• „O fire blândă va lăsa în lume o amintire plăcută” - Proverb egiptean antic

„Cine naiba e Truman Capote?”

Am început Cântecul lebedelor, de Kelleigh Greenberg-Jephcott, fără să știu mai nimic despre Truman Capote și viața lui. Am citit mai de mult Mic-dejun cu Tiffany (atât de mult că ar fi binevenită o recitire) și o povestire nostalgică de Crăciun (O amintire de Crăciun) și cam atât. Am făcut câteva cercetări după ce am început să citesc romanul lui Kelleigh Greenberg-Jephcott pentru că părea scris pentru cei familiarizați cu viața lui și contextul în care a trăit. A fost ușor dificil la început să mă orientez între toate „lebedele” lui, pe firul unei povești spusă ca o bârfă mondenă, în care toată lumea știe pe toată lumea și nu e nevoie de detalii suplimentare sau clarificări. Însă povestea curge și te ține în interesat (ce bârfă nu o face?), așa că m-am lăsat dusă. 

De fapt, felul în care este portretizat Truman Capote te face chiar să te întrebi dacă și el, ca și Oscar Wilde, nu și-a pus oare tot geniul în viață și doar talentul în operă. E un personaj fascinant, cameleonic, detestabil și irezistibil în egală măsură, iar autoarea reușește să-l redea foarte bine în toată splendoarea. Oricum, un lucru e cert: „romanul lebedelor” m-a lăsat cu dorința de a-l cunoaște mai bine pe Truman Capote ca scriitor, nu doar ca personaj. 

De asemenea, pe lângă portretul extrem de reușit al celebrului scriitor, ea reușește să creioneze, totodată, și un personaj colectiv - protipendada americană într-o epocă în care părea că, cu bani și relațiile necesare, orice e posibil. Da, știu, asta poate părea valabil pentru orice epocă, însă pare cu atât mai mult pentru această epocă de efervescență postbelică. 

Am ales pentru ilustrare un fragment ce mi se pare definitoriu atât pentru stilul autoarei, cât și pentru povestea în sine. 

 

Formau un cuplu de‑a dreptul orbitor domnul și doamna William S. Paley, în timp ce se urcau la bordul unui avion CBS în acea dimineață geroasă de ianuarie. El, în costumul lui Savile Row. Ea, într‑o haină subțire de culoare bleumarin, cu o eșarfă Hermès Harnais care‑i proteja coafura de vânt.

Au arborat zâmbetele lor de o mie de wați, salutându‑l mai întâi pe pilot, apoi și restul personalului.

Bill i‑a oferit lui Babe brațul, ajutând‑o galant să urce scările rulante. Un gest inutil, dar cât de drăguț din partea lui! Cât de grijuliu era el! Ce încântată părea ea! 

Cine ar fi putut ghici că soții Paley se certaseră?

În avion, Babe s‑a așezat în scaunul ei, răsfoind absentă revista Women’s Wear Daily, în timp ce Bill îi servea o porție de tăcere încăpățânată. El rareori își ieșea din fire; pur și simplu o ignora, o trata cu răceală, lăsând‑o să se perpelească de una singură până când îi recâștiga bunăvoința. Babe ar fi preferat să înfrunte furia oricui decât dezamăgirea lui Bill.
O ducea la disperare.

– Ce dorești? Bill, cu indiferență politicoasă.

– Pouilly, te rog, a răspuns Babe, fără să‑și ridice privirea din revistă.

Domnul Paley o chemă pe stewardesă în timp ce doamna Paley își concentră atenția asupra articolului „Noua siluetă”.

 

După cum s‑a dovedit mai târziu, Babe eșuase.

Pentru ea, eșecul era ceva imposibil de acceptat, așa că, sub masca aceea de seninătate și calm, era într‑o stare de spirit foarte proastă.

A reușit să obțină chilli, dar nu a găsit nicăieri stridii Kumamoto. Dave Chasen a asigurat‑o că nimeni nu izbutea să dea de ele. Se pare că, în California, crescătorii de stridii au oprit aprovizionarea din Japonia când au descoperit că pot crește ei înșiși stridii Kumamoto. Dar Chasen jura că varianta locală era diferită. I‑a recomandat soiurile din Europa, stridiile franțuzești de Belon, din Bretania. A încredințat‑o că acestea aveau un gust minunat, mineral, puternic, de alge și o consistență cărnoasă… Erau aproape crocante.

A fost în expediție la trei magazine, în căutarea sosului barbecue care‑i plăcea lui Bill, așa că a ajuns târziu la Kenneth. Nu mai avea timp pentru vopsit, doar pentru un aranjat. La patruzeci de ani, în părul castaniu al lui Babe începuseră să apară primele șuvițe argintii, iar ea suferea cumplit pentru că nu știa ce să facă cu ele. Își pusese în gând să acopere urmele de gri în ziua aceea, dar, cu alergătura după stridii și chilli și sos…

Babe stătea sub uscătorul bombat în timp ce unghiile îi erau rotunjite și date cu un lac lucios, roșu‑sângeriu – își făcea unghiile de două ori pe săptămână, deoarece, din cauza uzurii, și ele ar putea să se tocească și, în cele din urmă, să se rupă ca orice altceva.

 

Când Bill a aflat că stridiile Kumamoto erau imposibil de obținut, a strâns din dinți și și‑a făcut un sandviș. A fierăstruit o franzelă de secară, așezând metodic feliile de mezeluri, vizibil dezamăgit.

– Chasen a zis că pur și simplu nu‑s de găsit, dragule. Nimeni nu le poate cumpăra, îi explică Babe. Tăcere. Bill a scos un borcan cu murături din frigider. E din cauza crescătorilor de stridii…, a continuat ea, cu voce stinsă, apoi a încercat din nou: Chasen a zis că cele din Europa au un gust divin. Cu arome subtile de alge și minerale – de apă sărată.

– Nu‑mi place gustul de apă sărată.

Babe s‑a afundat în scaunul de la masa din bucătărie. S‑a frecat la tâmple, simțind că începe să o doară capul. Bill și‑a tăiat sandvișul în două. Apoi l‑a mâncat stând în picioare lângă blat, cu spatele la ea.

– Dragul meu, chiar m‑am străduit, a zis Babe, simțindu‑se înfrântă.

– Bănuiesc că soții Selznick nu vor ști ce gust au stridiile Kumamoto până nu se întorc în California. Apoi, pe același ton: Ar fi fost frumos dacă ne‑am fi putut ține de cuvânt.

 

Mașina soților Selznick s‑a oprit în dreptul avionului la câteva minute după ora stabilită a decolării. Cu ochii în revistă, Babe l‑a simțit pe Bill uitându‑se la ceas, fără a se strădui prea mult să‑și ascundă iritarea. Detesta să plece târziu.

– Dă peste cap întregul program, zicea el, fierbând de nervi.

Babe s‑a încordat, știind că Bill Paley nu așteaptă după nimeni. Nici măcar după un fost președinte.

Și totuși, unde era ilustrul musafir? Nu cu David și Jennifer, a observat ea, uitându‑se pe fereastră.

În timp ce David a luat geanta din portbagaj, lângă el a apărut un omuleț ciudat – șoferul, probabil – care se chinuia să ridice o valiză de două ori mai mare decât el. Eforturile lui erau îngreunate de eșarfa extraordinar de lungă pe care o purta la gât și care flutura în vântul rece ca gheața, făcându‑l să se încurce în întinderea aceea de material de lână, în dungi. Ce șofer ciudat, s‑a gândit Babe în timp ce se ridica de pe scaun, pregătindu‑se să‑i întâmpine pe invitați.

Jovialii soți Solznick s‑au urcat în avion, amândoi numai zâmbete și sărutări, cu omulețul ciudat în urma lor, ca un terrier zelos.

Acesta din urmă a zâmbit larg către Babe și s‑a luminat la față de parcă soarele însuși explodase. Când a deschis gura, s‑a auzit vocea unei fetițe de doisprezece ani care își exprima încântarea, pe un ton ascuțit și strident.

– Pe cinstea mea, ești cea mai uluitoare ființă de pe pământ. Sunt copleșit! S‑a uitat la Bill, care îl privea încruntat, nedumerit de prezența acelui personaj bizar în avion. Terrierul i‑a întins laba de om și i‑a strâns mâna lui Bill surprinzător de tare. O strângere de om puternic. Sigur de sine. Ca un personaj principal masculin într‑un film cu Bogart. În contrast izbitor cu restul persoanei sale.

– Domnul Paley – pot să‑ți spun Bill? Bill, ești cel mai norocos bărbat din lume. Soția ta e, într‑adevăr, de o frumusețe desăvârșită. O zeiță, cu Z mare! Trebuie să recunosc, n‑am mai întâlnit așa un cuplu frumos în viața mea! Apoi, către soții Selznick: Da’ nici cu voi nu mi‑e rușine, îngerașilor!

Jennifer și David au izbucnit în râs. Bill se holba cu gura căscată.

Terrierul l‑a împins ușor la o parte și a luat‑o pe Babe de braț, cu un aer confidențial. De parcă ar fi fost prieteni de‑o viață și‑și împărtășeau secrete de viață și de moarte.

– Așadar, doamnă P… O să‑ți spun Babyling. Jenny spune că ești o gazdă perfectă. Ce‑ar fi să bem o gură de ceva și să stăm frumos la taclale…?

Babe nu și‑a putut reprima zâmbetul care‑i apăruse pe chip. Te copleșea cu căldura lui omulețul ăsta, cățelușul ăsta. Era dezarmant. Era magnetic. Nu mai întâlnise o astfel de persoană.

Cât ai clipi, s‑au așezat comod unul lângă altul în colțul avionului, chicotind, bând șampanie – erau atât de absorbiți, încât uitaseră de ceilalți.

Bill a comandat un rând de băuturi pentru David și Jennifer și încă un whisky pentru el. S‑a uitat din nou la ceas. În cele din urmă i s‑a adresat scurt și răspicat lui David:

– Cât mai trebuie să așteptăm?

– Hmmm?

– Va sosi în curând?

Cine să sosească în curând?

Harry Truman, ce naiba!

David a zâmbit larg către Jennifer, care a izbucnit în hohote de râs.

– Bill… acela‑i Truman !

Confuz, Bill și‑a întins gâtul să‑l studieze pe terrierul care sporovăia cu nevasta lui.

– Am crezut că ai spus că Harry Truman…?!

– Am zis Truman. Era vorba de Capote. Am crezut că știi!

Bill s‑a încruntat.

– Cine naiba e Truman Capote…?

Cântecul lebedelor, de Kelleigh Greenberg-Jephcott, Ed. Litera, 2020, trad. Emanuela Tegla, col. „Carte pentru toți”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu