romanelor Songdogs (1995), This Side of Brightness (1998), Dansatorul (Dancer, 2003), Zoli (2006), Goana nebună a lumii (Let the Great World Spin, 2009), Transatlantic (TransAtlantic, 2013) și Apeirogon (2020). A mai scris trei cărți de povestiri bine primite de critică și un volum de nonficțiune intitulat Letters to a Young Writer (2017). Lucrările i-au fost publicate în peste patruzeci de limbi. A primit multe distincții internaționale, printre care National Book Award, International IMPAC Dublin Literary Award, o bursă Guggenheim, Premiul Pushcart și o nominalizare la Oscar pentru scurtmetrajul Everything in This Country Must. Este membru al Academiei Americane de Arte și Litere și a primit Ordinul Chevalier des Arts et des Lettres din partea guvernului francez. A mai obținut premii în Italia, Germania și China. Colaborează la The New Yorker, The New York Times, The Atlantic și The Paris Review și predă în cadrul programului de masterat în creative writing de la Hunter College. Locuiește cu familia în orașul New York, unde este cofondator al organizației internaționale nonprofit de schimburi narative Narrative 4.

 

Apeirogon, de Colum McCann (fragment în avanpremieră)


1

 

Dealurile Ierusalimului sunt îmbăiate în ceață. Rami parcurge din memorie o porțiune dreaptă și calculează unghiul următorului viraj.

La șaizeci și șapte de ani, se ghemuiește pe motocicletă cu spinarea arcuită. Are un combinezon căptușit și casca bine închisă. Motocicleta e japoneză, de 750 de centimetri cubi. O mașinărie agilă pentru un bărbat de vârsta lui.

Rami, chiar și pe vreme urâtă, își muncește motocicleta.

Virează brusc la dreapta, către grădini, unde ceața se ridică dezvăluind întunericul. Corpus separatum. Schimbă viteza și trece în goană pe lângă un punct de pază militar. Becurile cu vapori de sodiu par să aibă, în lumina dimineții, contururi incerte. Un stol mic de păsări întunecă momentan portocaliul.

La poalele dealului, drumul se afundă în altă curbă ascunsă de ceață. Trece în viteza a doua, eliberează ambreiajul, virează lin și revine într‑a treia. Șoseaua Numărul Unu e în susul ruinelor din Qalunya: o istorie întreagă e îngrămădită aici.

Încetinește la capătul rampei și o apucă pe banda interioară a șoselei, trecând de panourile indicând drumul spre Orașul Vechi, spre Giv’at Ram. Autostrada e plină de dârele ca de trasoare ale farurilor matinale.
Se apleacă spre stânga și se căznește, ca un somon contra curentului, să pătrundă pe banda mai rapidă, spre tuneluri, către Bariera de Separare și orașul Beit Jala. Două răspunsuri dintr‑o singură zvâcnire: Gilo pe o parte, Betleem pe cealaltă.

Aici, geografia e totul.

 

2

 

DRUMUL ACESTA DUCE CĂTRE ZONA „A”

SUB CONTROLUL AUTORITĂȚII PALESTINIENE

INTRAREA CETĂȚENILOR ISRAELIENI INTERZISĂ

VĂ PUNEȚI VIAȚA ÎN PERICOL

ȘI ÎNCĂLCAȚI LEGEA ISRAELIANĂ

 

3

 

Cinci sute de milioane de păsări se arcuiesc, an de an, prin văzduhul de peste dealurile din Beit Jala. Se deplasează după străvechile orânduiri ale speciei lor: pupeze, mierle, muscari, canari, cuci, grauri, sfrâncioci, sitari, pietrari, fluierari, păsări‑nectar, drepnele, vrăbii, cărăuși de noapte, bufnițe, pescăruși, șoimi, vulturi, ereți, cocori, șorecari, becaține, pelicani, flamingi, berze, nagâți, vulturi‑grifon, prigorii, gaițe, turturele, silvii‑de‑câmpie, codobaturi galbene, pitulici, pițigoi, buhai‑de‑baltă.

E a doua super‑autostradă a migrației din lume, ca nivel de aglomerație: cel puțin patru sute de specii diferite de păsări se ridică torențial, luând în stăpânire diferite paliere ale cerului. V‑uri lungi, cloncănitoare. Călători singuratici levitând la firul ierbii.

An de an, peisaje noi se ivesc dedesubt: așezări israeliene, blocuri de apartamente palestiniene, grădini pe terase, barăci, bariere, puncte de control rutier.

Unele păsări migrează pe timp de noapte ca să evite prădătorii și zboară urmându‑și modelele siderale, eliptice de la viteză, devorându‑și în zbor propriii mușchi și intestine. Altele o pornesc peste zi, ca să profite de curenții ascendenți, de vântul cald care le înalță aripile, permițându‑le să planeze.

Când și când, stoluri întregi astupă soarele și îmbracă în umbre Beit Jala: câmpiile, terasele abrupte, pâlcurile de măslini din marginea orașului.

Întinde‑te pe spate în via mănăstirii din Cremisan, în orice moment al zilei, și o să vezi deasupra păsările, călătorind în șiraguri gălăgioase.

Poposesc pe copaci, pe stâlpi de telegraf, pe cabluri electrice, pe turnuri de apă, ba chiar și pe buza Zidului, unde sunt câteodată luate la țintă de tineri prăștieri.

 

4

 

În vechime, praștiile erau făcute dintr‑o găoace din piele de vacă, mare cât un petic pentru ochi, înțesată cu găurele și prinsă cu șnururi de piele în laturi. Praștiile erau folosite de ciobani ca să sperie răpitorii și să‑i îndepărteze de turmele cu care umblau din loc în loc.

Locașul pentru piatră era ținut în mâna stângă a păstorului, iar șnururile, în dreapta. Ca să poată fi folosită cu precizie, praștia necesita un exercițiu îndelungat. După ce așeza proiectilul, prăștierul apuca bine șnururile. Învârtea sălbatic praștia deasupra capului, de câteva ori, așteptând momentul natural al eliberării. Găoacea se desfăcea și piatra era propulsată. Unii păstori erau în stare să nimerească, de la două sute de pași, o țintă cât ochiul unui șacal.

Curând, praștia avea să‑și facă loc în arta războiului: capacitatea de tragere către vârful unor versanți și peste ziduri o făcea indispensabilă în asalturile asupra orașelor fortificate. Au început să fie folosite legiuni întregi de prăștieri. Purtau armuri din creștet până în tălpi și umblau în care pline ochi cu pietre. Când terenul devenea impracticabil – șanțuri inundate, tranșee, caverne surpate în nisip, maluri înălțate, bolovani înșirați pe drumuri – coborau din care și o porneau pe jos, ducând pe umeri traiste împodobite. Cele mai încăpătoare puteau conține până la două sute de pietre mici.

Era lucru obișnuit, înainte de bătălie, ca măcar una dintre pietre să fie pictată. Talismanul era apoi așezat la fundul traistei când aruncătorul pornea la luptă, cu speranța că n‑avea să ajungă niciodată să folosească piatra cea de pe urmă.

 

5

 

Departe de iureșul bătăliei, copiii – de opt, nouă, zece ani – erau puși să doboare păsări de pe cer. Așteptau lângă canalele de irigații, pitiți în ierburile deșertului, sau aruncau cu pietre de pe fortificații. Doborau turturele, prepelițe, ciocârlii.

Unele păsări erau prinse încă vii. Erau adunate și băgate în cuști de lemn, cu ochii scoși, păcălite astfel că e noapte mereu; după aceea se ospătau zile întregi cu grâne.

După ce se îngrășau și se făceau de două ori cât suratele lor încă zburătoare, erau gătite în cuptoare de lut și servite cu pâine, măsline și mirodenii.

 

6

 

Cu șase zile înainte să moară, după o spectaculoasă orgie gastronomică, François Mitterrand, președintele francez, a comandat un ultim fel, presură‑de‑grădină, o păsărică minusculă, cu gâtlej galben, nu mai mare decât degetul lui. Delicatesa asta, pentru el, reprezenta sufletul Franței.

Personalul lui Mitterrand a supervizat capturarea din sălbăticie a păsărilor, executată într‑un sătuc din sud. Poliția locală a fost mituită, vânătoarea a fost aranjată și păsările au fost prinse la răsărit de soare în plase fine, speciale, așezate la marginea pădurii. Presurile au fost puse în cuști și duse într‑o dubă cu geamuri fumurii la casa de la țară a lui Mitterrand din Latche, unde‑și petrecuse, copil fiind, verile. Bucătarul‑șef adjunct a ieșit și a băgat înăuntru cuștile. Păsările au fost îndopate vreme de două săptămâni, până ce s‑au făcut durdulii de mai să plesnească, apoi apucate de picioare și, cu capul înainte, înecate într‑o carafă cu Armagnac pur.

Apoi, bucătarul‑șef le‑a jumulit, le‑a dat cu sare și le‑a presărat cu piper, le‑a prăjit vreme de zece minute în grăsimea proprie, după care le‑a așezat într‑o strachină albă de lut, încălzită dinainte

Când a fost servit acest fel, în încăperea lambrisată – unde se aflau apropiații lui Mitterrand, soția, copiii, amanta și prietenii – s‑a făcut liniște. Mitterrand s‑a săltat în scaun, a dat deoparte pătura de pe genunchi și a sorbit din vinul vechi de Château Haut‑Marbuzet.

– Singurul lucru interesant e să trăiești, a zis.

Și‑a tras peste cap un șervet alb ca să inhaleze aroma păsărilor și, cum dicta tradiția, ca să‑și ascundă fapta dinaintea ochilor lui Dumnezeu. A apucat păsările una câte una și le‑a mâncat întregi: carnea suculentă, grăsimea, măruntaiele amare, tendoanele, ficatul, rinichiul, inima călduță, pulpele, oasele mărunțele crănțănindu‑i între dinți.

I‑a luat câteva minute să termine, cu fața ascunsă în tot acest timp sub pânza albă. Familia lui a ascultat trosnetele oscioarelor frânte.

Mitterrand s‑a șters la gură cu șervetul, a dat deoparte strachina de lut, a ridicat capul, a zâmbit, le‑a urat noapte bună tuturor și s‑a ridicat să se ducă la culcare.

Avea să postească apoi vreme de opt zile și jumătate, până la moarte.

Apeirogon, de Colum McCann, Editura Litera, 2020, trad. Bogdan Perdivară, col. „Clasici contemporani Litera”



Articole asemănătoare

Războiul nu are chip de femeie, de Svetlana Aleksievici

Svetlana Aleksievici şi-a dedicat şapte ani din viaţă colectării mărturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul celui de-al Doilea Război Mondial, erau abia ieşite din copilărie.

Cărțile anului 2019 la Editura LITERA

Editura Litera anunță peste 700 lansări editoriale noi în 2019 și vă propune să notați în agendă cărțile eveniment peste care nu trebuie să treceți fără a le fi citit anul acesta.

Toamna literară 2014 – Noutăți la Grupul Art

Young fiction, science-fiction și fantasy, critică și teorie literară, eseu, literatură contemporană și modernă… Grupul Editorial Art vine la Gaudeamus cu cărți foarte diverse, adresate tuturor categoriilor de cititori.

1 Comentariu

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Cristina 09-02-2021 08:59

    ”Gâtlej galben”? Gâtlejul e partea din interior.

    Raspunde