• „Dați-i omului o mască și vă va spune cine este” - Oscar Wilde

Nostalgia anotimpurilor de tranziție

Mi-era dor să citesc un nou roman de Andrea Calogero Camilleri. Până acum am recitit de câteva ori cele cinci romane traduse în română, însă toamna asta am avut bucuria să citesc un volum nou, Mireasma nopții, în aceeași minunată traducere a lui Emanuel Botezatu.

Am mai vorbit despre cât de mult îmi plac romanele polițiste din seria Comisarul Montalbano, nu mai revin la asta. Au fost, de altfel, primele cărți care m-au convins că literatura polițistă poate fi și literatură de calitate, adică literatură bine scrisă, nu doar centrată pe intrigă și rezolvarea unui mister.

Fragmentul de mai jos este chiar începutul celui mai recent roman tradus în limba română și mie mi se pare o dovadă a talentului de scriitor al lui Camilleri. Reflecțiile lui Montalbano despre faptul că nu mai avem anotimpuri de tranziție (eu am observat asta când mi-am dat seama că nu mai am ocazia să port hainele de toamnă și de primăvară decât cel mult câteva zile) și, mai ales, meditația asupra „verbelor la infinitiv” mie mi-au turnat balsam peste o săptămână haotică și agitată (cum au fost cam toate în ultima vreme).

 

Oblonul se izbi de perete cu atâta forță, încât Montalbano, care taman în secunda aceea se visa prins într-un tir încrucișat, sări îngrozit din așternut, crezând că-l atinsese creun glonț: era leoarcă de sudoare, dar în același timp – poftim de mai înțelege ceva, dacă poți! – îi clănțăneau dinții de frig. Șuierând blestemății printre dinți, se repezi la geam să-l închidă. Vântul sufla dinspre nord, rece și cu atâta dârzenie, încât, în loc să învioreze culorile dimineții ca de obicei, pur și simplu, le alunga, ștergându-le parcă din contur și lăsând în urmă un soi de sinopii – amestecuri cromatice estompate, precum lucrarea în acuarelă a unui diletant, vreun pictor de duminică. Se vedea treaba că vara, intrată de la o vreme în agonie, hotărâse peste noapte să-și încheie socotelile cu viața, lăsând loc anotimpului care venea la rând – și care, nu-i așa, ar fi trebuit să fie toamna. Mda, bine zis, „ar fi trebuit”, pentru că, în realitate, după cum se prefigurau lucrurile, toamna asta părea iarnă, și-ncă o iarnă cum scrie la carte.

Întinzându-se la loc în pat, Montalbano își îngădui o elegie în memoria anotimpurilor de tranziție – astăzi dispărute, din câte se părea. Oare ce se întâmplase cu ele? Te pomenești că, purtate la rândul lor de ritmul infernal al existenței umane, n-avuseseră încotro și se adaptaseră: înțelegând că nu reprezentau altceva decât un interval de respiro, or fi dat bir cu fugiții, pentru că-n ziua de azi nu pot fi îngăduite momente de respiro în această cursă delirantă care se hrănește cu verbe la infinitiv: a se naște, a mânca, a învăța, a da la buci, a produce, a butona telecomanda, a face shopping, a vinde, a se căca, a muri. Verbe la infinitiv, da, însă cu o durată mai mică de o nanosecundă. Bine, dar nu fusese oare o vreme când existau și alt fel de verbe? A gândi, a chibzui, a asculta și, de ce nu, a da frâu liber fanteziei, a visa, a divaga? Mai-mai să-i dea lacrimile, Montalbano își aminti de hainele de primăvară și de toamnă de pe vremuri și de balonzaidul bietului tătâne-su.

 

Mireasma nopții, de Andrea Calogero Camilleri, Ed. Nemira, 2015, col. „Suspans”, trad. Emanuel Botezatu

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu