• „Le plus beau maquillage pour une femme, c’est une passion” - Yves Saint-Laurent

O formă modernă de eroism

E aproape incredibil cum poți citi pe nerăsuflate un roman al cărui deznodământ îl știi de la început. Și cum, odată ajuns la final, te trezești că ai dorința acută de a-l reîncepe și de a-l citi cu și mai multă atenție. 

Să-i reparăm pe cei vii, de Maylis de Kerangal, este o poveste pe care n-ai vrea s-o citești (moartea neașteptată a unui tânăr se transformă în dreptul la viață pentru alți oameni), o acțiune descrisă cu încetinitorul, dar pe care, paradoxal, o simți ca redată pe repede-înainte pe parcursul a 24 de ore descrise în cele mai mici detalii, cu descrieri minuțioase, luxuriante aproape, ale celor mai mici și mai banale detalii ale vieții de zi cu zi, cele pe care ajungem să le facem din automatisme pe care nu le mai percepem, dar pe care le investește cu semnificație evenimentul cel mai semnificativ și mai de neînțeles totodată: moartea.

Toată cartea pare alcătuită pe paradoxuri: pe de-o parte teme „mari” precum moartea, sensul vieții, sentimentul cosmic al existenței, și, pe de alta, felul în care, de fapt, viața noastră e construită din gesturi și evenimente mici, banale, pe care le trăim uitând să le trăim; detalii filmate cu încetinitorul într-o cursă contracronometru a vieții și a morții; pentru unii o poveste despre viață, pentru alții o poveste despre moarte și, în cele din urmă, o poveste despre o formă modernă de eroism și despre felul în care medicina modernă ne face, încă o dată, să ne schimbăm percepția asupra morții, asupra propriului corp, asupra eternității. 

Să-i reparăm pe cei vii aduce în discuție subiectul, niciodată facil, niciodată comod, al morții, creionând extrem de bine felul în care ne raportăm la propria mortalitate în perioada contemporană: o epocă în care pretenția de nemurire, vechi hybris al omului, pare a fi din ce în ce mai accesibilă. O mamă își pierde fiul adolescent într-un accident stupid, în timp ce o altă mamă este redată fiilor săi printr-un gest de sacrificiu al primei mame: sacrificarea corpului celui iubit, un corp-relicvă până recent considerat sfânt și a cărui integralitate nu putea fi atinsă nici post-mortem. Adevărata sacralitate în epoca modernă, tot mai laică, se dovedește a fi sacrificiul pentru binele celorlați, în timp ce amintirea nu se mai leagă de corpul celui decedat. Nu-i deloc un subiect ușor, nu-i deloc ușor s-o citești, însă narațiunea te convinge, te prinde, în cele din urmă, deși primele pagini te fac, parcă, să nu-ți dorești s-o citești. 

Ce mi-a plăcut cel mai mult: episodul în care un infirmier anonim, veriga cea mai mică în acest lanț al vieții și al morții care este donarea de organe, îngrijește cu pietate și respect corpul defunct al celui care prin moartea sa a dăruit altora șansa la viață. E o formă de sacralitate și de intimitate în modul în care infirmierul cinstește corpul celui decedat, la fel cum, în alte timpuri, era cinstit corpul eroului, al celui care și-a sacrificat viața pentru binele celorlați. E o formă de eroism aici, în această scenă de o incredibilă tandrețe.

 

Corpul lui Simon Limbres e de‑acum un leș. Ceea ce viața lasă în urmă după ce s‑a retras, ceea ce moartea depune pe câmpul de luptă. Un corp batjocorit. Schelet, carcasă, piele. Cea a băiatului capătă încet culoarea fildeșului, pare să se întărească, aureolată de lumina crudă ce cade din scialitic, pare să devină o carapace uscată, un plastron, o armură, iar cicatricile de‑a curmezișul abdomenului amintesc de o lovitură mortală – lancea din coasta lui Cristos, lovitura de spadă a războinicului, lama cavalerului. Așa că fie gestul acesta de a coase a însoțit cântecul aedului, cel al rapsodului din vechea Grecie, fie îl tulbură figura lui Simon, frumusețea lui de tânăr ieșit din valurile mării, cu părul încă plin de sare și cârlionțat ca al tovarășilor lui Ulise, fie cicatricea în cruce, fapt e că Thomas începe să cânte. Un cântec ușor, de abia perceptibil de către cel sau cea care s‑ar afla împreună cu el în încăpere, un cântec ce se sincronizează însă cu acțiunile care compun toaleta mortuară, un cântec ce acompaniază și descrie, un cântec ce depune mărturie.

Materialul necesar pentru toaleta corpului înaintea plecării spre camera mortuară este așezat pe un cărucior cu rotile. Thomas și‑a pus peste halat un șorț ce poate fi aruncat, și‑a luat mănuși de unică folosință, a adunat niște prosoape – și ele de unică folosință, câte unul o dată, pentru Simon Limbres – și comprese de celuloză moale, un sac de gunoi galben. Începe prin a închide ochii băiatului folosindu‑se de un tampon ocular uscat, după care, pentru gură, rulează două bucăți de pânză, așază una sub ceafă în așa fel încât să curbeze vertebrele cervicale, în timp ce cealaltă susține bărbia sprijinindu‑se vertical pe torace. Pe urmă, scoate din corp tot ceea ce intră în el, firele și tuburile, perfuziile și sonda urinară, îl debarasează de tot ce îl străbate, îl înlănțuie, blocându‑i vederea, îl eliberează, iar atunci corpul lui Simon Limbres apare în lumină, dintr‑odată mai gol decât gol: corp uman catapultat în afara umanității, materie neliniștitoare în derivă în noaptea magmatică, în spațiul inform al nonsensului, dar o entitate căreia cântecul lui Thomas îi conferă o prezență, o înscriere nouă. Întrucât acest corp pe care viața l‑a fărâmițat își regăsește unitatea sub mâna care îl spală, în suflul vocii care cântă; acest corp care a îndurat ceva ieșit din comun pătrunde acum în moartea comună, în compania oamenilor. Devine obiect de laudă, e înfrumusețat.

Thomas spală corpul, mișcările îi sunt calme și fine, iar vocea care cântă își găsește sprijinul în cadavru pentru a nu slăbi la fel cum se desparte de limbaj pentru a se întări, depășește sintaxa terestră pentru a se îndrepta spre locul acela exact din cosmos unde se întâlnesc viața și moartea: inspiră și expiră, inspiră și expiră, inspiră și expiră; însoțește mâna ce revizitează o ultimă oară linia corpului, recunoscând fiecare cută și fiecare zonă de piele, inclusiv tatuajul de pe umăr, acel arabesc de un negru smarald pe care și‑l incrustase în carne în vara când își spusese că trupul său e al lui și numai al lui, că trupul său exprimă ceva din el. Thomas comprimă acum punctele de puncție rămase în locul unde cateterele au străpuns epiderma, îl înfașă pe băiat în lenjerie nouă, ba chiar îl piaptănă în așa fel încât să‑i facă fața să strălucească. În blocul operator cântecul se amplifică în continuare în timp ce Thomas învelește leșul într‑un cearșaf imaculat – cearșaf care va fi pe urmă înnodat în jurul capului și picioarelor –, și observându‑l lucrând, te gândești la ritualurile funerare ce conservau intactă frumusețea eroului grec venit să moară în mod deliberat pe câmpul de luptă, un tratament special destinat să îi restabilească imaginea, astfel încât să i se garanteze un loc în memoria oamenilor. Astfel încât cetățile, familiile și poeții să îi poată cânta numele și comemora viața. E o moarte frumoasă, e cântecul unei morți frumoase. Nu o ridicare în slăvi, ofertoriul sacrificial, nu o exaltare a sufletului defunctului ce s‑ar avânta prin nori în cercuri ascendente spre Ceruri, ci o întemeiere: el reconstruiește unicitatea lui Simon Limbres. Îl face pe tânăr să apară pe dune cu surful la subraț, îl face să alerge înaintea țărmului împreună cu alții ca el, îl face să se bată pentru o jignire, să țopăie cu pumnii la nivelul feței și garda strânsă, îl face să sară în fosa unei săli de concert, să danseze pogo ca un nebun și să doarmă pe burtă în patul lui de copil, îl face s‑o învârtă pe Lou – piciorușele zburând pe deasupra parchetului –, îl face să se așeze la miezul nopții în fața mamei sale care fumează în bucătărie ca să‑i vorbească de tatăl său, îl face să o dezbrace pe Juliette și să‑i întindă mâna pentru ca ea să sară fără teamă jos de pe zidul plajei, îl propulsează într‑un spațiu post‑mortem pe care moartea nu îl mai atinge, acela al gloriei nemuritoare, al mitografiilor, al cântecului și al scriiturii.

Să-i reparăm pe cei vii, de Maylis de Kerangal, trad. Laurențiu Malomfălean, Editura Litera, 2019

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

4 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Dobrișan Maria Ancuța 04-02-2020 22:44

    Felicitări pentru recenzie. Trebuie să mi-o cumpăr și eu pentru că ai vorbit așa frumos despre ea.

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 09-02-2020 21:54

    Mă bucur că ți-a plăcut. Eu încă mă gândesc la ea :) Sper să-ți placă și cartea. Spor la citit!

  3. Iuliana Blajan 03-02-2020 16:58

    Mă bucur că v-a plăcut. Cred că e una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit recent. Am citit-o pe nerăsuflate,chiar dacă subiectul e zguduitor...E atâta dramatism în cartea asta, încât ai impresia că faptele se derulează exact în fața ochilor tăi...M-a emoționat foarte tare și aș recomanda-o fără ezitare în cadrul unui club de lectură.

    Raspunde
  4. Laura Câlțea 09-02-2020 21:56

    Da, și eu am citit-o la fel. Am înțeles că este cartea care va fi citită luna asta la Clubul de carte Litera :) Încă nu am văzut evenimentul pe Facebook, dar va fi anunțat în curând ;)