• „Consecințele mâniei sunt mult mai grave decât cauzele ei” - Marc Aureliu

Iubiri imposibile, despre „Pan. Victoria”, Knut Hamsun

Iubiri imposibile, despre „Pan. Victoria”, Knut Hamsun

Am citit cu dificultate cele două microromane ale lui Knut Hamsun. Auzisem numai cuvinte de laudă despre celălalt roman al său, Foamea, și am zis că ar fi o idee bună să încep cu acestea două. M-a obosit, însă, destul de tare stilul scriitorului norvegian și lirismul lui dus la extrem (mai ales în Pan). E posibil să am eu o problemă cu scriitorii nordici, nu e prima oară când constat în literatura nordică o anumită sensibilitate care-mi e întru totul străină și cu care nu rezonez mai deloc.

 

Pan

 

Filmat parcă cu încetinitorul (mi-a amintit de multe ori de cadrele din filmele lui Bergman, unde camera zăbovește secunde întregi pe chipul unui personaj sau pe anumite detalii din natură), cu descrieri lirice ale naturii (un lirism ce aduce aminte de cultul romanticilor pentru măreția naturii), Pan este povestea locotenentului Thomas Glahn, venit în ținutul Nordland pentru a duce o viață în mijlocul naturii, departe de agitația orașului și a lumii „civilizate”. Trăind retras într-o cabană, se plimbă ziua-ntreagă prin pădure, vânează sau pescuiește, de multe ori mâncând chiar acolo unde și-a prins prada, iar singurul său companion este câinele Esop.

 

Freamătul monoton al pădurii, copacii și pietrele atât de cunoscute încep să mă înduioșeze, mă simt copleșit de o recunoștință ciudată, mă contopesc cu tot ce e în jurul meu, iubesc totul. Ridic de pe jos o ramură uscată, o privesc și mă gândesc la ale mele; ramura este aproape putredă, coaja ei zbârcită mă impresionează, inima mi-e cuprinsă de duioșie. Iar când mă ridic din nou să plec, nu arunc ramura prea departe, ci o pun binișor pe pământ; chiar și jos, mi-e dragă; apoi o privesc încă o dată cu ochii umeziți, înainte de a o părăsi.

 

Comuniunea lui pașnică cu natura este întreruptă de apariția unei tinere, Edvarda, fiica negustorului din micul târg nordic în apropierea căruia se afla cabana lui. Capricioasă și imprevizibilă, tânăra îl scoate din izolarea lui, iar perioada de liniște a lui Glahn se sfârșește. Îndrăgostit și nu tocmai, locotenentul devine tot mai preocupat de schimbările de dispoziție ale Edvardei (multe și imprevizibile), încercând să-i atragă atenția și să-i fie pe plac. Caldă și rece totodată, înflăcărată și retrasă, Edvarda scapă, însă, puterii de înțelegere a lui Glahn („Așa e Edvarda, nerezonabilă și calculată în același timp”).

Ăsta poate fi unul dintre plusurile romanului: acest mister feminin pe care Glahn nu reușește să-l înțeleagă și imposibilitatea comunicării între două sensibilități fundamental diferite. Iubirea nu se împlinește între cei doi și asta, pe de o parte, pentru că nici unul nu ajunge să-l cunoască pe celălalt și, pe de altă parte, pentru că misterul feminin și misterul masculin se dovedesc a fi ambele la fel de adânci. Și, uneori, se poate întâmpla să nu existe, efectiv, nici un punct comun între cele două mistere care să lase iubirea să existe.

 

Pe Edvarda nu o cere nimeni în căsătorie, ea îl ea pe acela care-i place. Credeți că, dacă ați cunoscut-o într-o regiune îndepărtată din extremul nord, este ca o fată de țăran? E un copil pe care n-a avut cine să-l bată cu nuiaua și o femeie cu multe capricii. E rece? Doamne ferește! Caldă? Uneori un sloi de gheață, nu altceva. Atunci, ce este? O fetiță de șaisprezece, șaptesprezece ani, nu-i așa? Dar încercați să câștigați ascendent asupra acestei fetițe și o să vedeți cum vă zădărnicește toată osteneala. Nici tatăl ei nu reușește s-o strunească; îl ascultă doar de formă, dar face ce vrea ea. (Knut Hamsun, Pan)

 

Scrise acum 120 de ani, (romanul a apărut în 1894), cuvintele personajului din Pan de Knut Hamsun ar părea că exprimă o mentalitate demult dispărută și complet demodată. Imposibil de stăpânit, misterioasă și capricioasă, Edvarda se sustrage tuturor categoriilor în care logica masculină încearcă s-o includă pentru a reuși să o înțeleagă mai bine. Copil („pe care n-a avut cine să-l bată cu nuiaua”) și femeie („cu multe capricii”), ea trezește în bărbați atât dorința de a o mulțumi (locotenentul Glahn) cât și pe cea de a o domina (doctorul).

Făcându-i de mult timp curte, acest doctor din micul târg din Nordland unde are loc acțiunea romanului (și care este și cel care rostește cuvintele de mai sus), crede că o înțelege, în sfârșit, pe tânără, iar strategia lui în ceea ce o privește este de a-i aminti necontenit că este un copil fără minte. De aceea, de fiecare dată când vorbește, are grijă s-o întrerupă pedant și s-o corecteze ca să-i arate că are un ascendent asupra ei.

 

Trebuie să i se dea o lecție aspră. Ea nu ascultă decât de propria-i fantezie, face tot ce-i place și până la urmă victoria e totdeauna de partea ei. Dacă te ocupi de ea, dacă nu te arăți indiferent, se găsește mereu vreun lucru asupra căruia să-și exercite influența. Ați observat cum o tratez eu? Ca pe o elevă de școală, ca pe o fetiță, o dăscălesc, o corectez pentru felul în care se exprimă, folosesc orice prilej s-o umilesc. De bună seamă că procedeul meu o costă mult, dar e prea mândră să arate aceasta. În orice caz, așa trebuie tratată.

 

Imposibil de stăpânit, imprevizibilă, răsfățată, încăpățânată, visătoare și calculată în același timp, văzută de cei doi bărbați Edvarda este un ghem de contradicții. Pentru că nu reușește s-o cucerească (în sensul războinic al cuvântului), doctorul o vede ca pe o femeie-copil cu capul plin de fantezii și care își dorește alături nu un bărbat onest (ca el, evident), ci un prinț.

 

Spiritul îi este romantic, fantezia bogată. Așteaptă un prinț… Am văzut-o frângându-și mâinile în așteptarea aceluia care ar veni s-o ia, s-o ducă mai departe și să fie stăpân atât asupra trupului cât și a sufletului ei. Da, da. Trebuie însă neapărat ca respectivul să nu fie de aici; să apară într-o bună zi pe neașteptate și să fie o ființă deosebită.

 

Pentru că n-a fost strunită la timp, acum e imposibil de stăpânit. Poți s-o domini doar dacă îi arăți că nu te interesează persoana ei. Dacă arăți chiar și cel mai mic interes ai pierdut jocul. 

 

Priviți-o țintă; fixați-vă asupra ei ochiul dumneavoastră fascinant. De îndată ce vede că e observată cu atenție, își spune: Uite un bărbat care mă privește cu încăpățânare și își închipuie că a câștigat jocul! Și atunci, printr-o privire sau printr-un cuvânt, vă îndepărtează cale  de zece mile.

 

În acest joc masculin al iubirii nu sentimentele contează, ci pozițiile: dominant-dominat, stăpân-supus, cuceritor-cucerit. Femeia nu trebuie ascultată pentru că atunci îți scapă. Ca s-o domini, trebuie s-o desconsideri, s-o umilești, să n-o lași să-ți fie superioară. Demodat doctorul ăsta, nu? Evident că nu mai este deloc actual Knut Hamsun astăzi.

 

Victoria

 

Deși mai puțin lirică și sentimentală, Victoria are în centru tot complicațiile iubirii datorate acum, teoretic, diferenței de clasă dintre cei doi protagoniști. Fiul unui morar și fiica unui moșier (castelan, în text) se găsesc în imposibilitatea de a-și putea trăi iubirea. Conformându-se uzanțelor societății și pretențiilor familiei, Victoria acceptă logodna cu bogatul și arogantul Otto, iar Johannes (fiul morarului) se refugiază în literatură, închinându-i fetei întreaga sa operă. Un fel de Dante și Beatrice, un pic mai prozaic…

Aceeași imposibilitate de a pătrunde „misterul feminin”, de a putea înțelege gândirea celuilalt, de a putea ieși din cușca propriei gândiri și a putea empatiza cu o sensibilitate diferită. Este mai vizibilă încercarea de a defini iubirea, de a o înțelege, de a o aduce pe un târâm al cunoscutului (deși rămâne la același nivel al unei sentimentalități un pic desuete). Poate și pentru că, deși nu mai avem o relatare la persoana I ca în Pan, personajul principal, Johannes, este scriitor și, uneori, fragmente din cărțile lui se amestecă cu trama romanului.

 

Și ce este iubirea? Un vânt care adie printre trandafiri; nu, o luminiță fosforescentă ce trece prin sânge. Iubirea este o muzică fierbinte a infernului, care face să bată chiar și inimile celor vârstnici. Este ca unele flori ce se deschid la căderea nopții sau ca anemonele care își închid corola la atingerea sau la suflarea vântului.

Așa este iubirea.

 

Și, mai departe:

 

Dacă cineva vrea să știe ce este iubirea – ea nu este decât o briză care adie printre trandafiri, apoi se potolește și moare. Dar uneori este o pecete ce nu se poate desprinde și durează toată viața, până la moarte. Dumnezeu a creat-o în fel și chip și a văzut-o durând sau pierind.

 

Mai mult decât aceste încercări de a defini iubirea mi s-au părut mai interesante scurtele povești pe care Knut Hamsun le țese încercând să o ilustreze. Oarecum în afara evenimentelor din romane, atât în Pan, cât și în Victoria, apar niște mici intermezzo-uri, un fel de scenarii paralele care dau adâncime textului (Un băiat iubea o fată și Iubirea nu există. Iubirea există).

Cum ziceam, nu am reușit să empatizez mai deloc cu cele două micro-romane ale lui Knut Hamsun. Au reușit însă Jovi Ene și Adriana Gionea cărora cartea le-a plăcut foarte mult. O privire asupra recenziilor pe care le-au scris pe Filme-Cărți și Postmodern ar putea să ofere un tablou mai complet asupra ei. În plus, joia asta, pe 11 septembrie, la Clubul Cărțile Denisei se va vorbi tocmai despre Pan și Victoria, așa că, deși teoretic de gustibus non disputandum, discuțiile rămân deschise. Și, probabil, aprinse smiley.

Pan. Victoria, de Knut Hamsun, Ed. Humanitas Fiction, 2014, trad. Valeriu Munteanu, col. „Raftul Denisei”



Articole asemănătoare

„Magul de la Kremlin”, de Giuliano da Empoli (fragment)

„Magul de la Kremlin” a fost distins, în 2022, cu Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze și Premiul Honoré de Balzac.

„Au, mai știu povestitorii, ce sunt, oare, zburătorii?”

De când cu Valentine's Day, ne-am adus aminte că avem și noi o sărbătoare neaoșă, anume Dragobetele, sărbătorit pe 24 februarie. Eu nu mă dau în vânt zilele în care trebuie musai să ne bucurăm de ceva anume, dar, căutând prin dosare mai vechi cu notițe, am descoperit câteva texte despre un alt personaj al folclorului românesc ce poate fi amintit în luna iubirii, și anume Zburătorul.

Dragă Bosie..., „De Profundis”, de Oscar Wilde

O confesiune scrisă cu mare tristețe, cu ciudă pe sine însuși de a se fi lăsat atras într-un carusel al greșelilor, „De Profundis” este un text frumos și care ne oferă o altă imagine a lui Oscar Wilde.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Jovi 11-09-2014 09:54

    Na, nimeni nu-i perfect! :DAr trebui să facem o discuție numai între cei din blogosfera asupra cărțile cu care nu ne punem de acord! Să dăm o idee în acest sens editurilor :)

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 11-09-2014 10:46

    Ar fi frumos, dar trebui ca și editurile să fie dispuse să asculte :) Oricum, în ce privește „Pan. Victoria” a fost și pentru mine un paradox: nu e o carte proastă, doar că nu mi-a plăcut. Iar chestia asta ține de gust, de dispoziție... Nu ai cum să fii altfel decât subiectiv.