• „La séduction: s’aimer un peu pour plaire beaucoup” - Yves Saint-Laurent

Dezrădăcinați

Pământ american, de Jeanine Cummins, este o poveste ce pare țesută în jurul cuvântului „dezrădăcinați”, un cuvânt ce cuprinde în sine un întreg univers: de la amintirea unui loc de origine, în care ne avem rădăcinile, cu tot sentimentul de bine și de căldură pe care-l conține cuvântul „casă”, până la paleta infinită de frici născute din lipsa acestui refugiu, din lipsa oricărei protecții, din conștientizarea pericolelor fugii pe un drum necunoscut, din nesigurața de a ajunge la finalul lui sau de a ști ce te așteaptă acolo. 

Povestea unei mame ce încearcă să se salveze împreună cu fiul său, singura familie care i-a mai rămas, este o carte în care e foarte important nivelul emoțional. Autoarea face să-ți fie foarte greu să nu faci lectură de identificare, să nu te gândești încontinuu „eu oare ce-aș fi făcut în locul ei? mi-aș fi pus fiul de 8 ani să sară într-un tren în mișcare, cu riscul de a ajunge sub roțile lui?” S-a discutat și se discută încă mult despre cartea asta și, oricum ai privi-o, e o lectură care te lasă pustiit și bântuit de imaginea unui gard despărțitor pe care scrie „También de este lado hay sueños”. 

Ce mi-a plăcut cel mai mult: mai mult decât orice documentar, ecranizare, articole sau cărți jurnalistice, ceea ce contează în această ficțiune este forța poveștii în sine și felul în care totul se reduce la ceea ce ar trebui să conteze întotdeauna: nivelul uman. E o poveste care nu te (mai) lasă să privești indiferent această formă de suferință care este imigrarea forțată și care te face să accepți că ești doar la un pas distanță de o realitate ce pare inimaginabilă. 

– Și cum o să traversezi? întreabă ea. Ai vreun plan?
Beto se îndreaptă de șale și studiază, de unde șed ei, la línea. Pare la fel de impenetrabilă ca și în TJ.
– Mai sunt puști care se duc direct la gheretă și se predau, spune în cele din urmă. Unii din America Centrală mai obțin azil așa. Știai?
– Sigur, am auzit de caravane.
Lydia știe de caravanele de dezrădăcinați care vin din Guatemala și Honduras în felul superficial în care conștientizează problemele grave oamenii înstăriți, cu vieți stabile. Le‑a auzit poveștile la știri, la radio, în vreme ce gătea în bucătărie. Mame care împing cărucioare cale de mii de kilometri, copilași cu tălpile șlapilor găurite de mers, sute de familii adunate laolaltă pentru siguranță, sporind la număr pe măsură ce se apropie de nord, mergând săptămâni întregi pe jos, cu autostopul ori de câte ori pot, pe spinarea Bestiei dacă‑s în stare, dormind prin stadioane și biserici, venind tocmai până în
el norte să se roage pentru azil. Lydia tăia ceapă și mărunțea coriandru în bucătărie în timp ce asculta relatările la radio. Oamenii fugeau din calea violențelor și sărăciei, a bandelor mai puternice decât guvernele lor. A ascultat reportaje despre teama și hotărârea acestor oameni, despre încăpățânarea lor de a ajunge în Estados Unidos ori de a muri pe drum încercând, fiindcă rămânerea acasă însemna ca șansele de supraviețuire să li se apropie de zero. La radio, Lydia a auzit cum unele dintre aceste mame nomade le cântă copiilor lor și și‑a simțit inima străbătută de emoție. A aruncat legumele tocate în uleiul înfierbântat și, ca răspuns, a auzit sfârâitul tigăii. Strângerea de inimă simțită de Lydia avusese multe nuanțe: erau acolo mânie
din pricina nedreptății, grijă, milă, neajutorare. Dar sentimentul nu fusese de fapt foarte intens și, când își dăduse seama că rămăsese fără usturoi, compasiunea fusese copleșită de iritare domestică. O cină fără savoare. Sebastián n‑avea să se plângă, însă ușoara dezaprobare de pe chipul lui avea s‑o enerveze. Trebuia să se abțină ca să nu stârnească vreo discuție în contradictoriu.
Beto, lângă ea, vorbește.
– Am auzit că, dacă viața ți‑e în pericol unde ești tu de fel, n‑au voie să te trimită înapoi acolo.
Lydiei îi sună a basm, dar nu se poate opri să nu întrebe:
– Din America Centrală trebuie să fii? Ca să ceri azil?
Beto strânge din umeri.
– De ce? Ți‑e viața în pericol?
Lydia oftează.
– Nu‑i a tuturor? 

Pământ american, de Jeanine Cummins, Ed. Litera, 2020, trad. Bogdan Perdivară, col. „Buzz Books”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu