• „Simplitatea este accesul la esenţă” - J.W. Goethe

Trei memoir-uri despre misterul și frumusețea vieții

Trei <em>memoir</em>-uri despre misterul și frumusețea vieții

Poate ați observat, poate nu, dar în ultimii ani pare că avem ca (sub)gen literar nou memoir-ul. Tehnic, nu e nimic nou, memoir-ul este, de fapt, ce erau memoriile înainte, deși există, totuși, o mică diferență dată de faptul că, tradițional, memoriile erau opere scrie la maturitate sau la bătrânețe și care „încununau” o viață de înțelepciune, o viață trăită din plin sau, mă rog, încununau ce-a putut autorul să facă mai bine din propria viață. Memoir-ul de acum nu e (neapărat) o dare de seamă a unei vieți aflată spre final, este o poveste de viață, adevărată, inspiratoare, foarte personală și (de cele mai multe ori) și foarte bine scrisă. Este un fel de meditație asupra unui eveniment sau a unor evenimente de răscruce pe care un autor (care uneori nici măcar nu e scriitor de meserie) alege să le împărtășească în ideea că povestea sa ar putea fi inspiratoare pentru alții. În engleză cei doi termeni s-ar putea diferenția doar prin singular (a memoir pentru „memoir”) și plural (memoirs pentru „memorii”). În română am observat că se alege tot mai des (dar nu e o regulă nescrisă) forma englezează memoir pentru acest nou tip de cărți, păstrându-se memoriile pentru genul vechi. 

Există memoir-uri ajunse deja legendare precum celebrul Dulcele bar, al lui J.R. Moehringer, amintirile unei copilării și adolescențe petrecute într-o suburbie newyorkeză al cărei centru era barul cartierului, loc nu doar al întâlnirilor prilejuite de băutură, ci și pentru un anumit tip se socializare pe care am ajuns să-l recunoaștem drept specific american, mai ales prin intermediul unor seriale celebre în care protagoniștii se întâlnesc mereu într-un local preferat. Sau Anul gândirii magice, de Joan Didion, un memoir al supraviețuirii doliului, o carte frumoasă, dar care nu-i ușor de citit (la fel cum nu este nici Nopți albastre a aceleiași autoare). Există memoir-uri despre boală și moarte, precum extraordinar de emoționantul Cabana memoriei, de Tony Judt, sau  Cu ultima suflare, de Paul Kalanithi, volumul de memorii al unui neurochirurg care află (prea târziu) că suferă de o boală fatală, apărut în 2016 și reeditat constant de atunci și la noi și în afară (eu am citit-o abia vara asta și chiar mi-a plăcut foarte mult, în ciuda deznodământului trist) sau mai nou recentul volum Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată, de Suleika Jaouad, una dintre cărțile anului 2021 și care prezintă atât experiența autoarei în supraviețuirea după o boală potențial fatală, cât și felul în care aceasta reușește să-și regăsească speranța și dorința de viață cu ajutorul unei comunități de oameni bolnavi și supraviețuitori pe care-i cunoaște prin corespondență. 

Există memoir-uri ale copilăriei, precum extrem de șocantele acum Cenușa Angelei. O copilărie irlandeză, de Frank McCourt, o carte mai degrabă despre supraviețuire la limita bolii și a sărăciei, decât despre orice fel de imagine despre copilărie pe care am putea-o avea, Castelul de sticlă, de Jeanette Walls, o altă carte despre o copilărie atipică, nu la fel de violentă, însă departe de tot ce înțelegem prin parentingul contemporan, sau la fel de celebra Învățare, de Tara Westover, povestea maturizării într-o sectă fundamentalistă. Dar există și memoir-uri mai puțin triste și, uneori, chiar și amuzante, precum Born a crime. Stories from a South African Childhood, de Trevor Noah, și care este una dintre cele mai frumoase și amuzante cărți pe care le-am citit vreodată (no worries vine și traducerea în română anul viitor), Undă verde, de Matthew McConaughey, recent apărut în română, sau O să vă cam usture. Jurnalele secrete ale unui medic junior, de Adam Kay, la fel, extrem de amuzantă. O explicație pentru componenta amuzantă a acestor ultime trei cărți ar fi putea fi și că autorii lor fac parte din industria divertismentului (doi fiind chiar comedieni celebri). 

M-am lungit puțin, nu voiam să fac un articol de dicționar despre memoir-uri, însă cred că e clar din introducere că este un gen care-mi place tare mult (wink wink). Există mult mai multe cărți ce pot fi incluse aici, iar colecția „Narator” a Editurii Publica este aproape specializată în astfel de cărți. Voiam, de fapt, să scriu despre trei cărți care se încadrează în acest gen, deși nu pot fi descrise drept doar memoir, ci trebuie să li se mai atribuie fiecăreia și alte definiții, o particularitate care le sporește farmecul. O să le iau în ordinea în care le-am citit, nu aș putea stabili o ierarhie, mai ales că toate redau experiențe de viață și toate sunt foarte bine scrise. 

Prima dintre aceste cărți este De ce peștii nu există. O poveste despre iubire, pierdere și ordinea ascunsă a vieții, de Lulu Miller, un volum care pare că prezintă biografia unui celebru biolog, David Starr Jordan, un model de perseverență, un om care a reușit să găsească de mai multe ori în viață puterea de a o lua de la capăt. Spun „pare” pentru că, de fapt, cartea nu este doar despre asta. Ne prezintă, într-adevăr, parcursul științific al lui Starr Jordan, însă deschide și numeroase problematici legate de cunoașterea științifică, moralitate și nevoia de a ne găsi modele în viață, precum și întrebarea: ce facem când modelele noastre se dovedesc a fi imperfecte? Luăm doar ce ne convine sau renunțăm total la influența lor? Există oare jumătăți de măsură în moralitate? Poți fi pe jumătate erou? 

„În parte biografie, în parte memorii, în parte aventură științifică, De ce peștii nu există este o poveste minunată despre cum să perseverăm într-o lume în care haosul va avea întotdeauna câștig de cauză”, se spune în prezentarea cărții, și, în două sute și un pic de pagini Lulu Miller reușește să se expună cu propriile sale ezitări și momente de cumpănă, să ne facă să-l admirăm și să-l detestăm pe David Starr Jordan (deși lasă, de fiecare dată, și loc de îndoială), ne face un excurs fascinant prin istoria biologiei și, mai ales, a taxonimiei (da, răspunde și la întrebarea „De ce peștii nu există?” dar n-o să vă stric plăcerea de a descoperi singuri răspunsul), își pune întrebări legate de sensul vieții și justiția divină sau cea umană (discția pe care o deschide despre eugenie este oportună și revelatoare), totul ambalat într-o foarte frumoasă și frumos construită poveste despre viață & supraviețuire & cunoaștere & natură & nedreptate & frumusețe & tot ce mai există între ele. 

 

Dacă peștii nu există, ce altceva nu știm despre lumea noastră? Ce alte adevăruri ne așteaptă dincolo de liniile pe care le trasăm asupra naturii? Ce alte categorii sunt pe cale să se prăbușească? Se poate oare ca norii să fie animați? Cine știe. Pe Neptun, plouă cu diamante, chiar plouă. Oamenii de știință și-au dat seama de asta cu doar câțiva ani în urmă. Cu cât cercetăm mai mult lumea, cu atât se dovedește a fi mai stranie. Poate că o persoană considerată inaptă este, de fapt, mamă pe dinăuntru. Poate că o buruiană este un medicament pe dinăuntru. Iar salvarea este pe dinăuntrul acelui gen de persoană pe care ai desconsiderat-o.

 

Cel de-al doilea memoir care m-a impresionat teribil este U de la uliu, de Helen Macdonald, și este povestea unei treceri prin experiența doliului. Această scurtă caracterizare, alături de un titlu care nu pare a avea prea multe lucruri interesante de zis, pare a fi o rețetă perfectă a unui eșec literar. Dacă mai adaugi că, de fapt, cartea este destul de dificil de îndrat într-un gen literar (e memoir? e scriere despre natură? e meditație asupra vieții? e meditație asupra literaturii?), eșecul pare garantat. Însă nu a fost așa și asta s-a întâmplat, în primul rând, pentru că este carte foarte frumos scrisă. Cu o minunată poezie a concretului, a detaliului, cu extraordinar de bine redate detalii ale lumii naturale, dar și cu un simț foarte bun al construcției narative, amuzantă și emoționantă în același timp, U de la uliu și-a uimit și autoarea și editorii reușind să devină un bestseller internațional în scurt timp de la apariție. Este exemplul perfect al faptului că, dincolo de rețete și mode literare, cărțile bune ajung întotdeauna la cititorii lor și îi cuceresc. 

Cum ziceam, cartea relatează o experiență a doliului (tatăl autoarei moare subit, o pierdere care-i lasă un gol imens în viață și în suflet), iar, în încercarea de a supraviețui acestei dureri, Helen Macdonald, șoimar experimentat, alege să trăiască o altă experiență din care nu știe dacă va ieși cu bine, și anume îmblânzirea unui uliu porumbar. Pentru cei care, ca și mine, habar n-aveau de diferența dintre un șoim și un uliu și de ce poți fi un șoimar cu experiență, dar să nu poți dresa ulii, răspunsul este că uliul (porumbar, pentru că mai sunt și alte specii) nu a fost niciodată domesticit și este una dintre cele mai dificil de îmblânzit păsări de pradă. Cum ar veni, e cam ca și cum ți-ai lua un lup drept animal de companie, nu un rotweiller. Și dacă vă întrebați de ce v-ar interesa să citiți povestea unui doliu și a îmblânzirii unui uliu, vă zic doar că asta e cam tot ce poți spune pe scurt despre carte. Pe larg, mai poți zice și că este despre relația noastră cu lumea naturală, despre cum îți poți deschide ochii și mintea către natura care ne înconjoară și pe care ne-am obișnuit s-o ignorăm, despre cât de fascinantă poate fi perspectiva lumii sălbatice, necivilizate. Mai poți zice că este povestea unei prietenii insolite, una care te face să privești cu alți ochi chiar și animalul de companie pe care-l ai acasă sau că este povestea unei cărți de căpătâi, una dintre acele cărți pe care le descoperi în copilărie și care te însoțesc tot restul vieții, nu neapărat pentru că te idenfici cu ea, ci pentru că realizezi că nu o poți înțelege până la capăt, iar asta îți dă impresia (care va deveni certitudine mai târziu) că lumea e mult mai complicată decât pare. Alături de paginile despre lumea naturală, sălbatică, în U de la uliu am descoperit unele dintre cele mai frumoase pagini de exegeză literară, iar această parte referitoare la literatură aduce aminte despre aceeași problematică din De ce peștii nu există, și anume despre necesitatea modelelor de viață și alegerea morală pe care trebuie s-o faci atunci când modelele se dovedesc a fi fost înșelătoare. 

 

Mă gândesc la ceea ce sunt animalele sălbatice în imaginația noastră. Și la cum dispar ele – nu doar din sălbăticie, ci și din viețile de zi cu zi ale oamenilor, înlocuite de imaginile lor din cărți și de pe ecran. În cele din urmă, raritatea e singurul lucru care le definește. Condorul este un simbol al extincției. Aproape că nimic altceva nu mai contează în ceea ce-l privește, decât că este ultimul din specia sa. Iar în asta constă micșorarea lumii. Cum să iubești ceva, cum să lupți să-l protejezi, dacă nu reprezintă altceva decât o pierdere? E o diferență imensă între viața mea viscerală și sângeroasă cu Mabel și modul rezervat și distant de apreciere modernă a naturii. Știu că unii dintre prietenii mei văd faptul că am un uliu drept ceva suspect din punct de vedere moral, dar nu aș putea iubi și înțelege uliii așa cum o fac, dacă i-aș fi văzut doar pe ecrane. Am transformat un uliu într-o parte a unei vieți umane și o viață umană într-o parte a unei vieți de uliu, iar prin asta, uliul a devenit de un milion de ori mai complicat și mai fascinant pentru mine. Mă gândesc la surprinderea din hârtie. Ea e reală. Se poate împotrivi sensurilor pe care i le atribuie oamenii. Dar condorul? Condorul nu ni se poate împotrivi cu nimic. Mă uit la imaginea atenuată a păsării care planează pe ecranul galeriei. E o umbră, o întruchipare a pierderii și speranței; aproape că nu mai e o pasăre. 

 

Cea de-a treia carte este și mai dificil de integrat unei categorii anume, este vorba despre Yoga, de Emmanuel Carrère, volum care poate fi definit drept memoir, meditație asupra vieții, meditație asupra literaturii, relatare din abisul depresiei, eseu, reportaj, autobiografie... și lista ar putea continua. Inițial s-a dorit a fi un fel de scurt tratat despre yoga în care autorul și-ar fi expus pasiunea de peste trei decenii pentru această activitate, însă s-a transformat într-o relatare a propriei lupte cu depresia și o meditație asupra lumii în care trăim (atentatele teroriste de la Charlie Hebdo, criza refugiațior musulmani din Grecia), totul presărat foarte subtil cu scurte aluzii referitoare la credibilitatea naratorului și la cât de importantă este această delimitare a genurilor literare, treabă menită să submineze intenționat orice afirmație făcută în poveste. Frumos, nu? Avem o carte care pare că aparține unui gen literar pe care-l luăm drept adevărat, dar care ni se spune că poate fi doar veridic. Ce faci atunci, ca cititori? Cum te mai raportezi la textul citit? Dar, până la urmă, avem neapărat nevoie să știm dacă o poveste este adevărată sau doar veridică pentru a o recepta cum trebuie? Teoria cam zice că da. 

 

N-am mai avut niciodată nicio veste despre Erica. N-a răspuns niciodată la e-mailurile mele, n-a mai postat nimic pe Facebook. A dispărut, undeva în partea stângă a lumii... A dispărut, undeva în partea stângă a lumii: genul de frază un pic cheesy, cam umflată, pe care poți fi tentat s-o scrii în legătură cu un personaj de roman, genul de frază pe care, în mod normal, aș tăia-o încă de la prima relectură, dar, gândindu-mă mai bine, prefer să o păstrez și să-mi ușurez conștiința mărturisind că Frederica este un personaj de roman. Vreau să spun: are un model îndepărtat cu care am ținut câteva cursuri la Pikpa, am tras o beție memorabilă și am ascultat Poloneza eroică a lui Chopin, dar tot restul e născocit. E ceea ce se întâmplă - inevitabil, cred eu, - de îndată ce începi să schimbi numele proprii: ficțiunea preia puterea și, așa cum spunea Emmanuel Guilhen, este ușa deschisă spre toate ferestrele. Femeia cu gemenii este și ea, parțial, un personaj de roman și-mi place să mi le imaginez, pe ea și pe Erica, plimbându-se braț la braț undeva în partea stângă a lumii, undeva în emisfera sudică, povestindu-și viețile lor de personaje de roman. E o întrebare pe care mi-am pus-o adesea, mai ales când lucram pe Evanghelii: există oare vreun criteriu care ne îngăduie să ghicim dacă o poveste pe care o citim este veridică ori fictivă? 

 

Ca orice text autobiografic, Yoga lui Carrère, a provocat vâlvă în Franța anul trecut la apariție (fosta soție l-a acuzat că a dezvăluit aspecte intime fără acordul ei), ceea ce dă de înțeles că textul este mai mult decât veridic. Însă, dincolo de adevărat și veridic, ne rămâne ceea ce trebuie să ne rămână întotdeauna în fața cuvântului scris: raportarea la text, pur și simplu. Și, din punctul ăsta de vedere, Yoga este o carte seducătoare și sclipitoare (cum ne așteptăm, de fapt, să fie autorii francezi în general și Carrère în particular). De la experiența cu care începe cartea (cea a izolării timp de 10 zile într-o comunitate dedicată meditației), până la traiul alături de refugiați sirieni în taberele improvizate din Grecia, trecând prin experiențele personale (căsnicie, copii, iubiri pasagere, recuperare într-un azil psihiatric), cartea lui Carrère este, în primul rând, o experiență profund umană. Ce-ți rămâne atunci când îți rămâi doar tu?, cam asta ar fi problematica pe care ți-o pune în față Carrère. Iar răspunsul la întrebarea asta nu mai ține de alegeri morale (sau nu numai de alegeri morale), ci este o treabă pur personală. 

 

Mie mi se pare că acest gen e cărți sunt poveștile inspiratoare ale vremurilor noastre, sunt cărțile în care ne căutăm alinare și modele de viață, mai mult decât în ficțiune sau în biografii oficiale. Cărți oneste, umane, care-ți deschid perspective noi și îți dau acces la o umanitate profundă și care, deși individuală, are potențialul de a vorbi pe înțelesul a nenumărați oameni diferiți. Lista este, ca întotdeauna, subiectivă și deschisă, și eu aștept cu nerăbdare să adaug și alte titluri celor de mai sus și să descopăr alte și alte povești inspiratoare. 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Drumul către libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord”, de Yeonmi Park (fragment)

În această săptămână a apărut la Editura Polirom volumul devenit în scurt timp bestseller internaţional, „Drumul către libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord”, de Yeonmi Park, în traducerea Ioanei Aneci.

„Ipoteza fericirii. Armonia dintre știința modernă și vechea înțelepciune”, de Jonathan Haidt (fragment în avanpremieră)

„Ipoteza fericirii”, de Jonathan Haidt, este o carte despre cum ne putem găsi un sens în viaţă asimilând sfaturile vechii înţelepciuni şi adoptând descoperirile psihologiei moderne.

„Niciun prieten, doar munții”, de Behrouz Boochani (fragment)

„Niciun prieten, doar munții”, volum de memorii al cunoscutului refugiat iranian de etnie kurdă Behrouz Boochani, a apărut recent în limba română, în colecția „ANANSI. World Fiction” de la Pandora M.

1 Comentariu

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Mara 06-12-2021 19:38

    Interesante titluri!

    Raspunde