Acum un film original Prime Video, de la autoarea bestsellerului internațional After, un fenomen editorial care s-a vândut în 35 de limbi și în peste 12 milioane de exemplare în întreaga lume.
„Anna Todd îmbină armonios vulnerabilități, dorințe și visuri, creând personaje care-ți merg la suflet.“ - Colleen Hoover
O vară petrecută pe insula Mallorca îi va schimba viața definitiv... Când află că, pentru o vreme, va trebui să se mute împreună cu mama ei în Mallorca, Ry, o tânără de 22 ani, e hotărâtă ca în vara aceea să-și trăiască viața din plin. Așa încât, în pofida problemelor grave de sănătate cu care se confruntă și a mamei sale excesiv de protectoare, se îndrăgostește de Julián, un tânăr localnic enervant de fermecător. Iar cu fiecare zi pe care o petrec împreună, Julián reușește s-o scoată pe Ry din carapacea ei, antrenând-o în aventurile pe care și le-a dorit dintotdeauna.
Însă vremea întoarcerii în America se apropie cu pași repezi, iar Ry trebuie să decidă dacă are curajul necesar pentru a-și urma în sfârșit inima și a trăi pentru ea însăși.
„Captivant, emoționant, romantic! Una dintre cele mai bune cărți ale anului 2025.“ - Laura Pavlov, autoare de bestsellere USA Today
„Anna Todd surprinde cu măiestrie magia primei iubiri, a nopților de vară și a acelor momente care ne schimbă pentru totdeauna.“ - Brittainy Cherry, autoarea bestsellerului internațional Aerul pasiunii
ANNA TODD (scriitoare/ producătoare/influencer) este autoare de bestsellere New York Times — seria AFTER, trilogia STARS, Surorile Spring, romanele grafice din seria AFTER și Ultimul răsărit. Seria AFTER a fost publicată în 35 de limbi și vândută în peste 12 milioane de exemplare în întreaga lume, fiind #1 bestseller în numeroase țări. În 2017, Anna a fondat compania de divertisment Frayed Pages Media pentru a produce lucrări inovatoare și creative de film, televiziune și carte. A fost producătoare și scenaristă pentru adaptările cinematografice ale primelor două cărți din seria AFTER și producătoarea filmelor Dintotdeauna tu (2025) și Ultimul răsărit. Originară din Ohio, Anna locuiește în prezent cu familia ei în Los Angeles.
De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut ambele volume din seria Landon Gibson (Nimic mai mult și Nimic mai puțin); romanul Surorile Spring; toată seria AFTER (După ce ne-am întâlnit, După ce ne-am certat, După ce ne-am îndrăgostit, După ce am găsit fericirea, Înainte de noi), precum și cele două romane grafice După ce ne-am întâlnit; și trilogia STARS (Cele mai strălucitoare stele, Cea mai întunecată lună și Nesfârșita lumină a prafului de stele).
Ultimul răsărit de Anna Todd (fragment)
*
— Te machiezi vreodată acasă? o întreb pe Amara, apropiindu-mă de biroul ei.
— De ce, când pot s-o fac în timpul programului și să fiu și plătită pentru asta. Îmi face cu ochiul, trimițând o bezea camerei de supraveghere preferate din colț.
— Mă întorc acasă mai devreme, îi spun, cât timp ea își dă cu rimel pe gene.
Mâna i se mișcă brusc și se mâzgălește cu rimel negru pe obraz.
— Pardon, poftim?
— Scuze pentru momentul nepotrivit! arăt spre rimelul întins pe fața ei, iar ea se uită în oglinda din spatele biroului, ridicând din umeri.
— Cât de devreme adică? pune ea tubul de rimel pe blat.
Ezit înainte de a răspunde, pecetluindu-mi soarta.
— Mâine. Înainte de eveniment.
— Ce este? mă privește ea uimită. Ce s-a întâmplat? Julián... ce a făcut?
Are o reacție foarte rapidă, se aprinde iute, gata să se răzbune pe Julián.
— Nu e vina lui. E vina mea. Mă rog, a mamei, ceea ce mă face și pe mine vinovată.
E confuză, și pe bună dreptate. Îi dau mai multe detalii, începând și terminând cu ceea ce s-a întâmplat ieri.
— Oh, nu! Deci compania malefică împotriva căreia vom protesta cu toții mâine e a mamei tale? se strâmbă ea.
— Veți protesta?
Încuviințând, povestește că grupul ei de prieteni, împreună cu mai mulți pescari și familiile lor au programat un protest pentru mâine, la șantierul naval Garcia. Cu doar câteva ore înaintea evenimentului.
— Cred că protestul va atrage atenția, iar dacă scapă de sub control sau dacă vestea circulă prea repede, ar putea strica acea petrecere de fițe! spune ea, cerându-și scuze din priviri.
— Mă doare-n cot de petrecere. Nu pot să cred că mama a provocat toate aceste daune, iar eu am defilat pe aici, irosind timpul lui Julián și al tău. Îmi pare rău!
— Nu e cazul, flutură ea din mână. Dacă nu știai, de ce naiba să-ți pară rău?
— Chiar dacă nu știam, tot mă simt de rahat, ridic eu din umeri. Măcar atât pot să fac, să-mi cer scuze.
— Nu, ce poți să faci este să rămâi aici și să încerci să îndrepți lucrurile, sugerează ea.
— Cum pot eu să îndrept lucrurile?
Am parcurs toate scenariile care mi-au dat prin cap, încercând să mă gândesc cum s-o opresc pe mama, dorindu-mi chiar să fie alergică la ceva ce i-aș putea da pentru a o face să se îmbolnăvească și să plece acasă. Sistemul ei imunitar este însă mai puternic decât etica ei de muncă, iar asta spune multe. Chiar și după discuția noastră înduioșătoare, tot nu ar renunța la planurile ei.
— Nu sunt sigură, dar trebuie să existe o cale. Să-ți faci bagajele și să pleci nu e deloc un răspuns. Imaginează-ți cum ar fi fost dacă Romeo și Julieta ar fi renunțat, pur și simplu! spune ea cu pasiune în glas.
Nu mă pot abține să nu râd când aud ce comparație face.
— N-ar fi murit.
Râde și ea, în ciuda circumstanțelor sumbre.
— Ah, da! A fost un exemplu prost. Dar ai înțeles tu. Nu poți pleca așa, pur și simplu.
Telefonul sună, iar ea oftează. Zâmbesc, dând din cap înșelător, pentru că știu că mâine seară o să mă urc în avion — nimic și nimeni nu m-ar putea opri. Mă îndrept spre camera mea, scriindu-i lui Julián un mesaj, știind că nimic din ceea ce-i voi spune nu va îmbunătăți lucrurile, dar nici nu voi putea trăi cu ideea de a pleca fără să-mi iau rămas bun. Vara asta trebuia să fie una trăită fără teamă, fără regrete, iar eu sigur voi regreta dacă nu încerc să-mi iau rămas bun de la Julián. Mă furișez pe lângă lift, asigurându-mă că Amara nu mă observă, și ies din hotel. Mă îndrept încet spre docul lui Julián, fără să știu exact ce-i voi spune sau ce voi face când îl voi vedea ori, mai grav, ce va spune sau ce va face el când mă va vedea pe mine. Dar îmi las inima să mă conducă și sper că mă va călăuzi așa cum trebuie.
Când ajung acolo, constat că barca lui a dispărut. Apa este tăcută, liniștită, într-un fel straniu. Mă uit în toate părțile, dar ambarcațiunea lui nu se vede nicăieri.
Încerc să-l sun, dar intră direct mesageria vocală. Nici măcar nu sună; are telefonul oprit. Doamne, cred că mă urăște enorm și se simte profund trădat.
— Oriah?
O voce din spatele meu mă face să mă întorc brusc, înainte să-mi dau seama că e tatăl lui Julián. Par mai degrabă frați, nicidecum tată și fiu, dar asemănarea este absolut bizară.
— Domnule Garcia? mă bâlbâi eu.
— Mateo... poți să mi spui Mateo. Îl cauți pe Julián? întreabă el, cu un accent mult mai pronunțat decât al fiului său.
Dau din cap aprobator.
— E cumva aici? Știu că barca lui nu e, dar m-am gândit că poate... Îmi pare rău, nu prea știu spaniolă.
Mateo își scutură părul lung.
— Știu eu suficientă engleză. N-am avut încotro cu atâția turiști, a trebuit să mă adaptez.
Zâmbește vag, iar inima mi se topește când văd surâsul atât de asemănător cu al lui Julián. Surâsul meu preferat, pe care am avut plăcerea să-l admir, dar pe care s-ar putea să nu-l mai văd niciodată.
— Nu e aici. A plecat mai devreme, fără să spună nimic.
— Îmi pare rău! Îmi pare rău pentru tot. Probabil că și tu mă urăști.
Mateo ridică o mână, un gest pe care-l face și fiul său. Este îmbrăcat la fel ca el, cu tricou și pantaloni scurți, decolorați de soare, stând desculț pe docul de lemn. Părul lui e mult mai creț decât al lui Julián, dar seamănă amândoi atât de mult, încât îmi vine să plâng acolo, pe mal — oricât încerc, nu-mi pot stăvili lacrimile care încep să-mi curgă pe obraji.
Tatăl lui Julián, un bărbat care a iubit-o cândva pe mama mea și care, probabil, încă o iubește, face un pas în față și mă cuprinde în brațe. Miroase a lemn și frânghii marinărești, a aer marin, și emană o căldură pe care nu am simțit-o niciodată din partea unui adult. În ciuda tuturor celor întâmplate, el mă consolează în timp ce plâng la nesfârșit, lacrimile mele căzând printre crăpăturile lemnului vechi și amestecându-se cu apa mării.
— Nu te voi urî niciodată, spune el, în cele din urmă. Nu pot vorbi în numele fiului meu, dar eu nu am loc de ură în inima mea, adaugă, iar eu mă întreb dacă nu cumva asta se întâmplă din cauză că mama nu a lăsat loc în inima lui pentru nimic altceva.
— Cum e posibil așa ceva? întreb, ștergându-mi fără rușine nasul de tricou, în timp ce el privește marea din fața noastră. Cum să nu fii supărat pe mine, când mama mea... după cum mi-a povestit Julián, ți-a distrus viața și acum va distruge afacerea familiei tale construind un complex turistic în locul ei, iar eu sunt aici, plângând după fiul tău. Jur că de obicei nu sunt atât de egoistă, spun, întrebându-mă dacă e adevărat sau nu.
Poate că sunt egoistă, ca mama. Poate că nu sunt deloc așa cum credeam eu că sunt, poate că sunt așa cum am încercat întotdeauna să nu fiu. Acest gând îmi face inima să se prăbușească și mai mult. Mateo oftează, plesnindu-și limba de cerul gurii.
— Tu și Julián nu aveți nimic de-a face cu greșelile făcute de mine și de Isolde. Datoriile noastre nu trebuie plătite de voi.
Nu știu ce să spun, așa că-l fixez cu privirea o clipă, iar el îmi întinde mâna, făcându-mi semn ușor să mă așez alături de el, pe doc.
— Nu mama ta mi-a distrus viața. Știu că fiul meu dă vina pe ea pentru tot ce a mers prost.
Zâmbește, iar ridurile din jurul ochilor săi sunt fermecătoare și aproape nostalgice, într un fel. Înțeleg cu ușurință de ce s-a îndrăgostit mama de el.
— Îi poartă ranchiună irațional și îi este mai ușor să fie supărat pe o femeie pe care nu o cunoaște decât să accepte faptul că padre al său nu e vreun sfânt și că viața nu e întotdeauna așa cum ar trebui să fie. Dar viața mea, prin urcușurile și coborâșurile ei, nu e distrusă. Nu sunt genul de bărbat cu care ar rămâne mama ta, n-am fost niciodată, dar asta nu m-a împiedicat să-mi trăiesc viața. Așa că te rog, Oriah, nu te înfuria și mai tare pe mama ta din cauza cuvintelor lui Julián. Tu ești tot ce are.
— E vina ei, răspund pufnind. S-a izolat, e singuratică și nu-i pasă decât de slujba ei. Nu m-a adus niciodată aici, nu mi-a arătat niciodată locul ei natal. Nu știu nimic despre moștenirea mea, despre rudele mele, dacă mai trăiesc sau au murit. Nici măcar pe ea n-o cunosc, sincer vorbind, așa că e foarte greu să n-o învinovățesc pentru toate astea. Nu doar pentru cum mă simt eu, ci pentru tot.
Ultimul răsărit de Anna Todd, Ed. Trei, 2026, trad. rom. Oana Dușmănescu
Scrie un comentariu