• „Să-ți cauți fericirea zilnic” - proverb din Egiptul antic

Cine are puterea în iubire?, despre „Pasiune pură”, de Lena Andersson

Cine are puterea în iubire?, despre „Pasiune pură”, de Lena Andersson

Pasiune pură este romanul obsesiei unei iubiri, o obsesie aparent anormală ce pare a ține de patologic. Însă, privită de aproape, fără ochelarii de cal ai romantismului ficțional și hollywood-ian, iubirea chiar este o stare anormală, ce se apropie foarte ușor de patologic. În stare pură, iubirea e chin, obsesie, durere, îndoială, gelozie, resentiment, renunțare la propria persoană și, în același timp, exacerbare a simțului de proprietate.

Efect paradoxal: când iubirea nu ți-e dăruită reacționezi ca și cum ți-ar fi furată. Te simți nedreptățit și convins de faptul că ți se cuvin explicații și despăgubiri. Și, eventual, o pedeapsă dacă verdictul nu ți-e favorabil. 

 

Cine are puterea în iubire?

 

Aerul nu se limpezi deloc pe parcursul zilei, și el nu telefonă. Nici ea nu-l sună, dar când nu telefona ea era din alte motive decât ale lui, întrucât el lua hotărârile, el avea puterea. Pe cât era de imposibil să dovedești că așa se petreceau lucrurile, pe atât era de neîndoielnic. Cel care pune frâne e mereu cel care hotărăște. Când el nu telefona nu însemna niciodată că-și zicea: Acum trebuie să mă stăpânesc, să n-o mai sun tot timpul.

 

Poetă, eseistă, în vârstă de 31 de ani”, aflată de mult timp „într-o relație armonioasă, calmă, cu un bărbat care îi satisfăcea nevoile fizice și mentale, dar o și lăsa în pace”, Ester Nilsson „lucra intens la decodarea lumii și a condiției umane”. Pasiunea ei erau cuvintele și mai ales exprimarea realității în cuvinte, deși era conștientă că, în ciuda tuturor eforturilor de a cuprinde realitatea, limba rămâne vagă. Înțelegând faptul că realitatea este o construcție a propriei conștiințe, Ester greșește fundamental atunci când își închipui că felul său proprie de a înțelege realitatea și cuvintele cu care ea o înțelege nu sunt aceleași pentru toată lumea.

Realitatea i se înfățișa lui Ester ca o copie devastator de exactă a imaginii plămădite de propria conștiință, drept care tăria cu ambiția că lumea e conformă vederilor ei.

Pasiune pură este un frumos și sfâșietor roman despre iubire, dar, mai mult decât atât, este despre felul în care noi, ca ființe umane, ne definim și existăm doar prin cuvinte. Prin cuvintele noastre, care construiesc realitatea noastră și care, deși comune tuturor oamenilor, au capacitatea de a crea pentru fiecare lumi proprii. Putem vorbi aceeași limbă, însă nu o putem înțelege în același fel. Mi-a plăcut foarte mult felul în care Lena Andersson a făcut radiografia procesului de îndrăgostire prin care trece Ester, dar mi s-a părut absolut genial felul în care a scris acest roman. Iar traducerea în română e la înălțime.

Abisul îngrozitor dintre gând și cuvinte, dintre ceea ce vrei să exprimi și exprimare, dintre adevăr și neadevăr, precum și tot ce rodește în acel spațiu liber fac obiectul acestei povești.

 

Orice îndrăgostire este o (auto)proiecție

 

Invitată să scrie o lucrare despre un artist suedez contemporan, Hugo Rask, Ester începe să se documenteze. În timp ce citește și, apoi, scrie despre opera lui, Ester se îndrăgostește de Hugo, iar acest proces de îndrăgostire e de o profundă intimitate: ea îl creează din materia cea mai profundă a ființei sale, cuvintele ei.

Prelegerea lui Ester avea loc într-o sâmbătă. Se apucase de scris în duminica de dinainte. Știa prea bine că trebuia să-și acorde timp, avea nevoie de răgaz ca să pătrundă în spatele limbajului colectiv, al gândurilor standard încremenite în fraze banale.

Își propusese să scrie ceva formidabil. Voia ca Rask să rămână uluit când o s-o audă. Artiștii, cu precădere iluminiștii ca el, erau foarte receptivi la formulări viguroase cu potențial erotic.

Cu cât se pregătea mai mult pentru o conferință, cu atât se simțea mai aproape de subiect. După acea duminică, sentimentul respectiv deveni până marți unul de profundă stimă și până joi se transformă într-un dor insistent, care vineri luă forma unei lipse chinuitoare.

Asta dovedea că omul poate simți lipsa cuiva pe care nu l-a întâlnit decât în fantezie.

Nu pe cel creat de ea îl iubea – și de creat nici nu-l crease ea, el exista în afara ei. Dar cuvintele, care erau ale ei, îi îmbrățișau și îi mângâiau opera, și opera era el.

Orice îndrăgostire este o (auto)proiecție: alegem întotdeauna ce ne convine din spusele și faptele celuilalt, orice ne poate hrăni speranța într-o posibilă iubire împărtășită. La Ester această proiecție se petrece chiar înainte de întâlnirea cu persoana iubită. Încercând să-l cuprindă în cuvinte (în cuvintele ei), Ester, modern Pygmalion feminin, își creează din cuvinte o Galatee proprie. Și, ca și anticul Pygmalion, odată opera terminată Ester se trezește în imposibilitatea de a renunța la ea. Problema ei este însă că „opera” are o existență dublă: una născută din cuvinte și una reală. Hugo este, în același timp, proiecția lui Ester și un om real, cu o voință proprie, cu o realitate proprie și cu propriile cuvinte prin care își construiește această realitatea. Iar marele merit al romanului este felul subtil și inteligent în care scriitoarea a arătat cum cuvintele celor doi nu pot crea o punte între cele două realități. Restul sunt doar „zadarnicele chinuri ale iubirii” (magistral descrise și analizate și ele).

– Ți-a fost dor de mine?

Întrebarea lui era retorică, ca o joacă, ceva artificial.

 – Da. Mi-a fost. Foarte.

Vorbele ei cădeau grele, stângace pe podea, între ei, și mureau.

 

Aflându-se în starea aceea de efervescență, Ester nu era capabilă să vadă că afirmațiile pot fi uneori ușoare ca fulgii de cenușă și, tot ca cenușa, la fel de carbonizate. Erau presărate cu indolență, cădeau, dansau. Cuvintele nu erau monumente grele despre intenții și adevăruri. Erau sunete de umplut tăcerea.

 

Cuvintele sunt percepute ca acte: rostirea vorbelor care exprimă reglementarea vinovăției este însăși reglementarea vinovăției. Rostul vorbelor nu e să reprezinte o realitate în afara limbajului. Nu asta  e menirea lor; la fel ca întrebarea: „N-o să mă părăsești niciodată, nu?”, care nu se referă la viitor, ci la prezent.

Femeie a timpului ei, scriitoare și filozoafă ce gândește lumea în concepte (behaviorism vs. fenomenologie, etică utilitaristă vs. etică libertariană, imperialism, colonialism, terorism, activism, protofascism și alte –isme moderne), Ester se trezește cu dorința  de nestăpânit ca iubirea să se guverneze, totuși, după anumite „coduri ale onoarei” care să-i pună pe oameni la adăpost. Cerem modernității libertatea de a alege, dar tânjim după regulile protectoare ale lumii tradiționale.

Legea severă din trecut care reglementa căsătoria, în sensul că era plănuită și bine gândită, era în fond mult mai rațională decât idioțenia liberului-arbitru și a simțămintelor în care se băgase ea, și care era opțiunea tuturor oamenilor moderni. Fără reguli, fără tradiții, fără cârje, fără nimic.

 

De ce considera totuși Ester că îi era dator? De ce i se părea ei că suferința îi era legitimă?

Lui Ester Nilsson îi erau limpezi următoarele:

Hugo Rask nu era obligat s-o iubească.

Dreptul de a fi iubit nu exista.

Numai vederile înguste din cultura onoarei te supun unor astfel de îndatoriri dacă faci curte unei femei sau te culci cu ea, sau dacă revii încă două nopți după un prim contact sexual cu acea femeie. Dar așa gândea și Ester. Vedea cât se poate de clar că asta îi e logica. Se refugia oare în rolul perimat al femeii doar pentru că îi prindea ei bine acum ca să-și trateze deziluzia? N-ar trebui, din contră, să se ridice deasupra unor astfel de judecăți învechite, alterate, despre îndatoririle bărbatului față de sexul slab?

 

Romanul Lenei Andersson se apropie puțin de considerațiile lui Finkielkraut privind imposibilitatea iubirii în epoca modernă din Și dacă dragostea ar dăinui, atât prin exprimarea acestei imposibilități a iubirii, cât și prin numeroasele referiri la concepte moderne de gândire. Ester are „toate cuvintele la ea”, toate conceptele prin care poate defini realitatea, însă cuvintele își arată, în cele din urmă, insuficiența și caracterul înșelător.

 

Samavolnicie

SAMAVOLNICÍE, samavolnicii, s. f. Faptul de a acționa după bunul plac, nesocotind și încălcând voința și drepturile altora; act samavolnic.

[Tras din samovolnic = rus. SAMOVOLĬNIKŬ, lit. „de sine voitor”].

 

Aproape de neînțeles la început, mai ales în contextul unui roman de iubire, moto-ul romanului Pasiune pură devine de-a dreptul bulversant când te întorci asupra lui după ce ai terminat de citit:

Cel care [...] în mod ilegal ia și folosește sau își însușește ceva ce nu-i aparține este condamnat pentru samavolnicie [...]. Aceeași sentință i se va aplica celui care, chiar dacă nu își însușește ilegal ceva, sparge sau demontează o broască sau violează în alt fel proprietatea altuia, sau, recurgând la violență sau amenințări, împiedică pe cineva să-și exercite dreptul la proprietate sau de a lua ceva. (Codul penal al Regatului Suediei, cap. 8, paragraful 8)

Există drepturi în iubire? Există obligații? Când suntem mai îndreptățiți să vorbim de iubire – atunci când iubim sau când suntem iubiți? Sau se cheamă iubire doar când e împărtășită? Cum se cheamă atunci dragostea neîmpărtășită și ce drepturi au cei înșelați, cei lăsați să creadă altceva, cei lăsați să spere? Au măcar dreptul de a se revolta atunci când așteptările nu le sunt îndeplinite?

Subtil și complex în același timp, extrem de bine scris, Pasiune pură este un roman care te pune bine pe gânduri. Nu e o carte ușoară, nu e nici comodă, e ușor de citit, dar greu de înțeles. E o carte care nu se epuizează într-o singură lectură și care se cere nu citită, ci recitită.

 

Am avut ocazia să-i pun autoarei mai multe întrebări referitoare la romanul ei, Interviu cu Lena Andersson: „Mi-am făcut un scop personal din a suprima genul acesta de presupoziții legate de diferențele înnăscute, inevitabile și colective între sexe”.

Despre Pasiune pură a mai scris foarte frumos și Dana Jenaru pe Bookaholic: Prizonier și paznic al iubirii.

Pasiune pură, de Lena Andersson, Ed. Humanitas Fiction, 2015, trad. Liliana Donose-Samuelsson, col. „Raftul Denisei”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Concurs: „Băieții de la Nickel”, de Colson Whitehead [încheiat]

Anul ăsta a apărut la Humanitas Fiction al treilea roman tradus în română de Colson Whitehead și al doilea al autorului care a fost recompensat cu prestigiosul Pulitzer Prize (printre alte premii literare): „Băieții de la Nickel”.

„Lupta mea. Cartea a șasea. Sfârșit”, de Karl Ove Knausgård (fragment în avanpremieră)

Fragment în avanpremieră din ultimul volum al seriei de succes, „Lupta mea”, de Karl Ove Knausgård: „Cartea a șasea. Sfârșitul”.

„Porecla” – un nou roman al scriitoarei de origine indiană Jhumpa Lahiri apare în colecția Babel

Editura Nemira lansează un nou roman semnat de scriitoarea de origine indiană Jhumpa Lahiri – „Porecla”, în colecția Babel.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. CM 28-02-2016 13:29

    Mi-a placut mult acest roman. Multumesc pentru recomandare.

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 01-03-2016 08:57

    Cu plăcere, mă bucur că ți-a plăcut :)