• „Sans élégance du coeur il n’y a pas d’ élégance” - Yves Saint-Laurent

O descindere ca-n filmele cu Stan și Bran

Sunt un mare fan al seriei Comisarul Montalbano de Andrea Calogero Camilleri. Umorul și ironia lui Camilleri m-au convins pentru prima oară că literatura polițistă nu este (doar) literatură comercială și poate fi considerată, pe bună dreptate, ca făcând parte din literatura de calitate. Frumusețea scriiturii sale este datorată, în limba română, nu doar talentului scriitorului, ci și celui al traducătorului. Emanuel Botezatu a realizat traduceri de excepție din cărțile lui Camilleri într-o minunată limbă română.

În cel de-al doilea volum al seriei, Câinele de teracotă, Montalbano organizează un fals flagrant în colaborare cu un infractor care dorea să se predea, Tano Grecul. După ce toate detaliile fuseseră puse la punct mai rămânea doar punerea în scenă propriu-zisă. Însă de la intenție la execuție e drum lung, după cum a aflat-o într-un mod extrem de comic și Salvo Montalbano. Episodul de mai jos este unul la care eu mă întorc des atunci când simt că am nevoie de o porție zdravănă de râs. 

Primul salt înainte al comisarului se dovedi a fi, dacă nu de antologie, cel puțin de manual: se desprinse de la pământ cu pasul hotărât și totodată echilibrat al unui săritor în înălțime, în zbor adoptă o ținută diafană și plină de grație, în vreme ce aterizarea, sigură și ponderată în gestică, l-ar fi făcut gelos până și pe un maestru coregraf. Galluzzo și Germanà rămaseră la fel de impresionați de prestația șefului lor, deși îi priveau evoluția din unghiuri diferite. Pentru cel de-al doilea salt, Montalbano își calibră plecarea chiar și mai bine, însă în timpul plutirii prin aer se întâmplă ceva ce nimeni n-avea apoi să-și poată explica, o defecțiune misterioasă în urma căreia comisarul, din poziția erectă și zveltă în care se afla, se înclină pe o parte asemenea turnului din Pisa, pentru ca aterizarea să se transforme într-un adevărat număr de clovnerie. După ce pendulă preț de câteva secunde, în căutarea unui punct inexistent de sprijin, se prăbuși greoi pe o parte. Instinctiv, Galluzzo zvâcni de lângă ușa casei ca să-i vină în ajutor, însă se opri la timp, ghemuindu-se la loc, lângă zid. Germanà sări și el din ascunzișul său, însă se răzgândi, lăsându-se imediat la pământ. Slavă Domnului că toată treaba era regizată – își spuse comisarul în gând –, altminteri Tano i-ar fi doborât pe toți ca pe popice. Șuierând printre dinți cele mai substanțiale sudalme din vastul său repertoriu, Montalbano se puse în patru labe și începu să scotocească printre buruieni în căutarea pistolului, care în cădere îi scăpase din mână. Într-un târziu, îl zări sub o tufă de castravete-sălbatic, dar, în clipa când se năpusti să-l apuce, fructele arbustului explodară, împroșcându-l cu semințe din cap până-n picioare. Cuprins brusc de o tristețe amestecată cu furie, comisarul realiză că, în ochii subalternilor, tocmai fusese degradat de la statutul de erou al filmelor cu gangsteri la cel de figurant într-o peliculă cu Stan și Bran. Îi dispăruse brusc dorința de a o face pe atletul sau pe balerinul; prin urmare, parcurse cei câțiva metri care-l despărțeau de casă cu pași grăbiți, dar obișnuiți, ușor aplecat de spate.

Câinele de teracotă, Andrea Calogero Camilleri, Ed. Nemira, 2014, trad. Emanuel Botezatu

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu