Septembrie a fost o lună haotică. Lecturile au fost și mai împrăștiate, iar cu organizarea am fost praf. Între două adaptări ale copiilor (una la școala primară și alta la creșă) nu am găsit timp de citit decât pe apucate și de notat idei pe hârtii răzlețe. Nu am avut o tematică generală a lecturilor, au fost mai mult cărți pe care trebuia să le termin pentru că le începusem demult, dar și cărți pe care voiam neapărat să le citesc.
Dintre toate, cea mai frumoasă carte a lunii a fost volumul de proză scurtă al lui Iulian Bocai, Revărsatul zorilor, recent apărut zilele astea, și care mie nu doar că mi-a confirmat așteptările (i-am citit și celelalte două romane, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu și Constantin, plus Eseurile), dar le-a și depășit. Subintitulat „Opt poveșit de dragoste și dorință” este o autoficțiune despre numeroasele forme ale iubirii care se petrec în nuanțe, în spațiile dintre doi (sau mai mulți) oameni, în tăceri și în tăcere. Pentru mine partea cea mai frumoasă a cărții a fost scriitura, o scriitură limpede, asumată, cu toate cuvintele la locul potrivit. Iulian Bocai este un filolog, atât în sensul inițial al termenului, de „iubitor de cuvinte”, dar și în cel mai larg, de „iubitor de literatură și de cunoaștere prin cuvinte”.
Mi-a mai plăcut și felul în care naratorul se joacă cu cititorul prin tot felul de adresări mai mult sau mai puțin directe („Cum să vi le spun ca să înțelegeți?”; „...deși, dacă sunt sincer până la capăt, ce fac aici e că fabric o mitologie mai mult decât să spun despre lucruri așa cum s-au petrecut în fapt...”), prin referiri la celelalte opere ale sale („Stăteam pe‑atunci într‑o magherniță de pe Dealul Mitropoliei, la un bătrân afabil și nebun. Era un bun loc de testat prieteni și iubite: dacă nu se speriau de sărăcia și prăbușirea casei, știai că ai pe ce construi cu ei și aproape toți oamenii pe care i‑am cunoscut între acei pereți mi‑au rămas prieteni.”) sau la fragmente autobiografice (mai ușor de identificat de către prietenii apropiați, dar oarecum familiare și cititorilor din interviuri sau întâlniri cu autorul).
Și, nu în ultimul rând, mi-a plăcut profunzimea scriiturii (și, implicit, a gândirii din spatele ei), felul în care autorul creează legături surprinzătoare nu doar între cuvinte, ci și între lucruri, idei, culturi. Am tot vorbit despre faptul că unul dintre lucrurile care nu-mi plac la literatura română contemporană este cantonarea ei în prezent, în imediat, într-un aici și acum decupat ca o felie dintr-o realitate pe care nu te lasă s-o bănuiești a fi mai mare și mai complexă. Și, dincolo de tehnica scriiturii și a construcției narative (chestii care, teoretic, pot fi învățate), eu bănuiesc că asta se întâmplă pentru că puțini scriitori contemporani sunt și buni cititori. La cei care sunt buni cititori se simte imediat diferența de perspectivă, de alonjă (îi simți că pot scoate cu lejeritate din propria bibliotecă mentală cărți, idei, asocieri, personaje și întâmplări și, mai ales, cuvintele potrivite oricărui context). Un astfel de scriitor-cititor este Iulian Bocai și ca el mai sunt și alții, cum ar fi Bogdan-Alexandru Stănescu, Veronica D. Niculescu, Mircea Cărtărescu sau Radu Vancu (sunt câteva exemple, nu e o listă exhaustivă). La ei simți întinderea, simți grija pentru fiecare cuvânt și simți că pot pune totul într-un context mai mare, al lumii și al literaturii deopotrivă, care te îmbogățește și pe tine, dar îi îmbogățește și pe ei.
Următoarea carte din septembrie care mi-a plăcut mult are legătură tot cu Iulian Bocai, dar mai indirect. Este vorba despre Joc de lumini, cel mai recent roman semnat de Daniel Kehlmann și tradus din germană de Iulian Bocai. Este un roman-puzzle (cum sunt și celelalte ale autorului, Tyll sau Măsurarea lumii) despre regizorul german G.W. Pabst, unul dintre cei mai promițători regizori interbelici, dar care a ales, în cele din urmă, să colaboreze cu regimul nazist, treabă care, evident, i-a influențat și parcursul artistic. Este o carte despre fascinația artei, despre întrebarea dacă putem face artă pentru artă, despre cum se amestecă arta și puterea, despre compromisurile pe care le facem în numele a ceea ce iubim. Mie mi s-a părut că are chiar și ușoare accente de tragedie antică pe alocuri (mai ales spre la final).
Am discutat-o la clubul de carte al Editurii Trei unde a venit și criticul de film Andrei Gorzo, care ne-a deschis mai multe perspective asupra înțelesurilor cărții. A fost o seară chiar foarte faină, vom păstra o amintire frumoasă a acestei cărți și a discuțiilor din jurul ei (cu toate că Tyll va rămâne preferata mea, dar doar din motive personale). Cu ocazia asta mi-am adus și eu aminte că-mi propusesem să pun pe blog capitolele din lucrarea de doctorat despre viața și filmele lui Ingmar Bergman, sper să reușesc să fac asta cât mai curând.
A treia carte citită în septembrie a fost Patrimoniu. O poveste adevărată, de Philip Roth pe care am citit-o după ce am terminat luna trecută o altă carte oarecum asemănătoare, și anume Inventarea singurătății, de Paul Auster. Cărțile astea au mai multe lucruri în comun: în ambele este vorba despre confruntarea cu moartea tatălui, ambele sunt scrise de doi (mari) autori americani (ambii evrei, încă un lucru în comun, deși această identitate e mai asumată și mai relevantă în cazul lui Roth) și tot ambele au fost traduse în română de Bogdan-Alexandru Stănescu. Concluzia a fost că mi-a plăcut mai mult Roth decât Auster, și ca poveste, și ca scriitură, deși în privința poveștii cred că sunt puțin nedreaptă pentru că una e să afli că tatăl tău a murit subit (Auster) și alta e să afli că are o boală incurabilă și să-l urmărești cum își pierde viața încet-încet până în ultima clipă (Roth). Mi-a plăcut mai mult a doua parte a Patrimoniului, cea a considerațiilor pe tema morții, a pierderii, a moștenirii primite de la părinți (nu vă spun care e, dar „patrimoniul” lui Roth este ceva la care nu te-ai fi gândit vreodată), a nesiguranței perpetue în care trebuie să trăim. Este o carte dureroasă, despre boală, neputință, durere, o carte scrisă pentru a depăși o traumă sau măcar pentru a învăța să trăiești cu ea.
Cele două cărți pe care le începusem mai demult și pe care le-am terminat în septembrie au fost antologia de proză scurtă Kiwi 5 (ed. Marius Chivu) și O scurtă istorie a minții, de William H. Calvin.
Kiwi 5. Destine am discutat-o la clubul de carte online din Clubul cititorilor de cursă lungă (așa cum am făcut și cu altele din aceeași serie, deși nu cu toate) așa că a fost un fel de lectură interactivă (buddy reading, cum i se spune), o treabă simpatică și interesantă care adaugă mereu straturi noi de înțelegere propriei lecturi. În ediția de anul ăsta au fost în proporție egală autorii români și cei străini (13 cu 13), ceea ce a fost o alegere interesantă întrucât ai ocazia să vezi literatura română într-un context mai larg, cel al literaturii contemporane de azi. Cu toate astea, preferații mei au fost toți români: Micul patriarh, de Andrei Dumitrescu, Iulian-de-porțelan, de Nicoleta Balaciu, De-o parte tu, de Anca Vieru și Buburuza, de Mircea Cărtărescu. Dintre străini mi-a plăcut Secera și ciocanul, de Don DeLillo, Stafiile Gloriei Lara, de Junot Díaz, Anul sabatic de Lori Ostlund și Ieși din pustie, de James Baldwin. Cel mai puțin mi-a plăcut Încă puțin și vom vedea, de Cosmin Manolache (care a fost momentul de „wtf am citit?!” al volumului), Sabine, de Mela Mihai, și Soldatul neon, de Doru Vatavului. Am făcut și un top pe grup la final, iar finaliștii au fost următorii: 1. Anul sabatic, Lori Ostlund (11%, 14 voturi); 2. Buburuza, Mircea Cărtărescu (9%, 11 voturi); 3. Iulian-de-porțelan, Nicoleta Balaciu, Ieși din pustie, James Baldwin, Micul patriarh, Andrei Dumitrescu, Stafiile Gloriei Lara, Junot Díaz (fiecare cu câte 6%, 9 voturi).
Cea de-a cincea carte citită în septembrie a fost O scurtă istorie a minții. De la maimuțele antropoide la intelect și mai departe, de William H. Calvin, o carte pe care o începusem, cred, chiar de anul trecut, dar pe care am tot lungit-o. Unul dintre motivele lungirii a fost că începusem să-mi iau notițe în timpul lecturii și la un moment dat am început să iau prea multe și mai mult scriam decât să citesc. Așa că de data asta am lăsat deoparte notițele, doar am subliniat, am scris pe margini și la final câteva idei importante. A fost o carte interesantă, foarte bine structurată, care începe cu povestea creierului și a minții umane de acum 7 milioane de ani până la forma pe care de azi (adică mintea oamenilor moderni comportamental sau homo sapiens sapiens, cum preferați să le zicem; deci, tehnic, mintea de acum 50.000 de ani, dar care este, de fapt, și cea de azi). Cred că poate fi o bună introducere pentru cei care vor să știe mai multe despre evoluția omului, are multe date interesante și nu este excesiv de tehnică. Eu mă bucur că am terminat-o și acum pot să mă întorc la ea ca să iau notițe în tihnă (am constatat că dacă revin asupra unei cărți după ce o termin reușesc să nu mai copiez mare parte din ea, așa cum aș face în timpul lecturii, ci mă opresc asupra ideilor esențiale, ceea ce îmi ocupă mult mai puțin timp).
Dincolo de cărțile terminate, mi-am petrecut luna răsfoind tot felul de cărți clasice (da, încă sunt cu gândul ideile lui Robert D. Kaplan din Gândirea tragică) și tooot citesc în continuare la Romanul Oxfordului, de Javier Marías (care a devenit, de fapt, cel mai bun somnifer; nu pot să-mi explic treaba asta, dar e cartea care mă adoarme cel mai repede, am început chiar s-o deschid nu neapărat când vreau să citesc, ci atunci când nu pot să dorm, așa că cel mai probabil o s-o termin la anu și la mulți ani).
Printre noutățile editoriale ale lunii septembrie am remarcat Parada, un nou roman de Rachel Cusk, Nu ne despărțim, cea mai recentă carte a celei mai recente nobelizate, Han Kang (adică cea de anul trecut, momentan doar se fac pariuri pentru Nobelul pentru Literatură de anul ăsta), și am aflat că din lista scurtă pentru Premiul Booker vor apărea în curând în limba română Flesh, de David Szalay, și Audition, de Katie Kitamura (ambele la Ed. Trei). De asemenea, au mai apărut două cărți interesante cu și despre filozofie, romanul de idei Alice în Țara ideilor, de Roger Pol-Droit, și enciclopedia Filosofi. Viața, ed. DK, două cărți importante despre lumea în care trăim, Vremea prădătorilor, de Giuliano da Empoli și Supremație. Inteligența artificială, ChatGPT și cursa care va schimba lumea, de Olson Parmy, dar și tot mai multe cărți despre conflictul israeliano-palestinian (lucru deloc de mirare), precum Intră Stafia, de Isabella Hammad (o punere în scenă a lui Hamlet pe fundalul acestui confilict), Detaliu minor, de Adania Shibli (un roman despre istoria aceluiaș conflict) sau De Vriendt se întoarce acasă, de Arnold Zweig (considerat primul roman istoric despre conflictul din Orientul Mijlociu).
Am mai aflat și că vom avea parte de câteva ecranizări literare: după 4 noiembrie pe HBO va apărea o nouă adaptare după Legăturile primejdioase, de Chloderlos de Laclos (un prequel, de fapt), în timp ce pe Netflix va apărea după 7 noiembrie un nou film Frankenstein în regia lui Guillermo del Toro, iar la Festivalul de Film de la Londra au fost prezentate ecranizări după Hamnet, de Maggie O'Farrell (la noi va ajunge anul viitor) și U de la uliu, de Helen Macdonald (sper să ajungă și ăsta în cinematografele noastre).
În octombrie voi citi pentru cluburile de carte Ultima după-amiaza a lui Seneca, de Marianne Jaeglé (clubul de carte Trei) și Detaliile, de Ia Genberg (pentru clubul online din grupul Clubul cititorilor de cursă lungă). Voi continua în paralel lecturile clasice și voi reciti Animalul povestitor, de Jonathan Gottschall pentru că aceasta este cartea de la care va porni cea de-a 7-a ediție a evenimentului „Cărți despre cărți” de la Cărturești Verona (revin cu informații). Mi-am mai propus să-mi continui lecturile dedicate minții umane, încă nu m-am hotărât dacă voi continua cu Psych, de Paul Bloom, sau O istorie culturală a nebuniei, de Andrew Scull. Și, dacă mai e timp, aș termina Inventarea binelui și răului, de Hanno Sauer, o altă carte pe care, deși îmi place, o tot lungesc pentru că mă opresc des pentru notițe.
Scrie un comentariu