• „Consecințele mâniei sunt mult mai grave decât cauzele ei” - Marc Aureliu

„Breviar pentru păstrarea clipelor”, de Alexandru Paleologu

„Breviar pentru păstrarea clipelor”, de Alexandru Paleologu

Mie mi s-au părut de-a dreptul savuroase dialogurile lui Alexandru Paleologu cu Filip-Lucian Iorga. Amintiri din vremuri trecute (dintr-un București Belle-Époque, dintre războaie, din comunism), gentilomi și doamne de altădată, năravuri și pasiuni uitate, cultură și aristocrație, o viață de om cu bune și cu rele, cu frumos și cu urât, totul povestit într-un stil cald și molcom care te face să ghicești în spatele rândurilor un om inteligent și plăcut. Citindu-l pe Paleologu, e foarte ușor să-ți dai seama la ce fel de oameni se referea Andrei Pleșu când vorbea despre „boierii minții”.

Însă, mai mult decât ceea ce spune (și sunt și multe afirmații cel puțin discutabile în carte), contează felul particular de le a povesti. Nu am avut ocazia să-l cunosc pe Alexandru Paleologu în timpul vieții și, chiar și când trăia, l-am cunoscut tot prin intermediul cărților. Dintre toate, însă, Breviar pentru păstrarea clipelor mi-a plăcut cel mai mult pentru că mi se pare că ilustrează din plin, una dintre bogățiile (aproape pierdute) ale lumii de ieri: arta conversației.

 

Cine fuge de suferință, matematic ratează fericirea.

 

Există fotografii care concentrează esența unei existenți, așa cum în viață există momente aparent insignifiante, dar care își revelă, în mod neașteptat, esențialul.

 

…pe lume există și nedreptatea și trebuie să știi s-o suporți cu seninătate.

 

Era un om genial [despre Eugen Ionescu – n.m.], dar se purta exact ca oricare alt om. Și cred că acesta este semnul geniului. Omul genial nu se deosebește de ceilalți. E mai om decât ceilalți, dar nu e mai altfel. Și nici nu caută să fie. Asta caută numai cei pe care ceva din structura lor îi nemulțumește.

 

Obligația de a te îmbrăca seara corect, pentru masă, e un fel de ambiție a civilizației.

 

Sunt convins că acela care fuge de frivolitate ajunge la prostie. Frivolitatea este modul inteligent de a lua viața ușor.

 

Oamenii mediocri de o bună condiție materială și socială, care știu o limbă-două corect și fluent, care știu să întoarcă paginile unei partituri, atunci când o cucoană cântă la pian, care știu să facă conversație în societate și întrețin climatul de bună conduită, politețe și rafinament, constituie temelia pe care se desfășoară o societate civilizată și aleasă. Fără ei, nici ceilalți nu mai sunt plasați cum trebuie.

 

Nu trebuie să ne grăbim când spunem despre cineva că nu e destul de inteligent. Poate că este, dar nu s-a produs încă declicul, momentul care să declanșeze în el mecanismul uman și normal pentru viața lui, nu așa, doar ca să facă pe șuetarul deștept. Omul e o ființă dobitocească, înfumurată și rea. Dar răutatea lui nu e integrală. În orice om rău se poate deștepta, la un moment dat, un om cumsecade și inteligent.

 

Dacă ai o înclinație spre cultură, ajung și zece cărți bune, citite și înțelese bine.

 

Ideea de cultură de performanță e aberantă. Competiția nu are ce căuta în cultură. Pe mine nu mă interesează decât cultura de substanță. Nu fac mare caz de omul care a citit foarte mult, ci de cel care a citit foarte bine și a înțeles. Mai cu seamă, cultura este o treabă de toate zilele, plăcută și obișnuită. De altfel, numai proștii au boala performanței. Omul deștept se mulțumește cu ce a reușit și gata.

 

Cărțile – citite sau nu – au viețile lor. O carte necitită care te-a acompaniat toată viața din bibliotecă are o influență imperceptibilă. Se produce un fel de osmoză: cartea mișcă ceva în capul tău, dar poate că și capul tău creează în cartea respectivă lucruri pe care o să le găsești. Până la urmă, familiaritatea cu o carte, chiar și numai ca obiect fizic, ajunge să fasoneze ceva în gândirea ta. O carte necitită e mai bine să o ai în casă, decât să nu o ai.    

 

În fond, frumusețea omului vine numai din privire. Numai acolo se poate vedea ce se întâmplă cu adevărat valoros și puternic într-un om, bunătatea, inteligența, dreptatea lui.

 

Sunt foarte mulți oameni care se tem de frivolitate ca dracul de tămâie și sunt „serioși”. Seriozitatea este estetica mediocrității, iar „serioșii” sunt, după mine, nenorocirea lumii, oamenii care distrug șansele mari ale miracolului, frumuseții și genialității, pentru că ei se ghidează exclusiv după probabilități și după ceea ce este în mod notoriu și unanim acceptat drept profitabil.

 

Pentru că ființele puternice și irezistibile sunt întotdeauna tolerante, răbdătoare și înțelegătoare.

 

Odată cu dispariția ceaiurilor, a dispărut și arta conversației. Toți stau acum, la mese, ca niște mofluzi.

 

Unele dintre cele mai importante surse de fericire și de libertate în viață sunt aceste două sentimente: acela că ești stăpân și acela că nu ești.

 

Dar cel mai de admirat e tot omul care, în mod negrăbit și fără să se apuce să muncească ostentativ, contemplă și vede.

 

Am și eu o filozofie a mea: aceea că omul râzător este omul superior, care domină lumea și viața.

 

Eu cred că omul care nu e în stare să accepte și lucrurile umilitoare, nu e încă om, ci moftolog. Umilința e, cum a zis Lizi Florescu, să spui ce vor ei să spui. Restul nu.”

 

Erudiția vine singură, dacă te pasionează o problemă; există anumite căi prin care informațiile te găsesc ele pe tine.

 

Sărăcia nu e o virtute, lipsa banilor e inconfortabilă și poate compromite o fericire sau o vocație dar și bogăția te face neliber, pentru că începi să te temi de cei care te-ar putea ruina și pentru că te face să pierzi timpul. Miliardar mi-aș dori să fiu, dar nu să devin.

 

Omul devine competent în ceea ce iubește.

 

În legătura cu graba, cred că trebuie observat că distanțele s-au scurtat foarte mult, dar a dispărut sentimentul călătoriei și al parcurgerii unui drum.

 

Omul care nu e foarte sigur că e un aristocrat autentic simte nevoia să se împopoțoneze cu relații mondene.

 

Virtutea aristocratică principală este umilința, nu fudulia.

 

Sunt oameni ale căror trupuri sunt dizgrațioase, nu pentru că ar fi disproporționate, ci pentru că omul nu știe să-și poarte propriul trup.

 

 Asta înseamnă să fii om: să poți trăi, asumându-ți permanent propriile erori.

 

Cele mai multe lucruri cu adevărat sublime sunt aparent mărunte, insignifiante.

 

Nu poți avea o viziune perfectă despre cum trebuie să fie viața.

 

De fapt, omul își face rai sau iad, prin firea și alegerile lui.

 

În definitiv, marea dorință a omului este aceea de a păstra clipa. Eu cred că putem eterniza clipele fecunde și inspiratoare: un ton al vocii, o privire, un gest un zâmbet sau o lacrimă care, prin grația și armonia lor, creează o frumusețe nepieritoare. Restul e zadarnic.

 

Iată concluzia, după o viață de om: nimic nu contează decât iubirea. În viață poți să fii un dobitoc sau să te salvezi. Și nu te poți salva decât iubind pe cineva mai mult decât te iubești pe tine însuți. Cel care nu iubește, care nu are un depozit profund de afectivitate, asumându-și toate riscurile, e un fraier, un om care pierde vremea. Dacă iubești pe cineva nu poți să fii tont. Iar dacă iubești pe cineva și iubirea este împărtășită, nu poți să nu fii fericit.

 

Breviar pentru păstrarea clipelor. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Alexandru Paleologu, Ed. Humanitas, 2007 (ed. nouă 2012), col. „Portrete în dialog”

 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Fărâme de viață, despre „Înainte să adorm”, de S.J. Watson

Cum ar fi dacă în fiecare dimineață ai avea ocazia să iei viața de la capăt? Dacă ai putea, zi de zi, să vezi lumea cu alți ochi? Dar cum ar fi dacă asta ți s-ar întâmpla nu doar într-o zi când simți nevoia de ceva nou, ci... în fiecare zi?

Vârsta prieteniei și a căutărilor, despre „Cronicile vulpii”, de Paul Slayer Grigoriu

M-am bucurat tare mult să văd că apare și prima carte românească în Colecția Narator a Editurii Publica. „Cronicile vulpii: Amintiri din liceul anilor ´90”, de Paul Slayer Grigoriu, este o cronică detaliată a celor patru ani pe care autorul i-a petrecut ca elev la Liceul German din București.

„Cucerirea socială a Pământului”, de Edward O. Wilson

O carte foarte bine documentată și foarte frumos scrisă despre condiția umană, despre evoluția omului, despre contradicțiile inerente ființei umane. O carte care te pune serios pe gânduri și te face să reconsideri tot ce credeai că știi despre istoria omului. Cuvintele lui Edward O. Wilson sunt atât pline de tristețe, dar și de încurajare și, cel mai important, lasă deschis drumul către o umanitate mai bună.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu