• „Toți bărbații fac greșeli, doar că cei însurați află mai repede că le-au făcut” - Red Skelton

O tristețe amestecată cu mirare și venerație, despre „O viață măruntă”, de Hanya Yanagihara

O tristețe amestecată cu mirare și venerație, despre „O viață măruntă”, de Hanya Yanagihara

Povestea a patru prieteni din New York-ul contemporan, O viață măruntă, de Hanya Yanagihara, este o poveste a omenirii de azi și, ca orice poveste bună, a omenirii din toate timpurile.

Nominalizat la Man Booker Prize în 2015 (an în care premiul a fost câștigat de Scurtă istorie a șapte crime, de Marlon James) și la National Book Award, O viață măruntă este unul dintre cele mai bune romane despre lumea în care trăim și despre ce înseamnă să fii om. Prietenie, viață, carieră, iubire, droguri, homosexualitate, abuz, maturitate, copilărie, paternitate, artă, drept, matematică, filozofie, căsnicie, cuplu, cămin, siguranță, ambiție, tristețe, miracol, dreptate, bine și rău, rușine – în aproape 700 de pagini, minunat scrise, parcurgi toate aceste teme și multe, multe altele.

În ciuda bogăției temelor și a întinderii, construcția narativă este impecabilă, autoarea nu scapă deloc din mână frâiele povestirii, te ține în suspans de la prima la ultima pagină (deși nu citești un thriller, ci un roman despre viața ne-extraordinară a unui grup de prieteni) și, din când în când, plasează și capcane menite să te țină în poveste și să nu-ți dea drumul, indiferent de cât de greu îți e să continui lectura. Și, la un moment dat, e foarte greu.

 

La ce folosește viața mea?

 

„La ce folosește viața?”, se întreabă la un moment dat unul dintre personaje, „La ce folosește viața mea?”, punându-și, astfel, cea mai umană posibil întrebare. Dintre toate viețuitoarele, omul este singurul care se oprește din trăit pentru a se întreba de ce merită să trăiască și asta se leagă de începuturile sale ca specie și de apariția caracteristicii sale fundamentale: conștiința. Iar această caracteristică e, totodată, cea mai mare tristețe și cea mai mare bucurie a sa. Întrebarea despre sensul vieții este una care uneori are răspuns, alteori te poate cufunda în cea mai neagră disperare. Este o întrebare pe care ți-o pui chiar dacă nu conștientizezi că o faci, o întrebare la care încerci să răspunzi toată viața și la care fiecare găsește (sau nu) propriul răspuns.

Pare oarecum desuet pentru vremurile noastre să ne mai întrebăm ce sens are viața. Astea sunt întrebări pentru filozofi, la care ei răspund în limbajul lor prețios și inutil. Oamenii adevărați nu au timp să se gândească la viață. Ei trăiesc viața. Și o trăiesc la maxim, încercând mereu experiențe noi, parteneri noi, joburi noi. Toate instrumentele pentru o viață fericită sunt la îndemâna noastră în societatea de consum: de la ultima pastă care albește dinții și-ți oferă un zâmbet irezistibil, până la ultimul model de telefon inteligent care e gata să-ți servească unor nevoi pe care nici măcar nu știai că le ai, sau vacanța visurilor tale, care e acum mai accesibilă ca oricând. Totul e la dispoziția noastră și e în puterea noastră să ne facem viața așa cum dorim. Morala marketingului modern: dacă vrei, poți să ai. Și dacă ai, de ce nu ai fi fericit? Însă pentru oameni fericirea nu a fost niciodată o chestiune de voință și, indiferent de condițiile de trai, nu a fost, de fapt, niciodată simplă.

 

Cum știai că venise vârsta să te dai bătut? (...) Când anume ideea de a-ți urma ambițiile devenea, din curajoasă, nesăbuită? Cum știai când să te oprești? În urmă cu câteva zeci de ani, în decenii mai rigide și mai puțin încurajatoare (și, de fapt, mai de ajutor), lucrurile erau mult mai clare: te opreai când împlineai patruzeci de ani, când te căsătoreai, când aveai copii, ori după cinci ani, după zece, după cinsprezece. (...) Dar epoca de acum era o perioadă a afirmării de sine, în care să te resemnezi cu ceva ce nu era chiar prima ta opțiune în viață părea dezonorant, o dovadă de slăbiciune. La un moment dat, acceptarea a ceea ce părea să fie destinul propriu se transformase dintr-o atitudine demnă într-un semn de lașitate. Erau vremuri în care presiunea de a deveni fericit părea aproape sufocantă, de parcă fericirea era un obiectiv ce putea și trebuia să fie atins de fiecare, iar orice mic compromis făcut în urmărirea lui era, într-un fel sau altul, reprobabil.

 

Cei patru prieteni din romanul lui Hanya Yanagihara sunt urmăriți pe durata a mai multe decenii, de la anii primei maturizări, cea a găsirii propriei identități după terminarea colegiului, până la anii deplinei maturități (spre vârsta de cincizeci de ani), cu dese întoarceri în timp în copilărie, menite să explice contradicțiile omului matur. Una dintre cele mai mari dificultăți în parcurgerea romanului e legată tocmai de această întoarcere în copilărie a unuia dintre personaje, o copilărie înțeleasă nu doar în sensul modern, de perioadă a inocenței și a vârstei fericirii, ci și în sensul karamazovian, de revoltă împotriva cruzimii și a unui Dumnezeu care permite ca un copil să fie torturat de o brută, o cruzime care, oricât nu ne-ar face plăcere să acceptăm, tot umană e, și care a dat naștere celebrei răzvrătiri a lui Ivan Karamazov.

Eforturile celor patru prieteni din roman de a reuși în viață, de a-i da un sens, de a pune o ordine în curgerea ei neîntreruptă, temerile și lașitățile lor, greșelile pe care nu se pot abține să nu le facă, suferințele lor, deși sunt puse într-un context actual și familiar (New Yorkul contemporan, un New York „ambițios și ateist”), sunt extraordinar de familiare, iar tendința de empatizare e irezistibilă. Pentru că dincolo de orașul în care trăim sau de meseria pe care o avem, suntem cu toții uniți de aceeași teamă de viață, de aceeași conștiință a faptului că viața, cu alegerile ei, cu schimbările ei pe care nu le putem controla, ne înfricoșează și ne-a înfricoșat dintotdeauna.

 

...își făcea griji pur și simplu fiindcă a fi în viață însemna să-ți faci griji. Viața era înfricoșătoare, incomprehensibilă. (...) Viața venea peste el, iar el trebuia să încerce să-i facă față, la fel ca ei toți. Fiecare căuta alinare și confort, ceva care să fie numai al său, ceva care să țină la distanță înspăimântătoarea, imposibila vastitate a lumii și trecerea implacabilă a minutelor, orelor și zilelor.

 

Adevărul e că, dincolo de toate precauțiile pe care ni le luăm, niciodată nu vom putea controla viața, iar ăsta e un gând înspăimântător pentru oameni. Ne temem de toate lucrurile rele care ni s-ar putea întâmpla, ne temem de accidente de mașină, de avion, de boli, de a rămâne fără serviciu, fără partener, fără copii, încercăm să trăim cât mai corect, să mâncăm cât mai sănătos, să mergem la sală, să facem cele mai bune alegeri. Însă, și ăsta e un gând înfricoșător, dar pe care trebuie să-l acceptăm, în viață nu există răspunsuri și rezolvări pentru orice (și nu vor exista niciodată), nu există nici garanții, și nici siguranțe.

Însă, dincolo de teamă, de suferință, de greșeli și eșecuri, oricât de mizerabilă sau de măruntă ar fi viața noastră, continuăm să o trăim. Fără a intra aici într-o discuție legată de sinucidere și renunțarea la viață (care este, totuși, discutată pe larg în roman), o chestiune care, la fel, este specifică doar umanității și vine tot din aceeași interogație a rostului vieții, e uimitor cum alegem să trăim în ciuda tuturor lucrurilor și a tuturor temerilor. Pentru că, de fapt, în mijlocul nenorocirilor se află și iubirea, și frumusețea, și bucuria, și toate celelalte lucruri care fac viața suportabilă.

 

Willem îl privi și simți același lucru pe care-l simțea uneori când se gândea – se gândea cu adevărat – la Jude și la viața lui: tristețe, i-ar fi putut spune, dar nu o tristețe compătimitoare, ci una mai cuprinzătoare, care părea să se extindă asupra tuturor celor oropsiți, a miliardelor de oameni pe care nu-i cunoștea și care toți își duceau viețile lor, o tristețe amestecată cu mirare și venerație față de cât de tare se străduiau ființele umane de pretutindeni să trăiască, chiar și atunci când existența lor era nespus de chinuită și viața lor părea cumplită. „Viața e atât de tristă” își spunea el în acele momente. „E atât de tristă, și totuși mergem cu toții mai departe. Ne agățăm cu toții de ea, și fiecare dintre noi caută ceva care să-i aducă alinare.”

 

Marele roman al prieteniei

 

E foarte multă suferință în romanul lui Hanya Yanagihara. Extrem de multă. Uneori sufocant de multă. Dar este, de asemenea, și foarte multă frumusețe, tandrețe, iubire, prietenie. Mai ales prietenie. O viață măruntă este un roman al prieteniei. O prietenie profundă, emoționantă, deplină, o prietenie mult mai de preț decât ambiția găsirii iubirii perfecte, dominantă în mentalitatea contemporană. Uneori jumătatea perfectă, persoana iubită, poate fi nu partenerul cu care te căsătorești, ci prietenul pe care te poți baza oricând, și ca să petreci o seară frumoasă în oraș, și ca să-l ai alături, atunci când ești dărâmat și fără chef de viață. Substituirea prieteniei adevărate cu dragostea adevărată (un ideal modern, de fapt, oricât de atemporal ni s-ar părea nouă, și care ține de noua cultură contemporană a „romance”-ului), este, de fapt, încercarea de a oferi și alte opțiuni pentru o viață împlinită. Pentru că dacă singura opțiune este cuplul perfect, nu prea este, de fapt, o opțiune, nu?

 

– Voi, băieți, vă transformați în niște Peter Pan, spusese el. Willem, câți ani ai? Treizeci și șase? Nu știu ce-i cu voi, oameni buni! Câștigați bani suficienți. Ți-ai făcut o situație. Nu crezi c-ar fi cazul să nu vă mai agățați unii de alții și să vă purtați ca niște adulți?

Dar ce însemna să te porți ca un adult? Oare a forma un cuplu era cu adevărat unica opțiune adecvată? (Iar o opțiune unică nu mai e o opțiune, de fapt.)

 

Viața e și bună și rea, și admirabilă și mizerabilă, și plină de suferințe și plină de frumuseți, și toate în același timp. Noi nu ne trăim doar viața de acum, din prezent. În orice moment, noi ne trăim toată viața, iar amintirile frumuseții, ale deziluziei, ale rușinii și ale fericirii sunt întotdeauna cu noi, în mintea noastră, care ne este, în același timp, refugiu și închisoare. Viața noastră e întregul nostru trecut, murdar, complicat, nenorocit, plin de complexe și suferințe, iar omul e un ghem de contradicții care nu-și poate găsi niciodată liniștea și împlinirea. Și, cu toate astea, în ciuda tuturor acestor lucruri, fiecare-și trăiește propria viață, pentru că viața în sine e un miracol.

Contrar mentalității contemporane, o mentalitate axată nu doar pe căutarea, ci pe găsirea fericirii, viața umană nu este nici perfectă, nici perfectibilă. Sunt situații în viață care nu pot fi rezolvate, sunt oameni pe care nu o să-i putem „îndrepta” niciodată oricât de bune ne-ar fi intențiile, sunt situații fără ieșire. Și, cu toate astea, fericirea există, iar viața e cu putință. Doar că, de obicei, nu sunt de găsit în locurile comune, cele construite în imaginația colectivă de mass-media, de industria filmului și a publicității, marii demiurgi ai societății contemporane. Ci sunt de găsit, mai degrabă, în lucrurile mărunte, în clipele „deloc memorabile, intermediare, în care nimic nu pare să se întâmple”, cele care, de fapt, ne alcătuiesc viața fiecăruia, deși nu le povestim pentru lipsa lor de extraordinar și din teama de a nu plictisi.

Cultura extraordinarului, a senzațiilor tari, a vieții adevărate și a dreptului la fericire devin, de fapt, cele mai mari piedici în căutarea fericirii și a împlinirii. Iar miza romanului lui Hanya Yanagihara rezidă tocmai în valorizarea vieților noastre mărunte, a fiecăreia în parte, pentru că, deși suntem ființe sociale, noi nu ne putem trăi viața decât personal și individual. Și o viață măruntă e întotdeauna mai bună decât nici o viață sau o viață trăită în numele altora.

Aș vrea să închei cu un citat despre prietenie, pentru că dincolo de suferințe, de interogații, de sensuri și frumusețe, O viață măruntă va rămâne pentru mine marele roman al prieteniei, iar prietenia e un lucru pe care trebuie să învățăm să-l prețuim la adevărata lui valoare.

 

...singurul secret al prieteniei, cred eu, este să găsești oameni mai buni decât tine – nu mai deștepți, nu mai interesanți, ci mai buni la suflet, mai generoși și mai iertători – și să-i apreciezi pentru ceea ce poți învăța de la ei, să încerci să-i asculți când spun ceva despre tine, oricât de bun – sau de rău – ar fi acel ceva, și să ai încredere în ei, iar ăsta e cel mai greu lucru. Dar și cel mai bun totodată.

 

O viață măruntă, de Hanya Yanagihara, Ed. Litera, 2017, trad. Adriana Bădescu, col. „Clasici contemporani Litera”​

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Cu tine în depărtare”, de Carla Guelfenbein (fragment în avanpremieră)

Seria de autor Carla Guelfenbein va apărea în colecția „Buzz Books” a Editurii Litera și se va lansa la Gaudeamus 2016 cu romanele „Cu tine în depărtare” și „Restul e tăcere”.

„Café au lait”, de Julian Barnes, fragment în avanpremieră

„Café au lait”, de Julian Barnes, va apărea în colecţia Babel, coordonată de Dana Ionescu şi este ediţia a doua a traducerii realizate de Mihai Moroiu. Ironia cunoscută a lui Julian Barnes, fin cunoscător și iubitor al lumii franceze, se dezlănțuie în „Café au lait”, o carte ca o declarație de dragoste ascunsă printre imagini de viață cotidiană și secvențe din mai multe timpuri.

„Mireasa hoțomană”, de Margaret Atwood

Trei prietene, Tony, Charis și Roz, sunt urmărite, pe parcursul a patru decenii, de spectrul unei a patra protagoniste, Zenia, o femme fatale seducătoare și periculoasă, al cărei portret nu-l aflăm niciodată într-un mod direct, ci numai din reflecții și cioburi.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu