• „Orice vocaţie începe prin a admira” - Michel Tournier

De profesie cititor, despre „Stoner”, de John Williams

De profesie cititor, despre „Stoner”, de John Williams

Stoner, de John Williams, este o carte mică, aparent simplă, dar extraordinar de complexă în simplitatea ei și care, prezentând viața și moartea unui „banal” profesor de provincie, prezintă, de fapt, lumea întreagă. Pentru că fiecare om este chiar lumea. Începi să o citești și pare simplă și banală, și, până să te hotărăști dacă-ți place sau nu, te trezești mișcat și răscolit cum n-ai mai fost de mult.

Fără a fi un roman filozofic, te face să-ți pui, pe rând sau deodată, întrebări de genul: Ce poți face ca viața ta să fie reușită? Ce poți face ca să nu fie un eșec? Cine hotărăște că viața noastră e un eșec sau o reușită? Cum poți alege ceea ce e bun pentru tine? Ce are mai mult rost: să te lupți cu toate morile de vânt, încercând să-ți schimbi destinul și societatea potrivnică, sau să stai liniștit și să lași lumea cu frământările ei, în timp ce încerci să nu încurci pe nimeni și să duci un trai decent? Cât de mult fac parte din noi închisorile pe care le acceptăm tacit: societatea, căsnicia, cariera…? Cât de mult contează, până la urmă, rezultatul micilor războaie cotidiene cărora le acordăm mai mult timp decât lucrurilor care contează? Cât de multe trebuie să pierdem ca să începem să înțelegem? Cât de multe putem înțelege? Cât de mult îți poți decide viața? Ce e viața? Cum ar trebui să fie viața? Cum ar trebui să fim noi? Ce poate să dea lumii sens? Are lumea un sens?...

Pare prea filozofic? Nu e, pentru că întrebările astea nu apar atât de evident în roman. Totul e scris, cum zicea Arghezi, pe dedesubt

Stoner este o carte despre noi toți, despre cât suntem de mici și de mari deopotrivă, de anonimi și de nesemnificativi, dar și cât de complecși și de unici. Un roman despre viață, despre moarte, despre muncă, despre căsnicie, despre micile și scurtele momente de fericire, atât de mici și de scurte, încât reușim cu grație să le ratăm, să le considerăm banale sau, pur și simplu, să nu le vedem. Viața e rutină, e dezamăgire, e făcută din mici neînțelegeri care devin mari neînțelegeri, din războaie de uzură lungi și tăcute, duse pe mai multe fronturi: acasă, la serviciu, oriunde aproape. Dar viața e făcută și din mici epifanii, clipe trecătoare și de o frumusețe ce te lasă fără glas.

 

Trei revelații

 

Fiul unor fermieri săraci, William Stoner merge la Universitate pentru a studia agronomia, cu speranța că, întors acasă, își va putea ajuta părinții prin cunoștințele dobândite. Însă toate planurile sale se schimbă în momentul în care a avut prima revelație din viața sa: cea a literaturii, a unei vieți profunde și mai pline, de care nu știuse nimic până atunci, o viață diafană, imposibil de prins în contururi prea clare, dar care, odată întrezărită, nu o mai poți uita. Iar dacă revelația literaturii l-a trezit la viață, abia cea de-a doua revelație, a iubirii, l-a învățat să trăiască. În cele din urmă, dezvoltarea sa a fost întregită, evident, de o a treia revelație: a nefericirii celorlalți oameni.

 

Revelația literaturii: în timpul unui curs de literatură engleză, după ce citește Sonetul LXXIII al lui Shakespeare, Archer Sloane, profesorul său, îl întreabă în fața întregii clase: „ Domnul Shakespeare îți vorbește peste timp, de acum trei sute de ani, domnule Stoner; îl auzi?”. Bulversat de întrebare, Stoner nu reușește să răspundă nimic, însă în timp ce se îndrepta spre o altă clasă de curs, ceva se întâmplă cu el: începe să audă. Cântecul păsărilor, vocile celorlalți studenți, foșnetul vântului printre ramurile copacilor... În scurt timp, „a devenit conștient de el însuși ca niciodată până atunci”. Un sonet și o întrebare aparent banală îl fac să conștientizeze pe propria piele darul cel mai mare al literaturii: de a face lumea să existe („o epifanie care se naște din cunoașterea prin intermediul cuvintelor”). Deși lumea există indiferent de conștiința umană, pentru fiecare om ea începe să existe abia în momentul când o conștientizează. Iar arta, în cele mai frumoase manifestări ale ei, chiar asta face: dă lumii un chip și o existență. Paul Klee a spus-o cel mai bine, „arta nu reproduce vizibilul, ci face vizibil”.

 

În biblioteca Universității, se plimba printre rafturile de cărți, printre miile de volume, inhalând ca pe o tămâie exotică mirosul stătut de piele, pânză și pagini care se măcinau. Uneori se oprea, scotea un volum din raft și îl ținea o clipă în palmele mari care se înfiorau la atingerea încă străină a cotorului, copertelor și paginilor care se lăsau în voia mâinilor lui. Apoi răsfoia cartea, citea câte un paragraf la întâmplare, întorcând paginile cu degete țepene, ca și cum se temea că ar fi putut rupe și distruge cu stângăcia lor ceea ce abia descoperiseră cu atâtea eforturi.

Nu avea nici un prieten și pentru prima dată în viață și-a dat seama cât e de singur. Uneori, seara, în camera lui din pod, își ridica ochii din cartea pe care o citea și privea spre cotloanele întunecate unde flacăra lămpii pâlpâia printre umbre. Dacă privea lung și fix, din întuneric se năștea o lumină ce lua forma imaterială a lucrurilor pe care le citea. Și atunci se simțea suspendat undeva în afara timpului, la fel ca în ziua aceea, în sala de curs, când i se adresase Archer Sloane. Trecutul răsărea din întunericul în care zăcuse, iar morții reveneau la viață sub ochii lui; trecutul și morții se împleteau în prezent cu cei vii, încât avea viziunea efemeră, dar incredibil de acută a masei în care era comprimat și din care nu exista, dar nici nu se căuta, scăpare. Prin fața lui se perindau Tristan și frumoasa Isolda; Paolo și Francesca dansau în bezna strălucitoare; Elena și superbul Paris, cu chipuri amare, apăsate de consecințele faptelor lor, se ridicau din neguri. Și el le stătea alături așa cum nu le-ar fi putut sta niciodată colegilor lui care mergeau de la un curs la altul, care viețuiau într-o universitate mare din Columbia, Missouri, și care își duceau zilele indiferenți, într-o atmosferă de Vest Mijlociu.

În timp ce mintea aborda subiectul, se angaja în luptă cu forța literaturii și încerca să-i înțeleagă natura, era conștient că în interiorul lui se producea o continuă schimbare; și conștient fiind de asta, ieșea din sine și pătrundea în lumea care îl cuprindea și pe el, și atunci știa că poemul lui Milton pe care îl citea sau eseul lui Bacon sau piesa lui Ben Jonson transformau lumea despre care vorbeau, o transformau pentru că depindeau de ea.

 

Revelația iubirii: Căsătorit cu o fată pe care nu o cunoștea și cu care comunicarea a fost imposibilă tot timpul căsniciei („În mai puțin de o lună, Stoner știa deja că dăduse greș în căsnicie; înainte să se încheie primul an, a încetat să mai spere că se va ameliora ceva. A învățat să păstreze tăcerea și nu a insistat cu dragostea”), Stoner cunoaște iubirea târziu în viață. Dar nu prea târziu.

 

În cel de-al patruzeci și treilea an al vieții, William Stoner a învățat ceea ce alții, mult mai tineri decât el, învățaseră de mult: că persoana pe care o iubești prima nu e tot aceea pe care o iubești până la final și că iubirea nu e un țel, ci un proces prin care o persoană încearcă să o cunoască pe alta.

Când era extrem de tânăr, Stoner credea că iubirea e o stare absolută a ființei la care, dacă ai noroc, poți accede; la maturitate, ajunsese la concluzia că iubirea e paradisul unei religii mincinoase spre care omul ar trebui să privească cu neîncredere amuzată, cu disprețul blând al celui care a încercat-o pe pielea lui și cu nostalgie jenată. Ajuns la mijlocul vieții, a început să înțeleagă că nu e o stare absolu  tă, dar nici o iluzie; o vedea ca pe o devenire cât se poate de omenească, o stare inventată și modificată clipă de clipă și zi de zi prin voință, prin inteligență și cu inima.

 

Un scurt fragment, cu el citind alături de iubita sa care studia mi s-a părut unul dintre cele mai frumoase descrieri ale iubirii din literatură (l-am intitulat În ziua aceea n-am mai citit pentru că mi-a adus aminte de un fragment din Dante).

 

Revelația nefericirii oamenilor: Trăind cele două Războaie Mondiale, fără a fi participat direct la nici unul dintre ele, Stoner ajunge la aceeași concluzie ca și mentorul său, Archer  Sloane: „Un război nu omoară numai câteva sute de mii de tineri. Ucide ceva în nația care duce războiul, ceva care nu se mai poate recupera. Și dacă o națiune trece prin destule războaie, foarte curând nu mai rămâne altceva decât fiara, bestia pe care noi – dumneata și cu mine și alții ca noi – am ridicat-o din mocirlă”. În fața absurdității lumii, a tristeții vieții și a răutății oamenilor, singurul refugiu și singura rațiune pentru oamenii ca el rămâne doar cultura. Naiv? Poate doar pentru cei care nu iubesc cărțile.

 

Dar William Stoner știa ce înseamnă lumea într-un fel pe care prea puțini din tinerii lui colegi l-ar fi putut înțelege. În adâncul lui, îngropată sub amintiri, era experiența greutăților și a foamei, a suferinței și a durerii. /…/

Și în ciuda atitudinii lui impasibile, era conștient de vremurile în care trăia. În deceniul acela când pe multe figuri de bărbați se așterneau o încrâncenare și o mohoreală permanente, de parcă priveau spre un abis, William Stoner, pentru care sentimentul era la fel de normal ca aerul pe care-l respira, a recunoscut semnele unei disperări generale pe care o cunoștea de când era copil. Vedea bărbați destoinici care alunecau încet pe panta lină a disperării, distruși așa cum le fuseseră distruse și visurile la o viață decentă; îi vedea rătăcind fără țintă pe străzi, cu priviri sticloase, ca niște cioburi; îi vedea bătând la uși dosnice, cu mândria amară a celor care merg la eșafod, cerșind un colț de pâine care să le permită să mai cerșească și mâine; vedea bărbați care cândva pășiseră mândri de statutul lor și care îl priveau acum cu invidie și cu ură pentru modesta siguranță de care se bucura ca angajat pe viață al unei instituții care, cumva, avea să rămână în picioare. Nu a dat glas acestor lucruri pe care le vedea, dar faptul că înțelegea nefericirea altora l-a emoționat și l-a schimbat într-un fel pe care ceilalți nu-l puteau percepe și de atunci nu l-a mai părăsit nici o clipă tristețea pentru soarta pe care o împărtășeau.

Ca și Archer Sloane înaintea lui, a înțeles ce inutilitate și ce risipă e să te dedici cu totul forțelor întunecate și iraționale care împing lumea spre scopul ei necunoscut; ca și Archer Sloane, Stoner s-a ținut departe de compasiune și de iubire ca să nu fie prins în vâltoarea pe care o băga în seamă în jurul lui. Și, ca și în alte momente de criză, s-a întors din nou spre credința discretă întrupată în instituția Universității. Și-a spus că nu e mult, dar că e tot ce are.

 

O carte cu, despre și pentru iubitorii de cărți

 

Stoner este, mai ales, o carte cu, despre și pentru iubitorii de cărți. O carte pentru cei care nu pot concepe viața fără raportarea la aceste mici obiecte, atât de fragile, atât de nesemnificative puse alături de lucrurile practice. Obiecte ce pot fi deopotrivă lipsite de semnificație sau învestite cu cea mai mare semnificație. Stoner este pentru cei care sunt de acord cu Roland Barthes: „La litterature ne permet pas de marcher, mai elle permet de respirer”. Este pentru cei care, deși pot trăi de pe o zi pe alta muncind, fiind soți și părinți devotați, încercând să-i facă pe alții fericiți și să fie și ei fericiți, pot face asta mult mai ușor dacă se pot întoarce mereu în refugiul oferit de cărți.

 

Dragostea față de literatură, față de limbă și față de modul cum misterul minții și al inimii se dezvăluie în migăloasele, straniile și neașteptatele combinații de litere și cuvinte, în tiparul cel mai negru și cel mai rece – dragostea pe care o ținuse ascunsă de parcă era ceva ilicit și periculos, a început să o afișeze, timid mai întâi, apoi cu curaj și, în cele din urmă, cu mândrie.

 

Ne pot face cărțile oameni mai fericiți, mai împliniți, mai pregătiți să înfrunte viața, mai pregătiți pentru a fi oameni mai buni, soți și părinți mai buni, colegi mai buni? Răspunsul meu e că nu. Cărțile nu ne pot ajuta să nu ne ratăm viața și nu ne pot împiedica să facem alegeri greșite. Dar pentru cei care le consideră indispensabile, ele pot face viața mai ușoară. Prin simplul fapt că sunt mereu alături, gata să ne surprindă, să ne înveselească și să ne întristeze, gata să ne spună cum e lumea, care e rostul vieții, ce înseamnă să fii om, ce înseamnă să iubești, ce înseamnă să urăști, ce înseamnă să fii tu și ce înseamnă să poți fi alții.

 

Uneori, cufundat în cărți, îl izbea dintr-odată revelația că sunt atâtea lucruri pe care nu le știe, atâtea cărți pe care nu le citise; și seninătatea pe care se străduia să o obțină se făcea țăndări în clipa în care realiza ce puțin timp îi oferea viața să citească atâtea, să învețe tot ce trebuia să știe.

 

Deși John Williams nu voia ca Stoner să fie considerat un roman „academic”, viața universitară ocupă un loc principal în carte, dar într-un fel cu totul diferit de ironia din trilogia de campus a lui David Lodge. Toată ironia și sarcasmul lui Lodge referitoare la felul în care studiile universitare mai degrabă sărăcesc viața culturală decât s-o îmbogățească, cu profesorii care aleargă dintr-o conferință în alta, e văzută aici dintr-un alt punct de vedere. Este punctul de vedere al profesorului dedicat și stângaci pe care toți l-am avut, la un moment dat, la o materie sau alta. Un tip mai degrabă șters, plin de bunăvoință, care-și repeta mecanic cursurile și pe care-l surprindeai uneori, uitând parcă de sine, și lăsând să se întrevadă în spatele rutinei și al indiferenței o pasiune mocnită pentru subiecte rar atinse în programa cursului. Cu toții am avut un astfel de profesor (dacă nu mai mulți) pe care nu i-am apreciat destul, dar de care nici nu am știut cum să ne apropiem, și pe care i-am uitat de cum am ieșit de pe băncile facultății.

 

„…fir-ar să fie, viața nu ți-o trăiești cum vrei tu!”

 

Ar fi fost Stoner un om mai „împlinit” dacă și-ar fi impus voința în fața soției, a colegilor rău-voitori, a societății care nu i-a permis să-și trăiască iubirea? Ar fi fost mai fericit dacă ar fi luptat pentru viața lui, pentru fericirea lui, așa cum spune visul american? Nu știu dacă ar fi fost mai fericit, dar ar fi fost un alt om. Dacă ar fi ales un alt fel de viață, unul în care să lupte cu agresivitate pentru a-și impune propriul punct de vedere, lanțul coliviilor ar fi fost, pur și simplu, altul.

Însă Stoner nu e o invitație la pasivitate, ci una la trăirea din plin a fiecărei clipe. O trăire care să țină cont de ființa noastră profundă, nu de preceptele inventate de alții pentru o viață perfectă și împlinită. Nimeni și nimic nu ne poate garanta fericirea, dar, și ăsta e un gând optimist, nici nefericirea. Fericit sau nefericit, Stoner și-a petrecut ultimele clipe știind că a reușit să fie, până la capăt, el însuși. Și asta e, în sine, o mare realizare.

 

Nu trebuie să uiți ce ești și ce ai ales să devii și ce însemnătate are ceea ce faci. Stirpea umană duce războaie, suferă înfrângeri și se bucură de victorii care nu sunt de natură militară și nu sunt consemnate în analele istoriei. Ține minte asta când încerci să decizi ce ai de făcut.

 

Literatura ca salvare, literatura ca revelație, literatura ca viață ce face viața să merite trăită, asta a fost descoperirea lui, cea care a făcut ca, pentru el, lumea să aibă sens și viața să poată fi trăită. În ultimele sale clipe, Stoner nu mai poate citi, însă simpla prezență a cărților face viața recognoscibilă și suportabilă pentru el.

Din punctul meu de vedere, Stoner a fost o carte remarcabilă, cu sclipiri de frumusețe care-ți taie, pur și simplu, răsuflarea. Este o carte care se citește ușor, dar se uită greu.

Pentur că mi-a plăcut atât de mult, am fost mult mai subiectivă în această recenzie, decât îmi permit de obicei, așa că dacă vreți să citiți o cronică „adevărată”, vă puteți uita peste cea a lui Julian Barnes, Stoner: the must-read novel of 2013. Și el îl laudă, dar reușește să fie mai temperat.

Stoner, John Williams, trad. rom. Ariadna Ponta, Editura Polirom., col. Biblioteca Polirom. Esențial

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Vânătorul”, de Richard Stark (fragment)

Richard Stark reconstruiește cu realism atmosfera anilor șaizeci, concentrându-se asupra felului în care funcționau organizațiile criminale și a legăturii acestora cu rețelele de prostituție.

Un cititor în pădurea din oglindă, de Alberto Manguel (fragmente)

Editura Nemira publică un nou volum semnat de Alberto Manguel, „Un cititor în pădurea din oglindă”, în traducerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Cartea este un tur de forță fascinant prin labirintul fermecător al artei de a citi și de a scrie, plin de personaje reale sau ficționale îndrăgite.

„Fata cu fragi”, de Lisa Strømme (fragment în avanpremieră)

Lisa Strømme dă viaţă tumultoasei povești de dragoste care a inspirat unul dintre cele mai faimoase tablouri din toate timpurile – „Strigătul” lui Edvard Munch –, într-un roman plin de viață și culoare despre inocență, creativitate și dorință.

16 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Sorin 20-01-2017 08:07

    Scuze pentru greseli...cred ca inca sunt adormit si nu mi-am gasit cuvintele :))

    Raspunde
  2. Sorin 20-01-2017 08:05

    Abia am terminat Stoner. Si abia acum am citit si materialul de pe blog, de frica sa nu imi dezvaluie ceva :)) O carte care nu sare in de pe raft im bratele tale, ci care asteapta cuminte cititorul potrivit. Multumesc pentru recomandarea ta.

    Raspunde
  3. Laura Câlțea 22-01-2017 10:53

    Cu plăcere, mă bucur că ți-a plăcut. Chiar e o carte deosebită :)

  4. Carolina 14-03-2016 10:33

    Multumesc, Laura, pentru inca o recomandare care mi-a uns sufletul.

    Raspunde
  5. K.J. 14-01-2015 12:02

    cartii mele, nu carti mele :-)

    Raspunde
  6. K.J. 14-01-2015 11:59

    Multumesc Laura pentru cuvintele bune si pentru share-ul de pe pagina carti mele. Cum noi plushurile facem singuri promotie, cel mai mic ajutor conteaza enorm. Multumim frumos inca o data.Te inteleg, nici eu nu mai am rabdare pentru cartile filozofice (sau de filozofie). Am citit destule la tinerete si am constatat ca nu ajung nicaieri doar citindu-le. Concluzia la care am ajuns este ca viata este facuta sa fie traita si sentimentele experimentate (desi nu stiu cum as fi gandit daca nu citeam toata filozofia pe care am citit-o...). Insa sunt oameni pentru care aceasta cautare filozofica este mai mare aducatoare de satisfactii decat orice altceva (filozofii), asa ca ii inteleg si pe ei.Cred ca asta se intampla cand scrii carti. Analizand atat de multe si razuind tot ce se cheama plot si personaje ca sa ajungi la miezul cartii, dai peste mesajul povestii. Asa l-am perceput eu pe Stoner, ca si poveste: o viata de om in cautarea unui raspuns fundamental (pe care il cautam cu totii). Calea sa, cea a cartilor, face povestea atractiva pentru cei pasionati de literatura, poate de aceea si a devenit atat de populara printre bloggerii mari iubitori de carti.Una peste alta, este o carte pe care nu am sa o uit - multumesc pentru pasionata recenzie pe care ai scris-o.O zi faina, de aici, din Biroul de Plush, si ne auzim online, ca de obicei :-)

    Raspunde
  7. K.J. 13-01-2015 16:48

    Tie trebuie sa iti multumesc pentru ca am citit-o. Sa traiesti! Ma apucasem sa scriu pe blogul Emei dar am realizat ca este o postare mult prea lunga asa ca am scris-o pe blogul meu (va fi singulara, nu am de gand sa scriu recenzii). Daca ai timp mi-ar face placere sa arunci un ochi si sa imi spui parerea ta. Asta fiindca dintre toate recenziile pe care le-am citit despre Stoner a ta suna cel mai entuziast dintre toate :-)

    Raspunde
  8. Laura Câlțea 14-01-2015 10:43

    Hey, aseară am fost plecată și nu am văzut comentariul, așa că ți-am citit recenzia înainte să văd că m-ai rugat s-o citesc. Sunt onorată, să știi ;;) Mi-a plăcut tare mult (îmi place oricum stilul tău cald și familiar de a scrie). Eu nu am intrat foarte mult în partea cu discuția filozofică pentru că sunt dintre cei pe care nu-i atrag discuțiile filozofice despre sensul vieții. Am stat 7 ani de zile să studiez filmul lui Bergman „A șaptea pecete” unde personajul principal doar asta face tot timpul filmului. Iar concluzia e că a stat să se întrebe ce e viața, în loc să trăiască viața. „Stoner” nu mi s-a părut că filozofează excesiv, d-aia nici nu m-a plictisit. Eu cred că, din când în când, mai poți să te „riști” cu câte-o recenzie pe blog, nu o să se supere nimeni :) Mă bucur foarte tare că ți-a plăcut cartea și sper că ți-a mai trecut și gripa de plush ;))

  9. Jovi 12-01-2015 12:51

    Tot să redescopere editurile românești astfel de capodopere. Contează însă și promovarea făcută, care s-a tot amplificat după lectura din blogosferă.Ciudat este că nu prea e băgată în seamă în revistele literare, să vedem la acest început de an...

    Raspunde
  10. Laura Câlțea 12-01-2015 13:28

    Da, „Stoner” a fost un adevărat fenomen în blogosferă. E ciudată, oricum, soarta romanului ăsta și receptarea lui...

  11. K.J. Mecklenfeld 12-01-2015 11:44

    M-ai convins cu Stoner asa cum m-a convins Ema cu Vulpea Albastra. Citisem recenzia Van Firescului (caruia nu i-a placut deloc Vulpea) si am trecut Vulpea cu vederea. Apoi am citit recenzia Emei si mi-am zis "Uau!". Asa si cu recenzia ta despre Stoner. Citisem recenzia Emei (pozitiva dar nu entuziasta) si trecusem Stoner pe lista de citit la batranete. Procesul de convingere a avut loc in doua mici etape - intai titlul recenziei, "De profesie cititor", si apoi subtitlul "O carte cu, despre și pentru iubitorii de cărți" cu care m-ai dat gata. Banuiesc ca nu rezist la orice are legatura cu pasiunea pentru carti si citit. Am cumparat-o ebook si m-am apucat deja de citit. Am gripa de plush si stau in pat oricum azi, asa ca am nevoie de confort de orice fel, mental inclusiv. Multumesc. Zi faina sa ai :-)

    Raspunde
  12. Laura Câlțea 12-01-2015 11:52

    Eu cred că „Stoner” e numai bun pentru o gripă de plush :) Lectură plăcută și să te faci bine!

  13. K.J. 12-01-2015 10:51

    O pusesem pe lista de citit la batranete, sa fiu sincer, dar dupa recenzia ta am trecut-o inapoi pe lista normala. Multumesc pentru recenzie. Revin dupa ce o citesc. :-)

    Raspunde
  14. Laura Câlțea 12-01-2015 11:16

    Abia aștept să-mi spui cum ți s-a părut. Se citește foarte ușor, așa că nu e una din cărțile alea de citit „la pensie, când oi avea timp” ;))

  15. R van F 12-01-2015 10:34

    "Este o carte care se citește ușor, dar se uită greu." - perfect surprins romanul :)

    Raspunde
  16. Laura Câlțea 12-01-2015 10:44

    Mersi, mă bucur că ți-a plăcut :) Sincer, abia am găsit cuvintele să descriu romanul ;))