• „Muzica exprimă ceva ce nu poate fi spus prin cuvinte, dar care nu poate rămâne sub tăcere” - Victor Hugo

Foame, păduchi, literatură și Rembrandt

Un scurt fragment din Jurnalul Helgăi Weissová, de pe vremea când avea 12 ani și fusese deportată cu părinții într-un lagăr nazist.

Seara, în pat, ne povestim o mulțime de lucruri și n-avem timp să ne plângem. De fapt, de ce să bocim? Suntem toate fete tinere, printre noi ar trebui să domnească veselia, nimeni n-are nevoie să suspine. /…/ De fapt, nici n-avem motive să ne plângem. De ce, fiindcă suntem închise aici, fiindcă n-avem voie nici la cinema, nici la teatru, nici la plimbare, ca alți copii? Dimpotrivă. Tocmai de aceea trebuie să fim vesele. Încă n-a murit nimeni fără filme și teatru. Se poate trăi și în dormitoarele aglomerate (noi suntem destul de puține, numai treizeci și trei), și pe paturile de campanie pline de păduchi și ploșnițe. Mai rău e când lipsește mâncarea, dar și puțină foame se poate suport. „Totul este posibil, dacă există voință…”, numai să nu luăm lucrurile atât de în serios și să nu ne apucăm de bocit. Vor să ne distrugă, e clar, dar nu ne lăsăm. Mai rezistăm noi câteva luni.

Acum nu m-aș mai muta de-aici nici dac-aș putea. Avem un colectiv minunat. Sub coordonarea betreuer-celor [supraveghetoare în închisoare sau în ghetou; și cu sens de „educator”, „pedagog în internat”] învățăm limba cehă, geografia, istoria și matematica. În fond, avem treisprezece ani și am absolvit numai școala generală. Ce se va alege de noi după război? De obicei, seara citim. Uneori pentru sine, alteori cu glas tare, să ne audă și celelalte. Sunt multe cărți aici, avem de unde alege. E de înțeles. Când ne-am împachetat  cele cincizeci de kilograme de bagaj pe care aveam voie să le ducem cu noi, n-a rămas prea mult loc pentru cărți, în schimb, fiecare le-a luat pe cele mai importante. Am citit împreună Primul detașament, RUR și Mama de Karel Čapek și Mizerabilii de Victor Hugo. Citim poezii de Jan Neruda și Jiří Wolker, știu pe dinafară Balada despre ochii fochistului, Balada marinarului și Balada copilului nenăscut. /…/

În cazarma băieților s-a organizat o conferință despre Rembrandt și s-au proiectat diapozitive cu tablourile lui. A fost foarte interesant, sper că aceste conferințe vor continua, eu, una, am de gând să le frecventez.

Am fost împreună la o serată unde s-au recitat poeziile lui Villon. Am fost foarte impresionată. Sunt teribile și în același timp atât de frumoase: „Lângă izvor, eu mor de sete / Și de căldură-mi clănțăn dinții / Printre străini am, precum prinții, / Căminul marilor regrete…” (1942-1943, Theresienstadt)

În imagine, Concert în cazarmă, de Helga Weissová.

Am scris pe larg despre Jurnalul Helgăi Weissová în articolul A exprima inexprimabilul.

Jurnal (1938-1945). Povestea unei fete care a supraviețuit Holocaustului, Helga Weissová, Ed. Pandora M, 2015, trad. Mircea Dan Duță, col. „Reality-Shock”


0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu