• „Ce mare mângâiere să ai cui arăta câte ceva care e de văzut! Și pe urmă să taci” - Virginia Woolf

Victime și agresori, despre „Patria”, de Fernando Aramburu

Victime și agresori, despre „Patria”, de Fernando Aramburu

Patria, de Fernando Aramburu, este un roman despre violență și terorism, dar și despre (sau, poate, mai ales despre) viață pur și simplu, despre iubire și prietenie, despre familie și comunitate, despre alegeri pe care le facem și hotărâri pe care nu le luăm, dar care, tocmai pentru că nu le luăm, se transformă, în timp și la rememorare, tot în alegeri care ne determină destinul. Este, de asemenea, o carte excelent scrisă (și, în consecință, excelent tradusă), în care nici o notă, nici un acord nu sună disonant, iar narațiunea se construiește armonios din relatări și rememorări. Este, indubitabil, una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit anul ăsta. 

Recunosc că am evitat-o un pic datorită substratului politic al poveștii (organizația teroristă bască ETA și lupta pentru eliberare a Țării Bascilor), tocmai citisem la clubul de carte Lăptarul, de Anna Burns, în care este vorba despre o altă organizație teroristă a secolului XX, IRA, și, după câteva trimiteri din Berta Isla a lui Javier Marias, mai petrecusem și câteva după-amiezi documentându-mă despre una dintre cele mai celebre fotografii ale unui atentat terorist, așa că mă simțeam oarecum sătulă de terorism de secol XX, atentate și violență. Însă nimic nu mă pregătise pentru povestea extrem de frumoasă și de umană pe care am găsit-o în Patria. Copii și părinți, iubire și asuprire, soți și soții, ghinion și speranță, alegeri și accidente, prieteni și dușmani, patrioți și trădători, idealuri și credințe, vieți întregi cuprinse în capitole scurte, în imagini fulgurante, impecabil scrise și descrise. 

Pentru că asta este Patria, în primul rând: o poveste frumoasă și profund umană. E incredibil cât de multă viață poate fi, uneori, cuprinsă într-una sau câteva fraze: „Și-au luat la revedere, suflete chinuite, cu o tandrețe rece, cu o răceală tandră”, „Ceilalți bărbați s-au îmbrăcat conform tradiției și după gustul soției fiecăruia. Costumul le venea larg în unele părți, strâmt în altele. Toți trei întruchipau imaginea proletarului în zi de sărbătoare, îmbrăcați/împopoțonați de respectivele soții, cele care au avut grijă, stai locului, nu te mișca, să le facă nodul la cravată”, „Mâini calde, suave, pe care iubirea le catifelează”. Toată cartea e alcătuită, practic, din asemenea imagini cinematografice, aproape. Și, apropo de cinematografic, această carte frumoasă a fost ecranizată într-un serial HBO pe care-l vom putea urmări din septembrie. 

E vorba și despre terorism în Patria, însă nu despre politica din spatele acestor mișcări precum ETA sau IRA, ci despre oamenii din jurul lor. Oamenii care nasc conflicte, oamenii care le îndură, oamenii care le încurajează și oamenii care le cad victime. Una dintre cele mai emoționante părți ale romanului este meditația pe marginea statutului de victimă. Dacă poți alege să fii agresor, cum stau lucrurile în privința victimei: ești ales să fii victimă sau alegi să fii? La un moment dat un personaj este caracterizat ca având o față „de om asasinabil”. Adică, dincolo de opțiunile și de părerile lui, cineva (un agresor) sau ceva (soarta) l-a etichetat drept victimă. 

 În „țara celor care tac”, agresorul este un erou, iar victima o persoană stigmatizată. Iar stigmatul se extinde și asupra familiei sale care devin „sateliții unui om asasinat”. Însă victimă și agresor nu sunt doar opțiuni, sunt și etichete. Indiferent de cum alegi să te vezi tu, comunitatea te poate eticheta într-un fel sau altul. Ca și în Lăptarul, și în Patria, personajul colectiv al comunității este extraordinar de bine descris și cred că ăsta nu este un lucru întâmplător în aceste romane cu și despre terorism. Este o extrem de subtilă culpabilizare aici, una care amintește că vinovați de agresiune sunt și cei care asistă la ea („Pentru ca răul să triumfe e nevoie ca oamenii buni să nu facă nimic”, remember?) 

Romanul e construit din capitole scurte, tablouri pline de viață, ce urmăresc firul întortocheat al rememorării, care nu ține cont de rațiunile cronologiei. Amintiri, imagini, scene de familie, pe care le vezi ca și cum le-ai rememora, sărind de la una la alta. Impresia asta e dată și de stilul particular al scriiturii care amestecă lejer trecerea de la relatarea obiectivă la persoana a III-a la cea subiectivă a persoanei I. De exemplu: „Xabier vâslește lent. Nu vreau să-mi umplu palmele de bătături” sau „Pe cuierul lipit de perete atârna vechea geacă a lui Txato, cea de toată viața. Xabier a întins mâna și a atins-o. Nu știu de ce am atins-o. Câteva clipe, de parcă ar fi vrut să verifice dacă haina aceea mai păstra urme ale celui care o purtase”. La început e derutant amestecul ăsta de persoane, dar, odată ce te obișnuiești cu el, dă o profunzime uimitoare poveștii. Suntem în afară și suntem și înăuntru. Suntem spectatori și actori. Suntem agresori și victime. 

Mă opresc puțin pentru exemplificare asupra unuia singur: capitolul 89, „Aerul din sufragerie”. Arantxa vine cu cei doi copii mici ai săi să ia masa împreună cu părinții săi, Miren și Joxian. Încă de la intrare atitudinea bunicii Miren e în completă opoziție cu bucuria pe care ar trebui s-o presupună o masă în familie: 

În joia cu atentatul din Rentería, când Arantxa a ajuns cu copiii la casa părinților ei, aitona Joxian încă nu se întorsese de la Pagoeta, așa că Miren era supărată.
A deschis ușa. Bucurie? Deloc. Din contră, încruntarea aia nesuferită, sclipirea furioasă din ochi.
– Am crezut că e taică‑tu. Încă n‑a venit de la bar. Da’ îi zic eu vreo două.
Apoi i‑a băgat în seamă și pe copii, dar cu o drăgălășenie reținută, așa cum era, în papucii ei de casă scâlciați, cu șorțul de bucătărie plin cu pete de umezeală. Chiar nu‑i trece prin cap să se aranjeze puțin, să fie mai blândă, să le spună copiilor ceva care să‑i facă să râdă și să capete încredere în ea, să aibă pregătite niște cadouri, o surpriză?
Nici măcar nu se apleacă destul încât să o pupe fără greutate. Iar lui Endika îi și reproșează că a intrat în casă fără să salute.
– Ți‑ai înghițit limba sau ce?
Pe fetiță a întrebat‑o cine i‑a făcut coada aia atât de urâtă, iar pe Arantxa:
– Soțul tău nu vine?
– Nu se simte bine.
Nici măcar nu întreabă dacă e bolnav, ori dacă s‑a lovit, nimic. Cum așa? Nu‑i vine. Dacă încerci să scoți de la ea chestii mai intime, se apără zicând că toată viața ei n‑a făcut altceva decât să muncească. Dovada era chiar acolo: masa pusă, toată casa plină de miros de mâncare, căldura cuptorului. Iarăși se spetise muncind. Toată dimineața. Ba chiar de ieri‑seară, că atunci a făcut sosul beșamel pentru crochete. Firește că era obosită, convinsă că nimeni nu‑i mulțumește niciodată, oricât s‑ar strofoca.

O bunică obosită de pregătirile pentru masa în familie, dar care, tocmai pentru că se concentrează doar pe pregătirea mesei, uită complet care ar trebui să fie elementul central al acestui eveniment: bucuria de a-i avea alături pe cei dragi. Perspectivele celor două femei asupra a ceea ce înseamnă acest eveniment fac parte, însă, din două lumi paralele. 

Joxian a ajuns scărpinându‑se într‑o parte, semn că băuse.
Pe Miren n‑o interesează dacă mult sau puțin. E suficient să facă o singură dată acea mișcare involuntară și ei îi și sare muștarul. Dar, fiind fiică‑sa și nepoții în vizită, s‑a abținut. Chiar și așa, Arantxa a auzit din sufragerie cum Miren se rățoia la Joxian, în timp ce acesta se descălța. Că au stat după el. Dar era două și douăzeci și cinci și se înțeleseseră să mănânce la două și jumătate. Sau poate că îl așteptase mai devreme, ca să‑i dea o mână de ajutor? Dar când a dat omul ăsta o mână de ajutor în casă?
În sufragerie, aerul plutind peste masa plină cu aperitive, câtă trudă!, părea să fie întins la maximum. Plutea în el o tensiune ca de material elastic, care se poate rupe în orice moment. Copiii, care probabil că simțeau și ei, în felul lor, atmosfera încărcată, tăceau cuminți, în așteptare, respectând ordinul mamei lor de a nu se atinge de tentantele crochete, frumos aranjate pe un platou de ceramică.
În papuci de casă, abia reușind să mascheze că tocmai avusese parte de o bruftuluială, aitona a intrat în sufragerie. Încă de când sosise, salutase scurt, pupase de formă. Nici nu se așezase bine la locul lui obișnuit, cu spatele la balcon, că Miren l‑a și întrebat dacă s‑a spălat pe mâini. Cu nepoții și fiica în față, n‑a comentat, ci s‑a ridicat ca un mielușel și s‑a dus la baie să se spele, ca să nu strice dispoziția tuturor.
Așezați la masă, toți cinci, mestecau, beau. Joxian bea și el apă, ca toți ceilalți, că ai băut destul vin de dimineață până acum. Iar în aer, printre capetele aplecate asupra farfuriilor, persista acea tensiune aero‑umană, simțită până și de către copii, care alteori erau guralivi, dar acum se dovedeau ciudat de tăcuți. Pentru a disimula, adulții spuneau nimicuri. Însă subiectul zilei plutește în aer, știu cu toții, dar nici unul nu‑l pomenește; pentru a nu strica reuniunea familială? Nu se văd chiar atât de des. Ce să mai, peste o oră sau o oră și jumătate n‑o să mai fim aici. 

Masa continuă, însă nu e greu de ghicit deznodământul: în cele din urmă, cele două femei se ceartă și nu-și mai vorbesc ani de zile, fiecare fiind convinsă de propria dreptate, de propriul fel de a vedea și înțelege lumea. Nu e dificil să punem etichete fiecăruia dintre personajele acestei scene de familie. Însă, știm deja din capitolele precedente, și alte lucruri: că Arantxa a suferit un atac grav care a lăsat-o aproape complet paralizată, moment în care soțul ei, demult infidel, a horătât că o poate în sfârșit părăsi, copiii săi adolescenți erau prea mici pentru a o îngriji, așa că singurul său refugiu este mama sa, etern nemulțumită, și casa părintească în care atmosfera e mereu încărcată. Și etichetele iar se schimbă. 

Dacă punem alături de destinul trist al Arantxei, care nu a ales să i se întâmple cumplitul accident, destinul fratelui său, Joxe Mari, care în adolescență s-a alăturat mișcării de eliberare ETA (a ales să se alăture), ajungând în cele din urmă la închisoare pentru crimele sale, putem să ne întrebăm: cât alegem să ni se întâmple ceea ce ni se întâmplă, până la urmă? Cât cântărește voința noastră de a da sens vieții? Ce rămâne în final după toată ambiția, încăpățânarea, orgoliile și credința nestrămutată în propria dreptate? Un dialog scurt dintre două personaje pare a rezuma un răspuns posibil la întrebările astea:

- Mi-am dat seama de ceva. Ne tot chinuim să-i dăm vieții un sens, o formă, iar viața face cu noi ce vrea.
- Ce să mai zic?

Cam atât rămâne în final. Sau poți alege să investești cu semnificație o altă replică, una care, de fapt, deschide romanul:

Nerea, de pe hol, în timp ce aștepta liftul, a zis ceva despre ghinion, dar că nu trebuie să renunțăm la bucurie. 

E la fel ca atunci când te gândești la propria viață și alegi cum vrei să te vezi și ce semnificație vrei să dai propriei povești. Ce rămâne la rememorare din toate alegerile noastre? Câte ne-au aparținut? Câte au fost cele „corecte”? Există oare în viață alegeri „corecte”? Întins pe mai multe decenii și prezentând destinele a nenumărate personaje, romanul te pune în fața a numeroase astfel de întrebări. Însă nu este ceea ce ar putea fi considerat un roman filozofic, din contră, este o carte cu și despre oameni, cu povești și întâmplări, sentimente și resentimente, orgolii și gesturi delicate, iar fiecare capitol e o lume în sine. 

 

Patria, de Fernando Aramburu, Ed. Litera, 2020, trad. Marin Mălaicu-Hondrari, col. „Clasici contemporani Litera”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Noutățile ANANSI. World Fiction din octombrie

Luna aceasta, șase noi titluri intră în portofoliul colecției ANANSI. World Fiction. Jumătate dintre acestea sunt publicate în premieră în limba română, iar celelalte sunt ediții noi, revăzute, ale unor cărți-cult din portofoliul literaturii universale.

Cum cucerești o închisoare? Cu lalele și poezii, despre „Trei secunde”, de Roslund & Hellström

Un thriller polițist, cu traficanți de droguri, informații clasificate, „cârtițe” și polițiști corupți, ai cărui autori sunt un analist al sistemului infracțional din Suedia și un fost deținut.

„Omul care a cucerit timpul”, de Elan Mastai (fragment în avanpremieră)

„Omul care a cucerit timpul”, de Elan Mastai, este un roman surprinzător și complex despre călătorii în timp și realitatea alternativă a zilelor noastre.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu