Roman câștigător al Premio Sor Juana Inés de la Cruz în 2020, al Premio Finestres de Narrativa în 2020 și al Grand Prix de l’Héroïne Madame Figaro în 2021.
Reginele din Parcul Sarmiento este portretul semificțional al unui grup de travestite exuberante, al experiențelor și solidarității lor într-o lume care le condamnă. În Parcul Sarmiento, inima verde a orașului Córdoba, un grup de prostituate transsexuale își face rondul nocturn. Când întunericul e sfâșiat de un strigăt, conducătoarea lor, mătușa Encarna, în vârstă de 178 de ani, se aventurează în tufișuri pentru a cerceta și descoperă un bebeluș pe jumătate mort de frig. Ea mobilizează iute grupul pentru a-l salva, adoptând copilul în fascinanta lor familie surogat, așa cum a făcut cu mulți alți marginalizați, inclusiv cu autoarea cărții. Îmbinând realitatea cu magia unui basm întunecat, Reginele din Parcul Sarmiento oferă un portret intim și nuanțat al maturizării trans, care surprinde un sentiment universal al ciudățeniei corpurilor noastre. Ne captivează și ne distrează, punând la îndoială în același timp felul în care percepem iubirea, sexualitatea, genul și identitatea.
„Un roman superb, emoționant, tulburător, crud și onest.“ - Fernanda Melchor
„O carte importantă: amuzantă, tragică, politică și plină de miracole. Te ajută să înțelegi viața acestor femei și minunea și durerea de a fifi diferit și respins. Este plină de mândrie și scrisă într-un stil rafifinat. Îți va frânge inima și, în același timp, te va face să vrei să râzi și să dansezi, plin de iubire și tristețe.“ - Mariana Enriquez
„Fără a farda realitatea, acest roman descrie cu lirism și uimire viața transgenderilor.“ - Elle
„Dintr-o viață care amintește de un film de Pedro Almodóvar, Camila Sosa Villada a extras un roman, o operă literară incredibilă... puternică.“ - Vanity Fair
Camila Sosa Villada s-a născut în 1982 în La Falda (Córdoba, Argentina). Este scriitoare, actriță și cântăreață, iar anterior și-a câștigat existența ca lucrătoare sexuală, vânzătoare ambulantă și menajeră cu ora. Are dublă licență în comunicare și teatru de la Universitatea Națională din Córdoba. Piesa ei Carnes tolendas, retrato escénico de un travesti a fost selecționată pentru Festivalul Național de Teatru din 2010, desfășurat la La Plata. Primul ei roman, Reginele din Parcul Sarmiento, a câștigat Premio Sor Juana Inés de la Cruz și Grand Prix de l’Héroïne Madame Figaro și a fost tradus în peste douăzeci de limbi.
Reginele din Parcul Sarmiento de Camilla Sosa Villada (fragment)
Prolog
La vârsta de patru ani, când Camila Sosa Villada încă era Cristian Omar, a învățat să-și scrie numele complet, dar a refuzat să facă pipi din picioare. Tatăl ei a trecut de la mândrie la furie și i-a oferit fără șovăială o imagine instantanee a ceea ce avea să înfrunte pentru tot restul vieții dacă nu se supunea ordinului patern, ordinului cultural: rușine, frică, intoleranță, dispreț și lipsă de înțelegere. Viitoarea Camila nu s-a prea conformat și atunci au început pedepsele, orele în care a stat închisă în camera ei, procesul extraordinar care a avut loc acolo. „Mama și tata au știut întotdeauna ce făceam în acea stare de recluziune: scriam și mă îmbrăcam ca o femeie. Asta i-a alungat din lumea mea și m-a salvat de ura lor: idila mea cu mine însămi, femeia mea interzisă.“Pe Camila Sosa Villada am întâlnit-o prima dată la o conferință TEDx pe care a ținut-o în Córdoba, treisprezece minute extraordinare care au început cu o previziune brutală pe care i-a oferit-o tatăl ei: „Într-o zi o să vină să-mi bată la ușă și o să-mi spună că te-au găsit moartă, zăcând într-un șanț“. Aceasta era singura soartă posibilă pentru un bărbat îmbrăcat în femeie: să se prostitueze și să sfârșească într-un șanț. Restul discursului Camilei a fost despre travestitele legendarului cartier roșu din Parcul Sarmiento, din orașul Córdoba, pe care s-a dus să le spioneze într-o noapte, cu inima cât un purice, după ce tocmai sosise din orașul ei natal pentru a studia jurnalismul la universitate. Acele travestite au văzut cât era de blândă și de vulnerabilă, așa că au adoptat-o chiar din noaptea respectivă. Cu ele, spune Camila, „am învățat cât de mult valorează corpul meu și ce preț trebuie să pun pe el. Cu ele am învățat să mă apăr și să mă uit de două ori la un om înainte să-l judec. Nu aș fi astăzi aici dacă nu m-ar fi apărat de polițiști și de clienți de rahat. Aș fi zăcut într-un șanț, cu siguranță“.
Când a ajuns în capitala provinciei din orașul natal, la optsprezece ani, Camila mergea ziua la facultate, iar noaptea lucra în Parcul Sarmiento și scria un blog numit La novia de Sandro („Prietena lui Sandro“). Scria blogul de mână, pe spatele notițelor de la facultate, când ajungea la primele ore ale dimineții în camera închiriată, apoi se ducea la un internet café și îl scria la computer. Într-o zi a descoperit atelierele de teatru de la universitate. La scurt timp după aceea a renunțat la Comunicare socială și s-a cufundat în actorie. În ziua în care și-a început cariera de actriță, a șters tot blogul ca să-și ascundă trecutul.
Permiteți-mi să mă întorc pentru o clipă la timpul petrecut în Mina Clavero. Când avea treisprezece ani, Cristian Omar a scris o poveste de dragoste despre profesoara lui de sport. A scris-o la feminin, și-a spus Soledad și i-a arătat-o singurului său confident din lume, un coleg de clasă care, firește, l-a trădat și s-a dus cu hârtiile la directorul școlii. Drept pedeapsă, a fost închis o lună între patru pereți și, bineînțeles, i-a fost aruncată la coș povestea. Cam în aceeași perioadă a descoperit că mama și tatăl lui își scriau scrisori în care își spuneau lucruri pe care nu și le-ar fi spus niciodată privindu-se în ochi. Le-a descoperit, dar nu le-a putut citi: mama lui le-a ars înainte să se ivească ocazia.
Cu blogul s-a întâmplat exact pe dos. Un fan anonim îl copiase înainte ca ea să-l șteargă. Și când Camila jucase deja rolurile care o consacraseră în filmul Mía, în miniseria La viuda de Rafael și în one woman show-ul Carnes Tolendas, i l-a trimis prin e-mail. Camila s-a apucat să citească și brusc și-a văzut trecutul dintr-o altă perspectivă, de la celălalt capăt al telescopului: „Când am început să fac travesti, îmi era rușine de barba mea aspră, de nasul coroiat, de dinții încălecați. Mi-era rușine că a trebuit să-mi fac sânii din colțurile unei saltele. Mi-era rușine c-am rămas cu studiile neterminate, că n-am apucat niciodată să văd lumea, că mă exprim stângaci. Până și propriile virtuți mă făceau să-mi fie rușine, pentru că se nășteau din greșelile mele, din neajunsurile mele“. Acum, pe de altă parte, ceea ce vedea în textele publicate pe blog era atitudinea neclintită, revoluționară, exemplară a acelei comunități de femei travestite care erau disprețuite, antipatizate, maltratate, prost plătite, judecate greșit, bârfite.
Aceasta a fost originea cărții de față, aceasta este alchimia care are loc în paginile ei: transformarea rușinii, fricii, intoleranței, disprețului și neînțelegerii în literatură de calitate. Pentru că Reginele din Parcul Sarmiento este o poveste a copilăriei și un rit de trecere, un basm și o poveste de groază, un portret de grup, un manifest politic, un volum de memorii exploziv, un tur ghidat prin imaginația sclipitoare a autoarei sale și o cronică așa cum nu există alta, care ajunge să polenizeze literatura. În ADN-ul ei converg cele două fațete ale lumii trans care stârnesc repulsie și îngrozesc cel mai mult lumea bună: furia travestită și bucuria de a fi travestit. Iar în vocea ei literară coexistă cele trei părți ale sfintei treimi a Camilei: partea Marguerite Duras, partea Wisława Szymborska și partea Carson McCullers. Apropierea de Lorca și Jean Cocteau pe care Camila a realizat-o evoluând pe scenă se regăsește în aceste pagini, împreună cu ceea ce a știut să interiorizeze de la Duras, Wisława și Carson, fără a pierde în niciun moment accentul córdobian esențial care o caracterizează. Sincer să fiu, Reginele din Parcul Sarmiento este genul de carte pe care, imediat ce-o termini de citit, îți dorești s-o citească toată lumea.
„A trebuit să-mi inventez propriile roluri, pentru că nimeni nu se gândise la roluri pentru travestite ca mine“, a spus odată Camila. „Primul meu act oficial de travesti a fost scrisul, chiar înainte de a ieși pe stradă îmbrăcată ca femeie“, a spus ea altă dată. „Vreau să arăt corpul dezgolit al unei travestite, nu cel văzut în pornografie, ca să se înțeleagă în ce măsură tot ce ține de existența mea este o mare contradicție, dar și o profundă armonie“, am auzit-o spunând recent. Dar fraza mea preferată dintre toate ale sale este: „V-ați gândit vreodată că poezia poate avea o formă atât de concretă?“
La finalul extraordinar al acelei conferințe TEDx, Camila a spus că acceptase să o susțină dintr un singur motiv: nevoia de a-și cere iertare în fața surorilor ei travestite. Pentru că nu le-a căutat niciodată și nu le-a mai văzut niciodată după ce a renunțat la prostituție, iar ani mai târziu, când a recitit blogul pe care îl credea șters pentru totdeauna, a fost prea târziu să le găsească. Viața în travesti: un an al lor este echivalent cu șapte ani „normali“. Într o lume „normală“, într-o lume de rahat, Camila și surorile ei nu au avut nici cea mai mică șansă de a se mai întâlni. Dar aici, în Reginele din Parcul Sarmiento, ea reușește să le aducă pe toate laolaltă, în splendoarea lor absolută și în goliciunea lor covârșitoare, iar când le ține pe toate în brațe le spune: „V-ați gândit vreodată că poezia poate avea o formă atât de concretă?“
JUAN FORN
Reginele din Parcul Sarmiento de Camilla Sosa Villada, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Mina Decu, col. „Anansi. World Fiction”
Scrie un comentariu