• „E mai folositor să ştii să asculţi decât să ştii să vorbeşti” - Anonim

A exprima inexprimabilul, despre „Jurnal (1938-1945). Povestea unei fete care a supravieţuit Holocaustului”, de Helga Weissová

A exprima inexprimabilul, despre „Jurnal (1938-1945). Povestea unei fete care a supravieţuit Holocaustului”, de Helga Weissová

Început în 1939, la vârsta de 9 ani, și încheiat în 1945, când avea 15 ani, Jurnalul Helgăi Weissová prezintă prin ochii unui copil evreu lumea în răspăr din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Dacă n-aș fi știut încă de la început vârsta Helgăi, nu cred că mi-aș fi dat seama că este vorba de un copil. În afară de referirile la mersul la școală, învățat, jucatul cu prietenii, scriitura nu denotă cu nimic gândirea unei eleve de gimnaziu.

 

Dac-ar fi venit tati și astăzi… Au trecut pe aici câțiva cunoscuți, dar el nu, nu e-n stare să se „înfigă”. Nu ne rămâne decât să-i trimitem prin cineva porția de pâine cu sardele pe care i-am pregătit-o. Mai aveam o conservă și mami a păstrat-o pentru azi, ca să mâncăm diseară măcar pește. E ajunul Crăciunului. Păcat, sardelele ar fi fost mai gustoase dacă le-am fi mâncat împreună cu tata. (decembrie 1941, Theresienstadt)

 

Jurnalul ei începe în 1938, și povestește, pe măsură ce se întâmplă, măsurile din ce în ce mai opresive la adresa evreilor, limitarea drepturilor și libertăților acestora, urmate de deportarea întregii sale familii în lagărul de la Theresienstadt (în 1941), viața din lagăr – foamea neîncetată, păduchii și ploșnițele, tifosul, pedepsele (cu bătăi sau chiar execuții), teama continuă, condițiile precare de locuire, dar și concerte, sărbători de Crăciun și Hannukah, conferințe despre Rembrandt și cărți citite seara înainte de culcare –, apoi, pe măsură ce Germania pierdea teren, transferul la Auschwitz și Mauthausen în vederea lichidării, drumul în vagoane închise, înghesuite și neaerisite sau în vagoane de cărbuni, descoperite și în care nu exista nici un adăpost împotriva ploii, și, în final, într-un moment în care, datorită slăbiciunii date de înfometare, oboseală și boală, moartea ajunsese să pară indiferență, nesperata eliberare și întoarcerea la Praga.

 

Ne-am oprit ca să ne numere. Ultimele minute când mai respirăm aerul libertății. Peste câteva minute, poate peste cinci, peste zece, se va închide în urma noastră această poartă imensă. Și apoi?

Soarele care apune ne luminează din spate, un vânticel trece ușor prin iarba verde și proaspătă. Aici traversează cărarea un gândăcel și ceva mai departe un fluture s-a așezat pe o floare. Niciodată n-am realizat cât de mult iubesc această lume. Cât m-am bucurat de ea? Cincisprezece ani, dintre care trei și jumătate în lagăr. Și acum, când îmi făceam atâtea planuri, acum, când de-abia încep cu adevărat să trăiesc… (1944, Mauthausen)

 

Ultimele cuvinte ale jurnalului: „În sfârșit, a c a s ă”. Ar părea un happy-end, însă, în curând supraviețuitorii află că suferința nu s-a terminat, pur și simplu schimbaseră un sistem opresiv cu altul. În plus, în lumea în care  se întorseseră nu-i aștepta nimeni și oricum nu se mai întorseseră într-o lume liberă. Dar despre asta va vorbi într-o altă carte, o continuare la care a declarat că lucrează în prezent și pe care vrea să o publice.

(Sosirea la Theresienstadt și La aniversarea lui Franci)

Pe 26 februarie Editura Trei a lansat Jurnalul la Cărturești Verona și a organizat o discuție pe Skype cu autoarea, acum în vârstă de 86 de ani. Primul lucru pe care l-am remarcat când am intrat în sală a fost faptul că toate locurile erau ocupate (abia aveai loc să stai în picioare) și, apoi, că majoritatea erau ocupate de elevi de liceu. Mai mult, toți citiseră cartea și, timp de aproape o oră jumătate, au pus neîncetat întrebări la care Helga Weissová a răspuns binevoitoare și răbdătoare.

În afară de plăcerea de a asista la o discuție condusă de întrebările puse de o sală plină cu elevi, m-am bucurat foarte tare când Magdalena Mărculescu, directorul Editurii Trei, a ținut să le mulțumească acestora pentru prezență și să declare că nu e deloc de acord cu opinia larg răspândită cum că tinerii nu mai citesc. Dincolo de toate sondajele ce arată că „în România nu se citește”, o declarație din partea unui director de editură care mărturisește că cel mai bine vândut segment este literatura pentru tineri te face să fii optimist. Și, pe lângă faptul că sunt o optimistă incurabilă, și eu cred că în România se citește (din ce în ce mai) mult.

 

A exprima inexprimabilul

 

Vor ajunge vreodată cuvintele pentru a putea exprima, concepe, înțelege, ce s-a întâmplat cu lumea din 1939 până în 1945? Câți oameni și-ar putea închipui o situație în care „normal” e ca oamenii pe care-i iubești, părinți, frați, unchi, mătuși, veri, prieteni apropiați sau doar cunoștințe, sunt luați de lângă tine și uciși în mod sistematic și nimeni nu se poate revolta pentru asta? Ce rămâne de făcut în situația asta? Probabil că tocmai ceea ce a făcut și Helga Weissová: să refuzi să te lași învins, să refuzi să dai dușmanului satisfacția de a te vedea doborât, să-ți păstrezi demnitatea și, mai ales, să povestești tuturor iar și iar tot ceea ce ai văzut, ai trăit, ai suferit. Pentru ca lumea să știe și pentru ca nimeni să nu uite. Într-un pasaj din jurnal, ea chiar menționează că notează „lucruri pe care, în condiții normale, oamenii nu vor putea înțelege cum au fost cu putință”. Așa e, nu poți înțelege, nu poți crede, și totuși așa s-a întâmplat.

 

Acești oameni – mai pot fi numiți așa? – au trecut prin săptămâni și luni de foame și de sete. Au fost sănătoși, puternici, au avut voință proprie, gânduri, sentimente, interese și iubiri. Dragostea de viață, de bine și de frumos, credința într-un mâine mai bun. Au rămas din ei niște umbre, niște trupuri, niște schelete fără suflet. (1944, Mauthausen)

 

În timpul Holocaustului au fost uciși aproximativ șase milioane de evrei. Helga Weissová scoate moartea acestor milioane de oameni din statistici și o aduce în individual. Milioane de evrei alcătuite din oameni cu familie, cu sentimente, cu prietenii și antipatii, cu pasiuni și mâncăruri preferate… Într-o confesiune simplă și naturală, ea transformă statistica într-o tragedie (contrazicând butada cinică atribuită lui Stalin: „Moartea unui om e o tragedie, moartea a un milion de oameni, e o statistică”). Cartea poate fi apropiată de altele precum Jurnalul Annei FrankOmul în căutarea sensului vieții, de Viktor Frankl, Mai este oare acesta un om?, de Primo Levi sau Ce rămâne din Auschwitz, de Giorgio Agamben. Însă, în ciuda apropierilor ce țin de perioada descrisă și de subiect, fiecare ar trebui citită pentru experiența individuală pe care o prezintă.

 

Din manualele de istorie, studenții află că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au murit șase milioane de evrei. Datele exacte sunt prelucrate și stocate în baze de date. Este suficient să dați click și calculatorul vă va afișa datele și numerele. Fiecare număr conține un destin omenesc. Al meu este doar unul dintre ele. (Cuvânt-înainte al autoarei)

 

O altă particularitate a jurnalului Helgăi o reprezintă picturile care însoțesc și completează textul. De la reprezentări ale dormitoarelor comune sau concerte din lagăr, până la imagini cu copii polonezi deportați și prizonieri la Auschwitz în drum spre camerele de gazare. O parte dintre desene sunt realizate în perioada în care a fost scris și jurnalul, până în 1944 când au fost deportați la Auschwitz și nu a mai putut nici să scrie, nici să picteze. Această perioadă este recuperată după întoarcerea la Praga în 1945 și 1946 și este vizibilă o mică schimbare în planul scriiturii: în vreme ce în prima parte relatările se întindeau pe spații scurte, erau mai fragmentate, dar și mai inefabile cumva, acum narațiunea devine mai densă, mai așezată, iar povestirea curge neîntrerupt.

(Selecție la Auschwitz și Dormitor la Auschwitz)

Pe măsură ce citești, se observă o diferență și în ceea ce privește picturile: dacă la început sunt pline de detalii, în culori pline și mai degrabă statice și descriptive (deși prezintă și oameni în mers), treptat devin din ce în ce mai schematice, mai dinamice, mai dramatice, și în tonuri tot mai întunecate: culoarea se dizolvă treptat în nuanțe, apoi în tonuri de bej și gri, sfârșind în ilustrații alb-negru. Mi s-a părut destul de semnificativă trecerea asta de la contururi pline și culori solare la o lume realizată din tușe schițate și în alb și negru.

 

Toată săptămâna am avut parte de acest peisaj. Cadavre în cărucioare cu două roți și oameni vii în mașini mortuare. Aici totul se transportă cu aceste cărucioare: rufele murdare, pâinea – avem și în heim-ul [cămin] nostru un asemenea vehicul. Scrie pe el Jugendfürsorge [„grija pentru tineret/protecția acordată tineretului]. Ce contează? Nimeni n-a protestat până acum, cărucioru-i cărucior. (iulie 1942, Theresienstadt)

(Pâine pe carul mortuar)

Stârnită de avalanșa de întrebări ale tinerilor aflați la lansare, mi-am făcut și eu curaj și am întrebat-o pe autoare dacă există, într-adevăr o legătură între picturi și faptul că, pe măsură ce avansezi în text, evenimentele descrise sunt tot mai triste. Mi-a răspuns că sunt două motive pentru asta: primul este de ordin practic, pur și simplu pe măsură ce timpul trecea i s-au terminat în culorile, așa că a început să picteze tot mai puțin colorat, până a ajuns să se folosească doar de creion și cărbune. Al doilea a fost că, deși după întoarcerea la Praga avea culori la îndemână, nu a mai putut picta în culori lumea pe care o văzuse în lagăr, adăugând: „pentru mine, Auschwitz va rămâne mereu în alb și negru”.

De asemenea, întrebată care dintre mijlocele de expresie folosite, scrisul sau pictura, au ajutat-o cel mai mult în timpul războiului, Weissová a răspuns că, în mod absolut, pictura. Imaginea, mai mult decât cuvântul, a fost mai folositoare pentru a descrie experiențele trăite atât pentru că o imagine exprimă mai mult, cât și pentru că reprezintă un limbaj universal, spre deosebire de cuvânt („Pentru jurnalul meu ați avut nevoie de traducere, însă pentru tablouri nu aveți nevoie”).

La 86 de ani, Helga Weissová continuă să scrie, să participe la evenimente (acum, doar pe teritoriul Cehiei), să povestească iar și iar experiențele prin care a trecut și asta dintr-un motiv simplu: „nu e nevoie doar să nu uităm, ci să reamintim mereu ce s-a întâmplat”. Copil în timpul războiului, Helga este, acum, printre ultimii supraviețuitori ai unei lumi despre care ar fi bine să aflăm numai din cărți. Dacă „istoria se repetă pentru că nu se învață”, un minim efort pentru ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple e să citim și noi și să spunem mai departe.

 

Are viața noastră ceva în comun cu restul lumii? Ne despart de lume numai câteva fortificații, dar nu mai există oare încă ceva ce a rupt cătușele cu care eram legați unul de celălalt? Într-o zi, când se vor deschide porțile de la Theresienstadt, când va fi sfâșiată sârma ghimpată și zidurile se vor dărâma, vom putea noi să trăim în continuare alături de cei care în tot acest timp au rămas afară, fără ca nimic să le tulbure sensul vieții? (ianuarie 1944, Theresienstadt)

Imagine cover: Speranță pierdută

Jurnal (1938-1945). Povestea unei fete care a supraviețuit Holocaustului, Helga Weissová, Ed. Pandora M, 2015, trad. Mircea Dan Duță, col. „Reality-Shock”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Fărâme de viață, despre „Înainte să adorm”, de S.J. Watson

Cum ar fi dacă în fiecare dimineață ai avea ocazia să iei viața de la capăt? Dacă ai putea, zi de zi, să vezi lumea cu alți ochi? Dar cum ar fi dacă asta ți s-ar întâmpla nu doar într-o zi când simți nevoia de ceva nou, ci... în fiecare zi?

Noi traduceri din Annie Ernaux, Bruno Schulz, Richard Powers, Natalie Haynes sau Linda Boström Knausgård, la începutul acestei primăveri, în colecția ANANSI

Nouă romane multipremiate și traduse cu succes în întreaga lume completează, de la începutul acestei primăveri, portofoliul îndrăgitei colecții Anansi. World Fiction a Editurii Pandora M.

Concurs: „Războiul nu are chip de femeie”, de Svetlana Aleksievici [încheiat]

Concurs organizat împreună cu Editura Litera ce are ca premii 3 exemplare din volumul „Războiul nu are chip de femeie”, de Svetlana Aleksievici.

1 Comentariu

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. PA 10-12-2023 19:52

    Hello, I wish for to subscribe for this webpage to obtain newestt updates, so wherre can i do it please help.

    Raspunde