• „La séduction: s’aimer un peu pour plaire beaucoup” - Yves Saint-Laurent

Mihai Eminescu, „Sara pe deal” sau pastelul fără culoare

Mihai Eminescu, „Sara pe deal” sau pastelul fără culoare

A început să-mi placă poezia lui Mihai Eminescu abia prin facultate. La început, la cursul de Literatură română clasică al profesorului Mihai Zamfir și, mai profund, la cursul de Istoria limbii române literare ținut de doamna profesoară Maria Cătănescu. De fapt, cred că abia la acest al doilea curs am început să înțeleg câte ceva despre poezia lui Eminescu, în momentul în care, dincolo de receptări critice, am urmărit pur și simplu textul poeziilor lui.

Mi-aduc aminte un moment, epifanic aproape (deși nu-mi plac exprimările bombastice, așa l-am simțit atunci), când, citind poezia Peste vârfuri, mi-au rămas minte două versuri minunate: „De ce taci, când fermecată / Inima-mi spre tine-ntorn?”. Era un caz tip de epitet dublu (fermecată) care nu e clar dacă este atribuit femeii sau inimii, iar ambiguitatea asta obținută printr-un procedeu banal de simplu mi s-a părut fascinantă. De atunci, pentru mine Eminescu asta e: mici fragmente de versuri întrerupte, redescoperite dincolo de „interpretările critice” (dar, uneori, și datorită lor; de exemplu plasticitatea versului „timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie” din Scrisoarea I mi-a rămas întipărită în minte după un curs al prof. Mihai Zamfir).  

Un alt moment când m-am apropiat de Eminescu, de data asta de omul-Eminescu mai mult decât de poet, a fost când am citit romanul Florinei Ilis, Viețile paralele. Mi l-am luat ebook și țin minte că subliniam pasaje întregi. La un moment dat, însă, am reinstalat reader-ul pe tabletă și le-am pierdut pe toate. Teoretic un ghinion, practic un motiv în plus să recitesc un roman extraordinar.

Cu ocazia marii sărbători de azi (165 de ani de la nașterea lui Eminescu; bine, măcar 165 de ani de la data la care s-a convenit că s-a născut), mi-am adus aminte de un eseu, pe care l-am scris mai demult (prin 2005-2006), pentru vreun examen probabil, și în care încercam să discut una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Eminescu, Sara pe deal, dintr-o altfel de perspectivă, una vizuală. Cheia pentru o astfel de perspectivă a fost un curs pe care l-am făcut la master cu dl. profesor Sorin Alexandrescu și care urmărea analizarea mai multor opere literare clasice din punctul de vedere al imaginarului vizual pe care-l conțineau. Am mai aranjat puțin eseul și am zis că n-ar fi rău să-l public și pe blog.

 

Sara pe deal, scurtă analiză stilistică

 

Apărută pentru prima oară în Convorbiri literare în 1885, Sara pe deal este construită pe mai multe planuri, uman/natural, terestru/celest, vizual/auditiv. Poezia oferă o perspectivă circulară asupra spațiului descris, cu un punct de privire care nu corespunde cu cel al îndrăgostitului pe care îl presupunem a veni de jos în sus. Toate lucrurile sunt privite de undeva de sus, probabil chiar de pe deal, pentru că altfel nu am putea avea viziunea tuturor lucrurilor și a tuturor sunetelor descrise. Încă din primul vers este delimitat timpul, sara, spațiul, pe deal, și atmosfera, buciumul sună cu jale. Însă jale nu are aici sensul de trist, ci mai curând de dor, melancolie (în accepția pe care o are termenul în celebra definiție a lui Victor Hugo, „Melancolia este fericirea de a fi trist”).

Indicativul prezent menținut în primele patru strofe și în două versuri din strofa cinci, conturează o imagine făcută din mișcări și sunete continui care dau o iluzie de eternitate, de întoarcere într-un trecut îndepărtat, al unei naturi mitice, arhetipale, regresiune motivată și de folosirea de trei ori a adjectivului vechi („streșine vechi”, „clopotul vechi”, „vechiul salcâm”). Subtila întrepătrundere a imaginilor vizuale și auditive, corespondența dintre planul terestru și cel celest, mișcările succesive descendente și ascendente, sunt potențate de folosirea coriambului, iar rezultatul final este o mișcare ondulatorie calmă și armonioasă, ce aduce cu o incantație.

Lumea zugrăvită din lumină („luna pe cer trece”, „stelele nasc umezi”, „raze-a lor șiruri despică”) și sunet („buciumul”, „apele plâng”, „scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână”, „fluiere murmură-n stână”, „toaca răsună mai tare”, „clopotul vechi umple cu glasul lui sara”) în primele patru strofe, încremenește în următoarele două prin proiectarea visului în viitor.

Ca într-una din sculpturile târzii ale lui Michelangelo, în care putem vedea efortul formei de a ieși din materie, mișcarea ondulatorie din Sara pe deal, începută ca unduire, ne transportă spre sfârșit într-o dimensiune a statuarului, a imobilului. Nostalgia originilor, armonia și echilibrul compoziției, recrearea realității după un ideal artistic, țin mai mult de o viziune clasică asupra vieții, o viziune care, în mod intenționat, situează arta deasupra realității, estetizând realul pentru a-l aduce la nivelul modelelor ideale oferite de artă.

 

Sara pe deal, un pastel fără culoare

 

Sara pe deal este considerată din punct de vedere al genului literar o idilă cu note de pastel. Paradoxal pentru un pastel, în Sara pe deal nu apare nici o culoare. Lumina este cea care „pictează” formele lucrurilor, iar culorile sunt introduse în tablou de imaginația cititorului. De altfel, în majoritatea poeziilor descriptive ale lui Eminescu, exceptând peisajele fantastice cum ar fi cele din Miradoniz, culoarea nu e decât un adjectiv natural al lumii, ea nu face decât să întregească o descriere reală a lucrurilor. De exemplu, în poezia Lacul, lacul este albastru, nuferii, galbeni, iar apa, albă (datorită lunii, evident). Culoarea e pur decorativă, nu are un rol estetic și expresiv cum se va întâmpla în poezia și pictura secolului XX.

Viziunea asupra lumii în secolul XIX era mai apropiată de gravură decât de tablou, cititorului revenindu-i rolul de a completa imaginea prin adăugarea culorilor pe care le considera a fi potrivite pentru fiecare manifestare a realității. La fel se întâmplă și în poezia eminesciană, o lumină aproape egală are rolul de a da formă și culoare peisajului. Într-o analiză a poeziei, Sorin Alexandrescu remarcă: „Metaforele, comparațiile, personificările sunt unitare ca tonalitate. Nici un efect violent, nici o stridență, orice acord se cântă cu pedală și chiar ecoul se risipește lin, ca într-un degradé al sunetului. Interesant este că nici o culoare nu apare în poem /…/. Tabloul este lucrat monocrom, sugerându-se doar zone de umbră și lumină.” („Sara pe deal”, în S. Alexandrescu, I. Rotaru, Analize literare şi stilistice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 98).

Chiar și pictura romantică a secolului XIX, deși se folosește de culoare și vădește o importanță din ce în ce mai mare acordată rolului structural al culorii, nu ajunge la acea autonomie a culorii care va fi proclamată la Paris odată cu prima expoziție a impresioniștilor din 1874 sau cu scandalul iscat de expoziția fovistă din 1905. Eugène Delacroix, Théodore Gèricault, Caspar David Friedrich sau pictorii din Frăția Prerafaelită toți folosesc culori naturale în redarea realității. Descompunerea materiei în culori și renunțarea la formele născute din antiteza lumină/umbră încep să fie vizibile pornind de la tabloul lui Claude Monet din 1872, Impresie, răsărit de soare. Ar fi interesantă, poate, o discuție referitoare la influența culorii picturilor impresioniste asupra literaturii.

 

Culori și nuanțe în literatura română din secolul XIX

(Alecsandri, Eminescu, Macedonski)

 

Dacă ne uităm la intensitatea culorilor celor trei mari poeți importanți ai literaturii române în secolul XIX, V. Alecsandri, M. Eminescu și Al. Macedonski, observăm cum, paradoxal, și Pastelurile lui Alecsandri oferă în principal tot o viziune alb/negru asupra lumii, culoarea fiind aici cu totul întâmplătoare și prin nimic surprinzătoare. Alecsandri creează doar desenul în creion, cititorului revenindu-i sarcina să-l picteze până la sfârșit.

Eminescu, spre deosebire de Alecsandri, are totuși o viziune asupra lumii ceva mai colorată, însă și la el determinativele cromatice sunt în general naturale și pure, necombinate – marea e albastră, luna e galbenă, iar codrul verde. 

Primul poet important cu adevărat vizual din literatura română mi se pare a fi Macedonski. Un nou rol al culorii în crearea peisajului se întrevede atunci când Macedonski scrie în Noaptea de decemvrie: „Prin aer, petale de roze plutesc…/ Mătasea-nflorită mărită cu firul / Nuanțe, ce-n umbră, încet, veștejesc…”. Iar acesta nu este decât unul din nenumăratele exemple pe care ni le oferă poezia și mai ales proza lui Macedonski.

În ceea ce privește proza, ca o mică paranteză, se poate constata aceeași diferență între imaginația vizuală a lui Eminescu și cea a lui Macedonski. Este o diferență evidentă între un pasaj descriptiv din Cezara: „Era-ntr-o dimineață de vară. Marea-și întindea nesfârșita-i albăstrime, soarele se ridica încet în seninătatea adânc-albastră a cerului /…/. În dreapta mănăstirei se ridicau dealuri cu păduri, grădini, vii, sătucene cu căsuțe albe presărate prin dungile văilor, în stânga un drum trecea ca o cordea prin o nemărginire de lanuri verzi care se pierdeau în depărtarea orizontului”,  și unul mult mai intens colorat din O noapte în Sulina: „Pe unele coperișuri, grădini de leandri și de lămâi înfloriți împrimăvărau aerul. Nuanțe roze și verzi se logodeau. Un zbor de libelule – caii dracului – nor azuriu de aripi – albăstrea Delta, cu depărtări pe care trestia și papura tânără le frăgezea. /… / Brazde de sânge mohorau apusul. /…/Dar, cu încetul, valurile se catifelau cu întunecările liliachii ale unui indigo ce, neîncetat, se posomora”. Până la Macedonski scriitorii români văd lumea în culori, dar nu în nuanțe.

Motivele pentru această ignorare a expresivității culorii în poezia lui Eminescu pot fi numeroase. Putem vorbi despre o viziune de gravură a lumii specifică literaturii române a secolului XIX, despre o imaginație clasică bazată mai mult pe intelect decât pe vizualitate, pe recurgerea mai degrabă la forme arhetipale decodificabile la nivel cultural decât pe descrierea și individualizarea unor forme menite să trezească în mintea cititorului imagini noi sau se pot găsi alte motive. Însă, indiferent de motive, mi se pare că putem vorbi despre Sara pe deal, ca un pastel fără culori, iar schimbarea perspectivei prin care suntem obișnuiți să privim poeziile clasice poate fi o modalitate simplă de a ne le (re)apropia. 

 

Imagine: John Constable,The Harvest Field.

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Toamna literară 2014 – Noutăți la Editura Nemira

„Basmania” de Valentin Nicolau, „Misiunea bufonului”, de Robin Hobb, „Magicienii”, de Lev Grossman, „Almanahul Anticipația 2015”, „Scrisori nedesfăcute”, de Nicu Alifantis sau „Spațiul gol”, al lui Peter Brook, sunt câteva dintre noutățile pregătite de Editura Nemira pentru toamna literară 2014.

Toamna literară 2014 – Noutăți la Editura Trei

Literatură contemporană, fantasy și SF, romane polițiste și erotic fiction, cărți pentru copii și romane Young Adult pentru adolescenți, psihologie practică și psihanaliză, cărți practice (reiki, medicină, dezvoltare personală), oferta toamnei literare 2014 a Editurii Trei este, fără să exagerez, copleșitoare. Chiar și pentru cititorii de cursă lungă.

Zacharias Lichter despre umanitate („Viața și opiniile lui Zacharias Lichter”, de Matei Călinescu)

„Un erou văzut ca o combinație între Diogene, Nastratin Hogea și un profet evreu”, Zacharias Lichter este clovnul tragic, un marginal aflat la periferia societății și a rațiunii umane.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu