Iubirea nu există. Iubirea există

Iubirea nu există. Iubirea există

Scenarii paralele de iubire în Victoria de Knut Hamsun...

Îmbrăcată în albastru, mama ei era într-o stare de neliniște extremă; aștepta dintr-un moment într-altul să audă dinspre grădină semnalul cunoscut; dar drumul nu era liber, nimeni nu putea trece prin grădină atâta timp cât soțul ei nu pleca de-acasă. O, soțul acesta de patruzeci de ani și chel! Oare ce gânduri sinistre îl făceau să fie atât de palid în seara asta, ținându-l pironit acolo, în fotoliu, cu privirile ațintite în ziar?

Fiecare minut era un adevărat calvar și între timp ceasul se făcuse unsprezece. Copiii se culcaseră de mult; dar bărbatul nici nu se gândea să plece. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar auzi semnalul, dacă o cheie mică și dragă ar descuia ușa și cei doi bărbați s-ar întâlni față în față! Nici nu îndrăznea să-și ducă gândul până la capăt.

Apoi se retrase în ungherul cel mai întunecat al camerei și, frângându-și mâinile, spuse degajat:

– E ora unsprezece. Dacă ai de gând să te duci la club, nu mai întârzia.

El se face și mai palid, iese brusc din odaie, apoi pleacă în oraș. În fața grădinii se oprește: aude o fluierătură, un semnal discret. Apoi pași pe alee, o cheie se strecoară într-o broască și cineva o răsucește; curând după aceea, pe perdeaua de la fereastră se profilează două umbre.

El cunoaște de mult semnalul, pașii și cele două umbre de după perdea; toate acestea îi sunt cunoscute.

Clubul e deschis, ferestrele sunt luminate; totuși el nu intră. O jumătate de oră – care i se pare nesfârșită – colindă străzile trecând de nu știu câte ori prin fața grădinii sale. Să aștept încă puțin, își spune, și mai așteaptă un sfert de oră. Apoi intră în grădină, urcă scările și sună la propria sa ușă.

Fata în casă vine să deschidă, scoate puțin capul pe ușă și spune:

– Doamna e de mult… în momentul acela se oprește, căci îl recunoaște.

– … culcată, completează el. Du-te și spune-i doamnei că m-am întors.

Fata dispare. Ea bate la camera doamnei și spune prin ușa încuiată:

– Am venit să vă spun că domnul s-a întors acasă.

Doamna întreabă dinăuntru:

– Ce zici? Domnul s-a întors acasă? Cine te-a trimis să-mi spui asta?

– Chiar domnul. E la ușă.

Din camera doamnei se aud lamentări disperate, urmate de șoapte înfrigurate, apoi zgomotul unei uși ce se deschide și se închide din nou. După aceea, totul se cufundă iarăși în tăcere.

În cele din urmă, domnul intră. Doamna îi iese în întâmpinare, cu inima cât un purice.

– Clubul era închis, spune el îndată, cuprins de un sentiment de milă. Ți-am trimis vorbă, să nu fii îngrijorată.

Ea cade pe un scaun – ușurată, salvată. În momentul acesta de fericire, inima ei bună debordează; se interesează de sănătatea soțului:

– Ești palid! Ce ai, dragul meu?

– Nu mi-e frig, răspunde el.

– Dar ți s-a întâmplat ceva? Fața ți-e  atât de ciudat de crispată.

Soțul răspunde:

– Nu, zâmbesc. De-acum încolo așa voi zâmbi. Vreau ca grimasa asta să fie tipică pentru mine.

Ea ascultă acele cuvinte sacadate, răgușite și nu le înțelege, nu le poate pricepe tâlcul. Ce-o fi vrând să spună?

El o cuprinde deodată în brațe, strângând-o puternic, ca într-o încleștare de fier, cu o forță teribilă și-i șoptește:

– Ce-ai zice dacă i-am pune coarne… aceluia care a plecat… dacă i-am pune coarne?

Ea scoate un țipăt și cheamă fata.

Cu un râs înfundat și sec, el îi dă drumul.; deschide gura larg și își lovește amândouă coapsele.

În dimineața următoare, inima bună a soției câștigă din nou supremația. Ea îi spune soțului:

– Aseară ai avut un acces ciudat; acum ți-a trecut, dar ești încă palid.

– Da, răspunde el. E greu să mai fii spiritual la vârsta mea. N-o să mai încerc niciodată.

 

Dar după ce a vorbit despre multiplele înfățișări ale iubirii, călugărul Vendt mai descrie încă una și spune:

– E atât de îmbătător un anumit gen de iubire!

Tinerii soți tocmai s-au întors acasă din lunga lor călătorie de nuntă; s-au retras în camera lor.

Pe deasupra casei alunecă o stea căzătoare.

În timpul verii, tinerii s-au plimbat împreună și nu s-au părăsit nici un moment. Au cules flori galbene, roșii și albastre, pe care și le-au oferit unul altuia; vedeau cum iarba se ondulează în bătaia vântului, auzeau păsările cântând în pădure și fiecare cuvânt pe care și-l rosteau era ca o dezmierdare. Iarna mergeau cu sania, trasă de cai cu clopoței, cerul era albastru și stelele parcă treceau în zbor peste câmpiile veșnice.

Și așa s-au scurs mulți ani. Soții aveau trei copii și se iubeau ca în prima zi, la primul sărut.

Or, s-a întâmplat ca tocmai atunci frumosul soț să fie lovit de o boală care l-a țintuit la pat timp îndelungat punând la o grea încercare răbdarea soției. Când, în cele din urmă, s-a făcut bine, nu s-a mai recunoscut el însuși; boala îl pocise: îi căzuse tot părul.

El suferea și era tot timpul cufundat în gânduri. Într-o dimineață îi spuse soției:

– Sigur că acum nu mă mai iubești.

Dar ea l-a îmbrățișat roșind, l-a sărutat cu tot atâta patimă ca în primăvara tinereții lor și a răspuns:

– Ba te iubesc, te iubesc mereu. N-o să uit niciodată că pe mine m-ai luat, și nu pe alta și că am fost atât de fericită.

Apoi a intrat în camera ei și și-a tăiat tot părul auriu, ca să semene cu soțul, pe care-l iubea.

Din nou au trecut mulți, mulți ani. Tinerii de odinioară îmbătrâniseră; copiii erau mari. Dar toate clipele de bucurie le trăiau împreună, ca odinioară; ieșeau și acum vara afară, la câmp, să vadă iarba ondulându-se în bătaia vântului, iar în timpul iernii se îmbrăcau în haine de blană și plecau la plimbare cu sania, sub cerul înstelat.

Și inimile lor calde erau ca îmbătate de un vin minunat.

Într-o zi, ea spuse:

– Acum aș vrea să mor. Sunt atât de lipsită de puteri și atât de urâtă, iar fața ta e atât de frumoasă, încât nu mă mai poți săruta și iubi ca înainte.

Dar el o îmbrățișă și răspunse îmbujorat de emoție:

– Te iubesc, draga mea, mai mult decât însăși viața mea, te iubesc ca în prima zi, ca în primul ceas, ca atunci când mi-ai dat trandafirul. Îți mai aduci aminte? Mi-ai întins trandafirul și m-ai privit cu ochii tăi frumoși; trandafirul avea parfumul tău, tu te îmbujorai întocmai ca el și întreaga mea ființă era fermecată. Dar acum te iubesc și mai mult, ești mai frumoasă ca în tinerețe, și în inima mea îți mulțumesc și te binecuvântez pentru fiecare zi în care ai fost a mea.

Soțul intră în camera sa, își turnă acid pe față ca s-o sluțească și apoi îi spuse soției:

– Am avut nenorocul să-mi vărs acid pe față. Obrazul mi-e plin de răni; desigur că acum nu mă mai iubești, nu-i așa?

– Oh, logodnicul meu, iubitul meu, îngână bătrâna și-i sărută mâinile. Ești mai frumos decât oricare alt bărbat, vocea ta îmi încălzește încă și-acum inima și te voi iubi până la moarte.

 

Knut Hamsun, Victoria, în Pan. Victoria, Ed. Humanitas Fiction, 2014, trad. Valeriu Munteanu

Iubiri imposibile, recenzie despre Pan. Victoria, de Knut Hamsun

Scrie un comentariu

Anuleaza

Abonează-te la

Newsletter

Clubul cititorilor de cursă lungă