• „Cine nu-şi cunoaşte preţul, nu-l cunoaşte nici pe al altuia” - proverb armean

Obiecte mici, aproape insignifiante, despre „Poftă de ciocolată”, de Care Santos

Obiecte mici, aproape insignifiante, despre „Poftă de ciocolată”, de Care Santos

Care Santos este, în primul rând, o mare povestitoare. Se simte în scrisul ei o anumită voluptate a povestirii și a ficționalizării, o abandonare completă a trăitului în favoarea cititului și scrisului. Marele său talent este cel de a da viață lumii prin însuflețirea câte unui obiect, aparent insignifiant. Cărțile sale sunt povești „fără cap și coadă” (încep abrupt și se termină asemenea, nu au o cauzalitate și un deznodământ clar), dar cu mult miez. În plus, dincolo de dorința de a transforma lumea și obiectele banale în lucruri extraordinare, un lucru obișnuit la Care Santos, romanul său este și o odă adusă cărții și cititului.

 

Cărțile sunt cea mai bună companie, nu credeți? Cuvintele înțelepte, frumoase, pe care le culegem din ele ne fac mai buni. Iată deosebirea dintre unul care a citit și unul care nu a pus niciodată mâna pe o carte: primul poate spune că a scotocit într-o mulțime de suflete diferite, în timp ce al doilea nu a ieșit niciodată din el însuși, bietul.

 

Scoțând din negura uitării un astfel de obiect – o ciocolatieră făcută cândva la finalul secolului XVIII pentru madame Adélaïde, una dintre fiicele regelui Franței, Ludovic XV (rămas în istorie mai ales datorită aventurilor sale amoroase, cele mai cunoscute amante ale sale fiind madame du Barry și marchiza de Pompadour) – Care Santos face în Poftă de ciocolată un excurs prin viața a trei femei din epoci diferite, țesând laolaltă destine, intrigi, moravuri și gusturi.

Luând ca pretext acest obiect mic și fragil, predispus mai degrabă să se spargă decât să reziste în timp, scriitoarea catalană face, ca de obicei, și un tablou al orașului său de suflet, Barcelona, dar zugrăvește și o părticică din istoria mare, a lumii. Conceput ca o operă în trei acte romanul amestecă personaje fictive și reale, dar și mentalitățile a trei secole succesive (din secolul XVIII până în secolul XX).

 

Oriol ia de pe masă ciocolatiera și o studiază atent. Mânerul generos, ciocul arogant, capacul și morișca lipsă și, la bază, inscripția care certifică proprietatea doamnei Adélaïde, cine-o fi fost. Pipăie ciobitura de pe cioc, parcă o rană de război. I se pare aspră ca amintirile, ca tot ce se duce ca să nu se mai întoarcă. I se vede rangul, calitatea, orgoliul de-a fi ieșit din argilă ca să ajungă la vârful unei societăți pe sfârșite. Una care-și putea permite să aibă ce-i mai bun din ce-i mai bun pe lume. Totul a dispărut, dar piesa e aici, între el și prietenul lui.

 

Într-o lume a producției de masă, a obiectelor fără istorie și fără „amprentă”, o lume în care obiectele se învechesc înainte de a îmbătrâni, Poftă de ciocolată este o elegie a obiectelor făcute cu suflet, a obiectelor iubite și prețuite, a obiectelor „pline de povești pe care cineva vrea să ni le spună la ureche”, a „lucrurilor trecutului care locuiesc în continuare în noi”.

 

„În obiecte trăiesc întâmplări și voci care le povestesc, zicea Sara, cu ani în urmă. Uneori, când ating ciocolatiera de porțelan alb, am impresia că le ascult.” „Și-s multe?” o întrebase el. „Sunt ceva, nu vezi că e foarte veche, că a trecut prin multe mâini?” Iar el, cu interesul științific dintotdeauna, aprofunda subiectul: „Dar ce spui tu e ca și cum ai admite că toate obiectele sunt pline de fantasme, ca locuințele din filmele de groază”. Ea dădea din cap că nu: „Tocmai, Max. Oamenii cred în case vrăjite, dar se pare că spiritele preferă să trăiască în obiecte mici, aproape insignifiante”.

 

Dincolo de istoria pasionantă a ciocolatei, cele trei părți ale romanului sunt și o incursiune în istoria, nu mai puțin pasionantă, a gândirii feminine: de la Sara, femeia modernă de afaceri ce nu se poate obișnui cu rolul de soție și de mamă („De asta Sara s-a învinovățit totdeauna; n-ar fi trebuit niciodată să îngăduie ca femeia care era să piardă teren în fața mamei care devenise”), la Aurora, cea care trăiește cu înfrigurare zorii unei noi lumi, o lume în care femeia poate chiar să fie egala bărbatului („«Ce-ar fi dacă...» Toate schimbările din lume, toate revoluțiile, toate cuceririle, tot ce merită efort începe întotdeauna când cineva se întreabă «Ce-ar fi dacă...»”), până la misterioasa Adélaïde („o femeie plictisită să fie femeie, care a trebuit să se lase călcată în picioare tocmai pentru că era femeie”), construită din reflexii și frânturi („mie-mi place să mi-o imaginez pe doamna Adélaïde din tablourile de la Versailles, cu obrajii fini ca acest porțelan și ochi de nevăstuică, plini de inteligență și tragedie”), la fel de misterioasă ca și ciocolatiera care-i aparținea („Destin de fugară printr-o Europă de nerecunoscut în timp ce Napoleon se juca de-a posedarea lumii ca un prost...”). O ciocolatieră în care încap fix trei cești de ciocolată și destinul a trei femei diferite, unite de pasiunea pentru această licoare magică. Pentru că în romanul lui Care Santos ciocolata se bea, nu se mănâncă. Iar prepararea ei este, evident, o artă în sine.

Cartea este, totodată și un tur de forță literar. De la atenta construcție narativă (trei acte, plus intermezzo-uri și trei secole diferite, fiecare cu contextul și atmosfera proprie), la schimbarea naratorului și adresării în fiecare capitol (povestirea este când la persoana I, când la persoana a III și chiar și la persoana a II-a), până la schimbarea genului literar (spre final, ca un omagiu adus lui Beaumarchais, celebrul dramaturg ce apare ca personaj în carte, genul epic se transformă în gen dramatic, o schimbare pe care scriitoarea o stăpânește la perfecție). În plus, pe deasupra tuturor artificiilor de construcție, într-un mod subtil și diafan, cuvintele se amestecă cu gusturile și mirosurile (Actul I: Ardei iute, ghimbir, levănțică; Actul II: Cacao, zahăr și scorțișoară; Actul III: Piper, cuișoare și annatto) și, de asemenea, cu sunetele (Tristan și Isolda, Rigoletto, Don Giovanni, Norma, La Traviata) într-o simfonie sinestezică completă.

Care Santos este o scriitoare care dă dependență, o Șeherazadă modernă. Deși cărțile sale sunt construite cam pe același tipar literar (o istorie urmărită în epoci și locuri diferite), fiecare își păstrează propriul farmec distinct. De curând am citit și Aerul pe care îl respiri și acum îmi doresc să citesc și primul său roman tradus la noi, Încăperi ferecate. Cei care au citit deja aceste două romane se vor bucura, probabil, să găsească în Poftă de ciocolată un personaj simpatic și interesant din Aerul pe care îl respiri. Nu spun cine, las fiecăruia plăcerea (re)descoperirii. Aș mai vrea să menționez că, spre deosebire de celelalte două romane anterioare, Poftă de ciocolată e tradus din catalană, iar traducerea Janei Balacciu Matei este magistrală.

Închei prin a spune că, prin stilul scriiturii, prin atmosferă, prin acea voluptate a povestirii de care vorbeam la început, Care Santos reușește să-și creeze un spațiu literar propriu și recognoscibil pentru cititor, un spațiu ficțional care există în fiecare dintre cărțile sale și pe care nu știu cum să-l intitulez altfel decât acasă la Care Santos și în care, eu cel puțin, mă simt tare bine.

 

Poftă de ciocolată, de Care Santos, Ed. Humanitas Fiction, 2016, trad. Jana Balacciu Matei, col. „Raftul Denisei”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Lapte negru, de Elif Shafak

Lapte negru m-a atras în primul rând prin titlul său, care mi s-a părut foarte inspirat, și apoi prin tema abordată: depresia postpartum a autoarei. Cartea e scrisă într-un stil incitant, ușor amuza(n)t, ușor autoironic și aduce în discuție probleme de multe ori ascunse sub preș.

Dorința de a avea un peștișor auriu, mic și frumos ca în desene animate

Volumul lui Patrick Louisy, „Acvariul de apă dulce. Ghid practic pentru începători”, prezintă exact pașii pe care trebuie să-i urmeze cei care vor să aibă un acvariu, dar nu știu prea multe despre asta.

O nouă istorie a literaturii române lansată de Nicolae Manolescu la Gaudeamus

Nicolae Manolescu va lansa la Gaudeamus o nouă carte, un fel de istorie a literaturii române ce se vrea mai prietenoasă și mai accesibilă decât volumele scrise pentru specialiști, intitulată „Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc”.

6 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Bianca 20-02-2017 11:51

    Superba recenzia! Foarte detaliata si cu stil. Felicitari pentru toata munca depusa, Daca doriti si aveti timp puteti sa aruncati un ochi si pe recenzia mea http://worldofchocolatebooks.blogspot.ro/2017/02/intre-trecut-si-prezent-realitate.html :) Va astept cu drag!

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 20-02-2017 22:32

    Mulțumesc pentru apreciere și mult spor în tot ce faci!

  3. IB 24-03-2016 16:47

    Eu am terminat intre timp „Zaraza” lui Andrei Ruse si am fost fascinat atat de povestea lui Cristian Vasile cat si de parfumul Bucurestiului interbelic (o perioada care mie imi place foarte mult). In ceea ce-l priveste pe Nelson DeMille, il consider un bun povestitor si l-am descoperit in urma cu vreo 3 ani, cand am citit „Plum Island” (primul volum din seria John Corey). „Misiune ingrata” este al doilea volum al seriei Paul Brenner (dar se poate citi chiar fara sa fi citit „Fiica generalului” - primul volum din serie) iar actiunea se desfasoara in Vietnamul anilor '90 (cu flashback-uri in perioada razboiului din anii '60-'70). Nu stiam foarte multe despre Vietnam dar dupa ce am citit cartea l-am trecut pe lista posibilelor destinatii turistice.Acum citesc „Piste false” de Michael Connelly si ma pregatesc pentru „Ochii doamnei mele” de Anthony Burgess.

    Raspunde
  4. Laura Câlțea 27-03-2016 12:01

    Nu am citit „Zaraza”, deși, la vremea respectivă, am auzit numai bine de ea. „Ochii doamnei mele” de Burgess mi-a plăcut mult mai mult decât cel de-al doilea roman al „seriei elisabetane”, „Moartea la Deptford”. Poate și pentru că am citit mai mult piesele lui Shakespeare decât pe cele ale lui Marlowe. Despre celelalte cărți nu pot spune nimic, nu m-am intersectat cu ele :)

  5. IB 22-03-2016 20:53

    Am vrut sa spun si eu cateva cuvinte despre cartile lui Care Santos, inca de cand ai postat comentariul, dar timpul, bata-l vina...Eu am citit anul trecut „Încăperi ferecate” si in acest an „Aerul pe care il respiri”. Parca mi-a placut mai mult prima carte citita, cu toate ca m-au deranjat unele inadvertente de ordin cronologic (poate imi confirmi / infirmi acest lucru, atunci cand o vei citi). „Aerul pe care il respiri” mi s-a parut cam lenta in actiune (poate si pentru ca am citit-o dupa „Misiune ingrata” a lui Nelson DeMille - un thriller care m-a tinut cu sufletul la gura pe ~750 pagini...) si mi-am zis ca o sa spun „pas” „Poftei de ciocolata”. Acum, dupa ce-a trecut ceva timp si am citit si comentariul tau (plus faptul ca este vorba de Barcelona, unul dintre orasele mele preferate), m-am razgandit si am pus-o pe lista de cumparaturi.In alta ordine de idei, in acest inceput de an am citit mai mult ca niciodata si scriitori romani si pot spune ca am fost surprins placut si foarte placut: „URSSA” - Sergiu Somesan, „Manuscrisul fanariot” - Doina Rusti, „Cartuse” - Andrei Pogorilowski, iar acum citesc „Zaraza” lui Andrei Ruse. Si am vazut un subiect interesant in „Darul lui Serafim” dar trebuie sa mai astept pentru ca vreau sa citesc mai intai „Fotograful Curtii Regale”.O seara buna!

    Raspunde
  6. Laura Câlțea 24-03-2016 16:08

    Mie „Aerul pe care îl respiri” mi-a plăcut mai mult decât „Poftă de ciocolată”. Poate pentru că vorbea așa de frumos despre cărți și meserii asociate cărților :) „Fotograful Curții Regale” e o carte absolut superbă, mi-a plăcut enorm. Încă nu am citit „Manuscrisul fanariot”, dar stă cuminte în bibliotecă și mă așteaptă. Parcă aș citi și eu un thriller care să mă țină cu sufletul la gură, n-am încercat nimic de Nelson DeMille până acum ;))